Cea de-a cincea ediţie a Galei Premiilor de Excelenţă în Civism „Om între oameni” s-a desfăşurat joi, 15 ianuarie, cu prilejul Zilei Culturii Naţionale, dedicată naşterii poetului Mihai Eminescu, la Sala „Studio” a Teatrului Naţional Bucureşti „Ion Luca Caragiale”, în prezenţa unui select şi numeros public. Desfăşurată anual, Gala a intrat în conştiinţa comunităţii, devenind una dintre cele mai importante manifestări găzduite în Capitală, realizată la iniţiativa primarului Neculai Onţanu şi a Primăriei Sectorului 2, cu sprijinul Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă aflată sub egida Academiei Române.
În cadrul Galei, este oferită diploma şi medalia „Om între oameni” unor oameni speciali – personalităţi sau oameni de rând, acelor oameni deosebiţi care prin faptele lor exemplare, subliniază o dimensiune românească fundamentală, respectiv excelenţa şi omenia.
Gala Premiilor de Excelenţă „Om între oameni” este pur şi simplu o comunicare şi nu un eveniment monden. Este un for de dezbateri, o „fabrică” de modele de urmat.
Nominalizările au aparţinut, ca la fiecare ediţie a galei, unui juriu alcătuit din nume de prestigiu, din prezidiul actualei ediţii făcând parte, printre alţii: Neculai Onţanu, primarul sectorului 2, ÎPS Ciprian Câmpineanul, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei şi acad. Eugen Simion, preşedintele Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, acad. Maya Simionescu, vicepreşedinta aceleiaşi fundaţii, alături de care s-a aflat Excelenţa Sa, domnul Paul Brummel, Ambasadorul Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord în România.
Laureaţii celei de-a cincea ediţii pentru care a fost acordat trofeul „Om între oameni” au fost, la următoarele sectiuni:
- Monseniorul Ioan Robu, Arhiepiscopul Bisericii romano- catolice din România – „Religie şi cultura”;
- scriitorul acad. Nicolae Breban – „Excelentă în literatura”;
- prof. univ. dr. Marin Cazacu – „Bucuriile muzicii”;
- prof.univ.dr. acad. Ioan Aurel Pop, Rectorul Universităţii Babes Bolyai din Cluj-Napoca – „Istoria şi valorile spiritualităţii româneşti”;
- prof univ. dr. Radu Deac – „Ştiinţă şi dăruire”;
- pictorii Olga şi Viorel Mărginean – „Arta de a trăi şi a crea”;
- campioana olimpică Camelia Potec – „Excelenţă în sport”;
- actorul Tudor Gheorghe – „Arta cântecului şi poeziei româneşti”;
- acad. Mihai Cimpoi – „Cultură şi conştiinţă naţională” ;
- ing. Nicolae Noica – „Vocaţia construcţiei”;
- cel mai mare poet englez în viaţă, Alan Brownjohn – „Premiul internaţional - Prieteni ai României”.
Secţiunile pentru care se acordă anul acesta medalia „Om între oameni” sunt:
·excelenţă în literatură,
·religie şi cultură,
·bucuriile muzicii,
·istoria şi valorile spiritualităţii româneşti,
·ştiinţă şi dăruire,
·arta de a trăi şi a crea,
·excelenţă în sport,
·arta cântecului şi poeziei româneşti,
·cultură şi conştiinţă naţională,
·vocaţia construcţiei,
·premiul internaţional.
Prin acest proiect ne-am propus să realizăm un exerciţiu de admiraţie şi apreciere faţă de valorile incontestabile ale lumii culturale şi ştiinţifice universale, spre a le onora astfel şi a le aduce respectul cuvenit pentru contribuţia semnificativă la menţinerea şi dezvoltarea spiritului civic. Premiem anual oameni care construiesc punţi între oameni, oameni între oameni, care prin faptele lor reuşesc să contribuie la refacerea spiritului comunitar. Anul acesta, premiul internaţional a fost atribuit domnul ALAN BROWNJOHN în semn de înaltă apreciere pentru contribuţia pe care a adus-o la îmbogăţirea patrimoniului cultural universal.
După cum se ştie, la fiecare ediţie sunt invitate să urce pe podium personalităţi remarcabile ale vieţii ştiinţifice, culturale şi artistice din România, oameni care s-au ilustrat în domeniul în care activează şi care au devenit modele pentru semenii lor.
