Poliţiştii îşi făcuseră apariţia cu puţin înaintea orei şapte. Alexa Vancea îi condusese imediat la baza de sporturi nautice, răspunzând pe drum numeroaselor întrebări lipsite de sens, după părerea ei. Cum se numea? Câţi ani avea? Unde locuia? Când sosise la Hammamet? Era singură? De ce se afla pe plajă la ora aceea? Şi tot aşa. Nici o vorbă însă despre cele văzute. Pe ţărm, nu departe de baraca din scânduri, cei trei băieţi care lucrau la bază se agitau frenetic, încercând să împingă în apă o barcă mare, cu motor. Zărind poliţiştii, se opriră brusc din lucru, privindu-i nedumeriţi. Alexa îl trase de mânecă pe poliţistul din dreapta ei, îi arătă cu un gest nervos grămada acoperită cu o prelată din faţa barăcii, apoi se opri şi se întoarse cu spatele. Cu toate că îşi revenise oarecum din şocul descoperirii macabre, făcute în zorii zilei, nu avea nici cea mai mică dorinţă să revadă scena. Nu după multă vreme, vacarmul din spatele ei îi dădea de ştire că lucrurile intraseră în normal. Poliţiştii văzuseră cadavrul şi se vor ocupa de el. Rolul ei se terminase. Alexa Vancea s-a îndepărtat în grabă printre şezlongurile răspândite pe plaja în continuare pustie.
Acum, era ora trei după-amiaza şi bâzâitul neîntrerupt al instalaţiei de aer condiţionat îi accentua durerea de cap. Exasperată, s-a ridicat din pat şi a închis instalaţia. A dat la o parte perdelele groase de catifea şi a deschis uşa de la balcon. A ieşit afară. Valul de aer fierbinte a luat-o prin surprindere. S-a retras grăbită în cameră şi a închis uşa. A scos o sticlă cu apă din mini-bar, a deschis sertarul mesei de toaletă, a luat borcanul, linguriţa, un pahar plastic şi a început să pregătească un nescafe. A pus două linguriţe pline vârf cu cafea solubilă în pahar, a adăugat câteva picături de apă şi a amestecat îndelung. Apoi, a umplut paharul cu apă. A privit cu satisfacţie caimacul gros. A deschis din nou sertarul şi a căutat tubul de Magnecyl. A scos două pastile. Le-a pus pe limbă şi a băut din cafeaua foarte rece. Era bună. Amară, răcoritoare. Dacă reuşea să transpire, durerea sâcâitoare de cap îi va trece cu siguranţă. A ieşit pe balcon, în zăpuşeala infernală. S-a aşezat pe scaunul alb, din plastic. Şi-a pus picioarele pe balustrada de fier a balconului, vopsită în albastru. A continuat să soarbă din cafea. După un timp şi-a simţit corpul invadat de o transpiraţie abundentă, binefăcătoare. Era linişte. Un uliu se rotea pe cerul decolorat de căldură, undeva, în depărtare. Doi porumbei sălbateci, de culoarea cafelei cu lapte, o priveau curioşi, cu ochi negri, de mărgea, din palmierul de alături. Durerea începea să cedeze. Mintea i se limpezea. Se simţea bine.
Era ultima zi a lunii Iulie. Sosise la Hammamet cu trei zile în urmă. Hotărâse brusc să plece undeva, la căldură. Vara răcoroasă din Stockholm o deprima. Singurul loc convenabil fusese acela, de la Regency. Anders se opusese cu înverşunare. Cum să se ducă în Tunisia? În special, la Hammamet? Oare uitase întâmplările de anul trecut? Explozia? Fuga în timpul nopţii? Desigur că nu uitase nimic din întâmplările tragice ale anului care tocmai trecuse, an în care, fără ştirea ei, nimerise în „cercul roşu” al lui Buddha Siddhartha. Cum ar fi putut să uite? Viaţa i se schimbase radical de atunci. În loc să predea la Universitatea din Lome, capitala ţării africane cu numele de Togo, locuia acum în oraşul acela nordic şi rece, unde era sau, mai bine spus, se prefăcea că ar fi jurnalistă. Făcea acest lucru la cererea lui Nathan Scott. Ea, o fiinţă liberă ca pasărea cerului, asculta ordinele unei persoane aproape necunoscute. Şi asta, din cauza lui Patrick! Patrick McGeen a cărui operaţiune de "salvare a lumii" fusese un fiasco, operaţiune în care îşi pierduseră viaţa John, Brian, Jaques şi Jacky. Mai ales, Jacky! Tânăra şi inocenta ei prietenă, Jacky.