În aplauzele unui cald şi numeros public, au urcat pe scenă, la ediţia din acest an:
·Monseniorul Ioan Robu, arhiepiscop romano – catolic şi membru de onoare al Academiei Române,
·Academicianul Nicolae Breban, scriitor, romancier, eseist, dramaturg,
·Profesorul universitar Marin Cazacu,violonist,laureat al concursurilor internaţionale de la Geneva, Markneukirchen, Leipzig, Bologna şi Belgrad, ·Academicianul profesor universitar Ioan Aurel Pop, rectorul Universităţii Babeş Bolyai,
·Profesorul universitar doctor Radu Deac, medic chirurg – chirurgie cardiovasculară din România (Târgu Mureş),
·Olga Mărginean, graficiană şi academicianul Viorel Mărginean, pictor,
·Camelia Potec, înotătoare care a câştigat medalia de aur la 200 m liber la Olimpiada de la Atena, a cucerit peste 200 titluri naţionale şi a realizat multiple recorduri.
·Tudor Gheorghe, cântăreţ, compozitor şi actor român,
·Academicianul Mihai Cimpoi, om de cultură, academician român, reputat critic şi istoric literar, eminescolog, redactor literar şi eseist basarabean, ·Profesorul Nicolae Noica - autoritate de necontestat în domeniul construcţiilor, inginer reputat, fost ministru al Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului, scriitor, provenind dintr-o familie de tradiţie, care a dat ţării multe personalităţi în domenii pragmatice de activitate şi un filosof - Constantin Noica.
·Alan Brownjohn - un mare scriitor britanic - poet şi prozator, dar si critic şi, lungă vreme, jurnalist la „Times”, unde a scris inclusiv cronici la spectacolele de teatru de la Bucureşti. Corul academic Divina Armonie – Club UNESCO a încântat auditoriul cu piese interpretate cu mare fineţe, fiind răsplătit cu generozitate
de aplauze prelungite.
De asemenea, momentele artistice au fost întregite de doi dintre cei mai străluciţi violoncelişti din generaţia tânără, studenţi ai maestrului Marin Cazacu, Ella Bokor şi Mircea Marian, constituiţi în ansamblul ”Duo Cello Jaya” şi laureaţi ai concursurilor naţionale şi internaţionale, doctoranzi la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti.
Piesele interpretate de flautista Anca Maria Cristescu acompaniată de pianistul Cătălin Răducanu au încântat publicul cu talentul său. O altă surpriză plăcută în cadrul Galei ”Om între oameni” a fost recitalul susţinut de o foarte tânără violonistă, Mihaela Mitrofan, elevă în clasa a VIII-a la Colegiul Naţional de Muzică ”George Enescu”, care a fost acompaniată la pian de doamna profesoara Smaranda Ilea.
În discursul său adresat invitaţilor şi laureaţilor, primarul Neculai Onţanu a spus:
”Distins auditoriu,
Îmi revine onoarea să deschid Gala OM ÎNTRE OAMENI, ediţia a V-a, cel mai aşteptat eveniment cultural al anului în România. După cum remarcam şi în 2014, ziua aleasă pentru desfăşurarea Galei OM ÎNTRE OAMENI este, nu întâmplător, 15 ianuarie. Aşezăm manifestarea noastră sub semnul geniului tutelar al culturii române, Mihai Eminescu şi sub semnul Zilei Culturii Naţionale, celebrată oficial, în fiecare an, la 15 ianuarie, aprobata de Parlamentul Romaniei, la iniţiativa academicianului Eugen Simion.
De-a lungul celor patru ediţii anterioare, Gala OM ÎNTRE OAMENI a avut un palmares important. În faţa domniilor voastre s-au perindat personalităţi excepţionale ale României, personalităţi de dimensiuni europene, dar şi personalităţi internaţionale, prieteni ai ţării noastre.
Nume mari, uriaşe, în ştiinţă, cultură, culte, literatură, arte, sport. Nu i-am premiat şi nu i-am omagiat însă numai pentru performanţele realizate în domeniile lor de activitate. Nu stabilim noi ierarhiile în ştiinţă, cultură, culte, literatură, arte, sport. I-am omagiat şi îi omagiem pentru ceea ce excede domeniile lor de referinţă, pentru o calitate rară, nepreţuită: pentru felul în care s-au implicat şi se implică în viaţa comunităţii, pentru modul exemplar în care o slujesc.
Premiile OM INTRE OAMENI celebrează excelenţa în civism, aduc omagiul nostru celor care nu se refugiază într-un turn de fildeş, absorbiţi de munca lor, ci sunt prezenţe active, benefice în viaţa Cetăţii. Domniile lor constituie elita acestei ţări, modele nepreţuite pentru noi toţi. Domniile lor dau ora exactă a progresului.
Nu-mi ajunge timpul să-i enumăr pe laureaţii celor patru ediţii anterioare ale Galei OM ÎNTRE OAMENI, de la guvernatorul Băncii Naţionale, domnul Mugur Isărescu, la clasici în viaţă ai literaturii române - Augustin Buzura, Eugen Simion - la genii ale cercetării ştiinţifice – Maia Simionescu, stele ale scenei dramatice româneşti – Radu Beligan, Ion Caramitru – performeri ai sportului – Octavian Belu şi Mariana Bitang, un Inalt Ierarh al Bisericii Ortodoxe Romane, precum este Inalt Prea Sfintitul Ciprian Arhiepiscop al Buzaului si al Vrancei dar şi oameni obişnuiţi cu o viaţă exemplară, până la vizionarul economist şi filosof, Thierry de Montbrial.
Domniile lor se adaugă laureaţilor de astăzi, într-o vibrantă înşiruire, dătătoare de speranţă pentru viitorul României în lume, chezăşie a faptului că, într-o lume globală, fiinţa naţională nu s-a pierdut, ci a intrat, cu o voce inconfundabilă, în concertul European şi mondial.
Astăzi, la 165 de ani de la naşterea ”poetului nepereche” - ca să folosesc cunoscuta sintagmă călinesciană – faptul că suntem
împreună, înconjuraţi de valori autentice ale neamului, gândind la destinul României, este o şansă extraordinară, pe care o preţuim. Laureaţii ediţiei a V-a a Galei OM ÎNTRE OAMENI dau seamă despre partea luminoasă, fertilă a existenţei noastre şi ne oferă solide argumente să privim viitorul cu optimism.”
Prezentăm alăturat cuvintele de apreciere la adresa premiaţilor:
MONSENIOR IOAN ROBU
Aflat în noiembrie la Constantinopol, Papa Francisc i-a transmis Patriarhului Ecumenic Bartrolomeu mesajul generos al unităţii creştine, spunând: ”Singurul lucru pe care îl doreşte Biserica Romano - Catolică şi ceea ce încerc şi eu, ca episcop al Romei, este unitatea cu Bisericile Ortodoxe". Suveranul Pontif a pus degetul pe o rană care sângerează de un mileniu.
Îl aşteptăm în România pe Sfântul Părinte de la Roma, ca să constate cu bucurie că aici există un model binecuvântat al conlucrării catolico-ortodoxe. Cei doi întâistătători, patriarhul Daniel şi arhiepiscopul Robu, au fost mereu alături, în faţa poporului, în momentele importante ale istoriei recente. Pentru români, monseniorul Robu este un model de slujire creştină. Ca şi Preafericitul Daniel, Excelenţa Sa are vocaţia rară a ecumenismului, pornită dintr-o înţelegere superioară a mersului lumii.
Din anul 2001, monseniorul Ioan Robu este membru de onoare al Academiei Române, graţie operei sale teologice din domeniul teologiei morale – eseuri, studii şi monografii care au îmbogăţit spiritualitatea romano-catolică.
Personalitate de o profundă spiritualitate şi vastă cultură, patriot din galeria marilor moldoveni, Monseniorul Robu cunoaşte societatea românească în mecanismele sale cele mai intime şi nu ezită s-o analizeze, într-o manieră critic-ziditoare. Pastoralele sale au o însufleţire profetică.
În plină criză economică, la Sfintele Paşti din 2012, se adresa astfel credincioşilor săi: “Societatea actuală europeană, toată axată pe economie, nu vrea să facă altceva cu Isus, cu Evanghelia Sa, cu Biserica Sa decât să aplice îmbălsămarea. De ce? Ca să nu se audă nicio voce care să critice batjocorirea şi umilirea celor săraci şi neputincioşi, condamnarea la moarte a copiilor nenăscuţi, dispreţuirea şi neglijarea bolnavilor şi a bătrânilor. Ca să nu se vadă niciun deget acuzator îndreptat spre cei care încalcă drepturile lui Dumnezeu şi ale oamenilor, spre cei care subminează binele şi stabilitatea familiilor şi a generaţiilor tinere, spre cei ce ucid, fură şi mint, spre cei care distrug până şi ideea binelui comun, spre cei care pun în vânzare prezentul şi viitorul aproapelui sau al întregului neam”.