Descoperirea sinistră din dimineaţa aceea o tulburase. Din clipa în care păşise în „cercul roşu” al lui Siddhartha o înconjuraseră cadavrele. Începuse să se teamă, să se ascundă de urmăritori necunoscuţi, să se prefacă. Ea, care nu cunoscuse frica. La drept vorbind, nu o cunoştea nici acum, dar se săturase de primit ordine de la persoane străine şi, mai ales, se săturase de cadavre. Neamţul acela blond, din avionul liniei aeriene Lufthansa, devenise probabil şi el unul dintre ele. Şi asta, din vina ei. Îl remarcase fără voie în avion, iar apoi o intrigase faptul că-l revăzuse la scurt timp în Stockholm şi, mai ales, în insula în care se afla cabana lui Anders, loc unde se refugiaseră după şirul acela de morţi. Îi povestise amuzată lui Patrick despre splendidul exemplar arian, care se îndrăgostise de ea şi o urmărea peste tot însă acesta se impacientase şi îl anunţase imediat pe Nathan. Aflaseră astfel că neamţul era unul dintre asasinii antrenaţi la baza americană de la Bou-Azzer, din Maroc, personaj întrutotul devotat sinistrului profesor Reinhart Hesse. Nathan le ordonase să plece imediat în nordul Suediei, să se ascundă într-o cabană care aparţinea organizaţiei, undeva, într-o pădure din apropierea oraşului Kalix. Locuiseră în cocioaba aceea din pădure aproape o jumătate de an. Izolaţi, fără apă curentă, fără electricitate, fără nici un fel de confort, doar ea şi Anders Edfeldt, deoarece Patrick fusese mai tot timpul plecat. Unde, nu se ştie. În cele din urmă, primiseră ordin să se întoarcă la Stockholm, oraş în care locuiau şi în clipa de faţă. Alexa, corespondent al ziarului L'Observateur, iar Anders, medic la un cabinet de psihiatrie. Desigur că blondul şi chipeşul german fusese transformat în cadavru. Altfel, n-ar fi primit ordin să revină în Stockholm.
Alexa se ridică de pe scaun şi intră în cameră. Transpirase abundent. Îi era sete. Pregăti, la fel de minuţios, al doilea nescafe. Se simţea obosită. Cu toate că nu i se întâmpla des, noaptea trecută exagerase. Dansase mult, fumase mult, băuse mult. Trei pahare de Blue Lady. Un cocktail perfect. Tare, dar în acelaşi timp răcoritor, splendid colorat.
Se refugie din nou pe balcon şi începu să soarbă din cafeaua rece. Da, noaptea trecută simţise nevoia să se elibereze, să redevină ea însăşi. Ultimul an fusese chinuitor. Jurnalistul Jaques Brunell, nefiindu-i chiar prieten, îi fusese totuşi simpatic. Îl cunoştea de mult şi o amuza felul lui atât de francez de a trata lucrurile. Pe Jacky Van der Veld, o iubise. Ambii erau morţi acum. Povestea de dragostea dintre Jacky şi Djamal sau, în fine, Nabil, arabul-ucigaş, o tulburase profund. Cei doi muriseră împreună. Fără îndoială, fericiţi. Poate că nici nu ştiuseră că mor. Nathan îi informase că automobilul în care se aflau explodase pe şoseaua Bucureşti-Piteşti. O moarte fulgerătoare. Oricum, nu putea să-şi ierte faptul că o atrăsese pe Jacky în aventura aceea fatală.