Marele arhipăstor Ioan Robu a vorbit, nu o dată, cu însufleţit patriotism, despre valorile morale ale societăţii româneşti, deplângând declinul acestora şi definind omenia ca soluţie salvatoare: “Criza materială ne convinge foarte uşor că există. Criza morală nu ne convinge. Sunt mulţi care spun: Nu-i nicio criză morală! Totuşi, există. Putem să-i spunem oricum: rătăcire, lipsă de conştiinţă, de orientare. Dar e o perioadă în care am uitat multe lucruri bune din viaţa noastră, din obiceiurile noastre, din lumea noastră românească. Ne-am luat după lucruri care strălucesc foarte mult şi care nu aduc nimic şi căutăm himere, în loc să căutăm ceea ce ştim că putem găsi. În loc să căutăm omenie, căutăm lucruri care-l distrug pe aproapele nostru. În loc să dăm valoare celor din jurul nostru, noi nu le dăm nimic. Devenim tot mai egoişti, tocmai pentru că am uitat multe din trecut”. Omul acesta care a pornit în viaţă dintr-un sătuc din judeţul Neamţ, cu dragoste de Dumnezeu şi dorinţă de carte, conduce de un sfert de secol Biserica Romano - Catolică din România, fiind ridicat, la 14 martie 1990, de către Papa Ioan Paul al II-lea, la rangul de arhiepiscop şi mitropolit de Bucureşti.
Laureatul nostru de astăzi binemerită bucuria de a-l primi, cât mai curând, alături de Patriarhul Daniel, pe Suveranul Pontif Francisc pe pământ românesc, aşa cum l-a primit, împreună cu Patriarhul Teoctist, pe Papa Wojtyla. Despre vizita istorică a Papei Ioan Paul al II-lea la Bucureşti – prima călătorie apostolică într-o ţară ortodoxă - din urmă cu 15 ani, Excelenţa Sa Ioan Robu a mărturisit, cu cinstea şi modestia care îl caracterizează: “Decisivă, ca să vină Sfântul Părinte la noi, a fost atitudinea Bisericii Ortodoxe, prin vocea Patriarhului Teoctist. Papa nu putea să vină dacă nu era invitat. Or, invitaţia pe care a făcut-o Patriarhul a fost decisivă, deşi făcuse şi Preşedinţia, şi Biserica Catolică”.
Nu ne îndoim că neobosita lucrare comună a Patriarhului Daniel şi a Monseniorului Robu va face din capitala României, poate chiar în cursul acestui an, pentru câteva zile, capitala creştinătăţii unite. Motto-ul stemei episcopale a lui Ioan Robu este din Evanghelia Sfântului Apostol Ioan, capitolul 8, versetul 32 ”Şi adevărul vă va face liberi”. La minunata, biblica vârstă de 70 de ani, după 46 de ani de preoţie în vremuri vitrege, Monseniorul îşi explică astfel nu doar deviza arhiepiscopală, ci şi principiul care i-a condus existenţa: ”Adevărul pe care nu poate să-l lege nimeni ne eliberează“. Pentru o viaţă trăită în lumina adevărului credinţei, pentru munca statornică pe care a desfăşurat-o în scopul slujirii lui Dumnezeu şi a credincioşilor, pentru dragostea sa fierbinte faţă de acest neam, Monseniorul Ioan Robu este - cu majuscule – un OM ÎNTRE OAMENI.
NICOLAE BREBAN
Secţiunea ”Excelenţă în literatură” a Galei OM ÎNTRE OAMENI, după ce l-am premiat pe Augustin Buzura iar astăzi avem în palmares un alt nume uriaş – ar trebui să se intituleze ”clasici în viaţă”.
Un clasic în viaţă este scriitorul pe care îl omagiem acum. Dacă ar fi să rostim doar titlurile care îi compun opera, am mai avea nevoie de spaţial temporal al unei Gale – ”Francisca” (1965), ”În absenţa stăpânilor” (1966), ”Animale bolnave” (1968), ”Îngerul de gips” (1973), ”Drumul la zid” (1984), ”Pândă şi seducţie” (1991), am invocat câteva dintre cele mai cunoscute. După Revoluţie - în perioada aceea de secetă, când autori de referinţă îşi căutau îndelung creaţiile în sertar, în bibliografia Breban au mai intrat cel puţin 20 de volume (un roman, nuvele, două volume de poezie, eseuri, memorialistică, teatru, publicistică, traduceri).
L-am studiat la şcoală, astfel încât, dacă spunem, de pildă, ”Bunavestire”, ştim cu certitudine că este un praznic creştin şi numele unui roman. Un roman, care, la vremea când a fost publicat, în comunismul lui Ceauşescu, a fost aspru criticat în plină plenară a Comitetului Central. O astfel de întâmplare ideologico-literară este, după ştiinţa noastră, unică în Est. Povestea neromanţată a scriitorului Breban, fiu de preot al unei Biserici interzise, greco-catolică, decis să demonstreze că e mai puternic decât destinul, e exemplară.
Distinsul critic şi istoric literar Eugen Negrici a spus-o de curând, apăsat:”În evoluţia romanului românesc, opera lui Nicolae Breban reprezintă un punct de hotar. Breban aparţine speciei rarissime a celor care înfruntă, transfiguraţi de o nobilă sminteală, ridicolul şi neîncrederea, în numele unui ideal artistic inconfundabil: acela de a pătrunde în tărâmul necunoscut al fiinţei”.
Încercăm să-i facem o laudatio lui Nicolae Breban. Întreprindere deloc uşoară, fiindcă - aşa cum din partea ideologilor socialismului multilateral dezvoltat a încasat toate imprecaţiile – publicul şi critica de specialitate l-au gratulat cu cele mai alese epitete.
Doar că premiul nostru nu se adresează scriitorului genial, al cărui loc în panteonul literaturii române şi universale este deja stabilit. Nici academicianului. Noi celebrăm omul între oameni, cel care a însufleţit câteva generaţii de discipoli, învăţându-i, deopotrivă, scrisul şi curajul civic. În iulie 1971, n-a ezitat să pună totul la bătaie – poziţia de redactor şef al celebrei reviste ”România literară“, poziţia foarte înaltă de membru supleant al Comitetului Central, libertatea şi viaţa, pentru a protesta împotriva aşa-zisei ”revoluţii culturale” şi a aşa-numitor ”teze din iulie”. Aflat la apogeul puterii sale, Nicolae Ceauşescu dorea să maoizeze România. Foarte puţine glasuri s-au ridicat atunci. Cel mai vehement şi cel mai credibil, prin statutul său, a fost al lui Nicolae Breban. Iată cum rememorează marele scriitor episodul de atunci: ”Cariera mea socială era ratată definitiv, într-o ţară şi într-o zonă unde, de secole, voevodul, boerul, jupânul, hanul sau stăpânul domnesc într-o manieră absolută, indiferent de secol, latitudine geografică, regim social sau climă. Iar supunerea, uneori absolută, alteori vicleană, este unanim acceptată. Orice protest, nu e numai un semn al libertătii, dar si al nebuniei. Cea socială. Se înţelege, cea mai riscantă”.
Portretul artistului în tinereţe, portretul de atunci din 1971, nu s-a modificat deloc în 2014, când maestrul s-a apropiat de vârsta patriarhilor biblici. La 80 de ani, Breban are aceeaşi vervă protestatară, aceeaşi ”nebunie” de a spune lucrurilor pe nume, cu orice risc.
De pe baricada revistei ”Contemporanul. Ideea
europeană” Breban polemizează, cu aceeaşi tinerească vigoare, de aproape un sfert de secol - despre condiţia scriitorului într-o tranziţie fără sfârşit, despre ipocriţii de ieri şi de azi, despre adevăr şi asumare.
Observă maestrul, cu întristată ironie: ”În perioada interbelică, şi chiar în comunism, scriitorul avea un statut privilegiat în conştiinţa publică. Nichita Stănescu, de exemplu, era o vedetă, iar versurile lui erau ştiute pe dinafară. Nu ştiu dacă astăzi, cu nivelul de instruire al publicului şi cu strategiile actuale de media, ar mai putea atinge acelaşi nivel de notorietate. N-ar avea loc de fotbalişti”.
Ei bine, clasicul în viaţă Nicolae Breban, făcându-şi, la rându-i, loc printre fotbalişti, continuă ”nobila sminteală” de a trezi conştiinţe. Adâncă plecăciune, maestre!