Noaptea trecută fusese aproape fericită, iar acum o chinuiau din nou amintirile. Din cauza femeii de sub prelată. Nu avea nici cea mai mică idee despre cine era femeia sau cum murise ea. După ce îi condusese pe poliţişti la locul infracţiunii, se întorsese în cameră, se încuiase acolo şi nu mai ieşise. În chip curios, poliţiştii nu găsiseră de cuviinţă s-o contacteze. Se lămuriseră probabil că nu avea nici un amestec în moartea necunoscutei. Avusese doar neşansa s-o găsească. Nu era de loc curioasă să afle nici cine era femeia, nici cum murise. Dorea să uite totul, cât mai curând posibil. Venise acolo pentru a se regăsi pe sine, pentru a-şi recăpăta echilibrul, armonia interioară.
Se ridică hotărâtă de pe scaun şi intră în cameră. Se duse la dulapul de haine din holul de la intrare şi îl deschise. Privi un timp rochiile atârnate cu grijă pe umeraşe. Alese una lungă, din pânză subţire indiană, de culoarea aramei. O îmbrăcă, apoi se aşeză pe taburetul din faţa mesei de toaletă. Se privi îndelung în oglindă. Se bronzase puţin, iar ochii ei verzi contrastau plăcut cu arămiul rochiei. Privi ceasul de pe masă. Era ora cinci după-amiază.
Nu mâncase nimic. Nu îi era foame însă trebuia să mănânce ceva. Nu avea chef să se ducă la restaurantul hotelului care, din cauza regimului idiot de „all inclusive”, se transformase într-o cantină luată cu asalt de hoardele înfometate de turişti. Va lua masa undeva, în Medina. Ghidul îi informase la sosirea în Hammamet că în Medina, oraşul vechi, se aflau câteva restaurante mici, care serveau specialităţi tunisiene, deosebit de gustoase. Îi va telefona lui Ahmed, simpaticul şofer de taxi, care o condusese cu o zi înainte la târgul din localitatea Nabeul. Se înţelesese cu el să-i telefoneze de câte ori avea nevoie. Ahmed era religios, dar se dovedise a fi un om deschis şi de încredere. Fix, la ora convenită, venise s-o ia din târg şi nu ceruse un preţ mare. Îl descususe pe drumul de întoarcere, aflând multe lucruri interesante despre islam şi, mai ales, despre Ramadan. Cu siguranţă, Ahmed îi va recomanda cel mai bun restaurant din Medina.
A ales din grămada de mărgele, de pe masa de toaletă, un colier din cristale mici, verzi, de olivină şi l-a pus la gât. Îl cumpărase în insula Gran Canaria, cu puţin înainte de uciderea lui Brian Upton, jurnalistul englez plătit de Patrick McGeen, adică de Nathan, pentru a informa cititorii despre atrocităţile petrecute la baza de la Bou-Azzer. Nu reuşea în nici un chip să scape de amintirile tulburătoare ale anului premergător aşa-numitei „primăveri arabe”, primăvară care se dovedise a fi o iarnă aspră şi, probabil, foarte lungă. În locul democraţiei, revoluţiile din ţările arabe aduseseră la putere regimuri religioase, totalitare, după cum fusese de altfel planificat de forţele întunecate din lume. Străduinţele organizaţiei din care făcea parte Patrick, organizaţie secretă condusă de Nathan Scott, de a trezi opinia publică eşuaseră.
Enervată de gândurile negative care nu-i dădeau pace, Alexa se ridică brusc în picioare, deschise sertarul mesei, cotrobăi un timp în el şi scoase, în cele din urmă, câteva brăţări din piele împletită. Alese două dintre ele şi le înnodă pe braţul stâng. Pe cel drept, purta întotdeauna brăţările togoleze, din piele de şarpe. Se privi încă o dată în oglindă, luă traista marocană, cu dungi frumos colorate, de pe fotoliu şi se îndreptă spre uşă. După ce va lua masa, va rămâne în Medina până noaptea târziu. Dorea să fie cât mai departe de locul în care murise femeia aceea necunoscută. Va privi viaţa nocturnă a localnicilor, se va pierde printre ei, va încerca să uite.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