PROFESOR MARIN CAZACU
Maestrul cântă la un violoncel vechi de aproape 200 de ani. Şi mărturiseşte, dezarmant: ”Imediat după Revoluţie, când toată lumea s-a grăbit să cumpere apartamente, terenuri, case, eu am avut o intenţie clară – trebuia să-mi cumpăr un instrument. L-am cumpărat cu o sumă destul de mare la vremea respectivă – valora cel puţin cât două apartamente. Nu regret, însă, nici o secundă, deoarece acest violoncel face parte din sufletul meu, din familie”.
Marele virtuoz al violoncelului, solistul de excepţie s-ar fi putut rezuma să-şi consacre timpul şi forţa artistică propriei sale deveniri. Însă, cum singur spune, aflat pe culmile carierei s-a uitat în jur şi şi-a pus o întrebare fundamentală: ”Ai făcut ceva şi pentru alţii?”
Atunci, laureatul celor mai prestigioase concursuri internaţionale, solistul concertist al Filarmonicii George Enescu, profesorul de la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti şi-a
descoperit o a doua vocaţie. A descoperit un al doilea instrument, pe care îl stăpâneşte cu aceeaşi virtuozitate ca violoncelul: vocaţia de mentor. În anul 1999, a iniţiat Festivalul Internaţional ”Enescu şi muzica lumii”, care se desfăşoară în fiecare vară la Sinaia. În 2008, a fondat Orchestra Română de Tineret. Doi ani mai târziu, a fondat Orchestra Sinfonietta, iar în 2013 – Orchestra Junior, alcătuită din copii între 13 şi 15 ani. A fondat ansamblul ”Violoncellissimo“, cu studenţi ai Universităţii Naţionale de Muzică, pornind de la 8 violoncele şi ajungând la 60, ba chiar la 100, într-un superb concert la Ateneul Român, din mai 2013, un concert de cartea recordurilor, realizat în memoria marilor profesori Constantin Dimitrescu, Dimitrie Dinicu, George Georgescu, George Iarosevici, Gheorghe Rus, Serafim Antropov şi Radu Aldulescu.
A înfiinţat Cvartetul “Cellissimo junior”, format din elevi.
Celebrul dirijor Ghennadi Rojdestvenski, sub bagheta căruia a concertat, îl respectă ca pe un „excelent muzician“. El Pais, cea mai importantă publicaţie din Spania, l-a numit ”un violoncelist magnific”.
Cunoscutul cotidian italian La Stampa s-a referit la domnia sa ca la un ”violoncelist de aur”. Presa germană îl consideră “un mare artist, cu o sonoritate foarte frumoasă şi o tehnică impecabilă”. Pentru realizările sale artistice de excepţie, a obţinut nu doar aplauze la scenă deschisă, în cele mai mari săli de concert ale lumii, ci şi numeroase premii naţionale şi internaţionale. În anul 2004 a fost decorat cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler. În 2006, a obţinut titlul de Doctor în Muzică, summa cum laude, cu teza ”Concertele pentru violoncel şi orchestră în creaţia românească, de la Constantin Dimitrescu la Pascal Bentoiu” – lucrare de referinţă în istoria muzicii.
Noi însă îl premiem astăzi pe maestrul Marin Cazacu pentru
dedicaţia şi generozitatea cu care a format tineri muzicieni, pentru devoţiunea cu care, uitând angelic de sine, şi-a sprijinit studenţii, de la efortul didactic până la strângerea de fonduri. Studenţii săi au obţinut importante premii în ţară şi în străinătate (Austria, Germania, Ungaria, Italia, Elveţia, Olanda, SUA). Ceea ce a reuşit maestrul Marin Cazacu, cu harul său dublat de o muncă uriaşă merită, cu prisosinţă, omagiat.
IOAN - AUREL POP - rectorul Universităţii ”Babeş-Bolyai”
Vă rog să ascultaţi cu atenţie fragmentul de prelegere care urmează. Nu-l veţi uita multă vreme. Cuvintele ard şi îngheaţă, înflăcărează şi dor, evocă şi subliniază, vibrează cu o forţă nestăpânită: ”Istoria nu ne poate ajuta să vedem viitorul. Poate să ne ajute să descifrăm mai bine prezentul, nu şi viitorul. Viitorul însă ne aşteaptă tot prin trecut, plecând de la ideea că viitorul se transformă iremediabil în prezent şi prezentul se transformă iremediabil în trecut. Astfel, ne întrepătrundem şi noi şi le dăm ştafeta celor care vin după noi, oferind explicaţii filosofice, religioase, politice, de toate felurile, în relativitatea generală în care ne mişcăm. Istoria ne învaţă, printre altele, ce înseamnă locul naşterii noastre (…) De regulă, noi, românii, ducem lipsă de demnitate, ne autoflagelăm, ne condamnăm, râdem, suntem zeflemitori, uitând, de fapt, că sunt lucruri foarte serioase, cu care nu e bine să glumeşti. Şi, când auzim pe câte unul dintre noi că se supără pe locul naşterii lui, pe ţară, trebuie să ne gândim dacă nu cumva am greşit direcţia. Te poţi supăra pe un om, pe o instituţie, pe cineva care ţi-a creat necazuri. A te supăra pe ţară, e ca şi cum te-ai supăra pe mama ta! (…) Atunci când mergem în străinătate, trebuie să avem capacitatea să explicăm celor care vin în contact cu noi de ce avem în limba română cuvântul dor, ce este doina, dacă spaţiul vălurit de care vorbea Blaga există
sau nu şi să îi învăţăm că sunt oameni în România care, cu toate greutăţile şi necazurile aud cum bat în geam razele de lună”…
Nu un liric de dimensiuni hugoliene este autorul acestor fraze, ci un istoric. Unul care a înţeles că vine o vreme când trebuie să ieşi din bibliotecă, dintre ceasloavele îngălbenite de timp şi – om între oameni – să te aşezi în agora. Să le spui contemporanilor tăi adevărul, cel care - vindecându-i - îi poate elibera.
Profesorul Ioan Aurel Pop, rectorul Universităţii Babeş-Bolyai, membru al Academiei Române, directorul Centrului de Studii Transilvane al Academiei, n-a fost niciodată ceea ce se cheamă un erudit de cabinet. A intrat însă în atenţia publicului larg datorită polemicii scăpărătoare cu Lucian Boia. ”Istoria, adevărurile şi miturile”, cartea sa, publicată anul trecut, e un bestseller – lucru rar cu o operă de rigoare ştiinţifică. Este o replică la ”Istorie şi mit în conştiinta românească”, lucrarea demitologizantului foarte în vogă, Lucian Boia.
Ioan Aurel Pop se înscrie – nu doar prin operă, ci şi prin atitudine, în galeria de aur a marilor noştri istorici – Bălcescu, Kogălniceanu, Iorga, Gheorghe. I. Brătianu, Petre P. Panaitescu, Constantin C. Giurescu. Are, în egală măsură, simţul trecutului, dar şi un ascuţit simţ al prezentului.
Pentru că ştie când să iasă din bibliotecă spre a lumina poporul, pentru că o face cu inteligenţă şi curaj, pentru că ştie să fie, competent şi modest, un om între oameni - omagiu savantului Ioan - Aurel Pop!
PROFESOR RADU DEAC
Lingvişti de la marile universităţi ne oferă, de vreo două decenii, cuvântul anului – cel mai rostit cuvânt de pe planetă în ultimele 12 luni. Aceste cuvinte, care ţin pasul cu tehnologia, au fost, de pildă,
în 2004 – “blog”, în 2011 – “occupy” (de la mişcările de stradă), în 2013 – “selfie”. Dacă însă lingviştii şi-ar propune să aleagă cuvântul ultimei jumătăţi de secol, acela ar fi, fără îndoială, INIMĂ. Din 3 decembrie 1967, de când doctorul Christian Barnard a realizat, în Spitalul Grote Schuur, din Cape Town, Africa de Sud, primul transplant de inimă.
Laureatul nostru nu doar că l-a cunoscut pe marele profesor Christian Barnard, dar a lucrat cu cei doi fraţi Barnard, în toate ocaziile în care aceştia au venit la Târgu Mureş şi au operat.
De ce la Târgu Mureş? Pentru că aici au găsit un om şi echipa lui care edificaseră o clinică de chirurgie cardiovasculară. Omul acela era medicul Radu Deac, care – după absolvirea Medicinii din Cluj – a ajuns în oraşul acesta din inima Transilvaniei istorice şi nu l-a mai părăsit niciodată. Profesorul Radu Deac recunoaşte că prezenţa fraţilor Barnard la Târgu Mureş, în anii ’80 ai veacului trecut, a însemnat extrem de mult pentru propria-i carieră. Astăzi, domnia sa a dobândit, la rându-i, faima pionierilor chirurgiei cardiologice.
Ceea ce îl detaşează însă pe profesorul Radu Deac de confraţii săi din toată lumea constituie şi motivul pentru care îl omagiem. Faptul că – în comunismul şi post-comunismul românesc – geniul său profesional n-a fost de ajuns şi a trebuit să se lupte mereu, cu toate sistemele, pentru a-şi construi front de lucru. Nu s-a dat bătut şi, slavă Domnului, îl avem astăzi în România, în loc să fie într-unul dintre marile spitale ale lumii, care ar fi dat orice ca să-l aibă.
Când spunem INIMĂ, spunem doctorul Radu Deac şi adăugăm Târgu Mureş - oraşul pe care l-a pus pe harta medicinii mondiale, creând un centru şi o şcoală de chirurgie cardiovasculară de talie mondială.
Cea mai recentă bătălie a sa cu sistemul birocratic, cu subfinanţarea, cu indolenţa, a câştigat-o strălucit în folosul pacienţilor: a creat prima clinică de chirurgie cardiovasculară pediatrică din România.
Legendă vie a medicinii noastre din toate timpurile, Profesorul cu majuscule este de o cuceritoare modestie. Şi, ca o curiozitate pentru mulţi, dar şi ca un model de civism, trebuie să ştiţi că a purtat în permanenţă, în buzunar, un certificat de donator.
Nu întâmplător, întrebat în mâinile cui şi-ar pune inima, profesorul Brădişteanu – împreună cu care laureatul nostru a efectuat, în octombrie 1999, primul transplant de inimă din România – a răspuns fără ezitare: mi-aş pune inima în mâinile lui Radu Deac.
Sintagma ”şi-a sacrificat viaţa personală pe altarul profesiei” nu se potriveşte nimănui altcuiva mai bine decât chirurgului-demiurg Radu Deac. Rugat, în urmă cu un deceniu, de moderatoarea celebrei emisiuni ”Profesioniştii”, să interpreteze electrocardiograma propriei sale existenţe, marele chirurg cardiovascular l-a citat pe Confucius, oferindu-ne o nepreţuită lecţie: ”Marea glorie în viaţă nu este să nu te prăbuşeşti niciodată. Important este de câte ori te ridici”.
Pentru că inima marelui profesor doctor Radu Deac bate pentru poporul său, îl omagiem ca pe un adevărat om între oameni.
OLGA ŞI VIOREL MARGINEAN
Acordăm astăzi un premiu ex-aequo, unor oameni pe care nu-i putem despărţi, pentru că destinul însuşi i-a unit ca să păşească alături, în viaţă şi în artă.
Pe marele pictor Viorel Mărginean l-a definit memorabil Andrei Pleşu, cu trei decenii în urmă: ”Privită global, pictura lui Viorel Mărginean pendulează, cu un farmec inconfundabil, între o caracteristică simplitate şi un rafinament îndelung exersat. Este
pictura unui om aspru şi candid, naiv şi sofisticat, pictura unei personalităţi impetuoase, capabilă însă a se disciplina sever în fiecare din manifestările sale. Ea are nobleţea de neuzurpat a lucrului bine făcut şi a vocaţiei curajos asumate”.
Opera lui Viorel Mărginean e răspândită în toate galeriile şi colecţiile particulare ale lumii. Ceea ce impresionează la acest artist uriaş este nu doar modestia, discreţia exemplară între lume care se dă în stambă, ci şi caracterul de platină. Prietenia s-a de aproape cinci decenii cu criticul Dan Hăulică este un exemplu, un model. Din anii ’70, până când Dan Hăulică s- a stins, relaţia celor două personalităţi de referinţă ale culturii româneşti a fost mai mult decât una artist-critic, a fost o frăţie rodnică. Hăulică i-a organizat si deschis peste 20 de expoziţii în ţară (la Bucureşti, Cluj,Timişoara, Alba-Iulia, Bacău) şi peste hotare (Paris, Bruxelles), a mers pe urmele existenţei lui, pentru a-l cunoaşte în profunzime, ajungând până în satul copilăriei, în cantonul din pădurea de la Cenade - Viorel Mărginean este fiu de pădurar, după cum se observă şi din numeroasele desene şi pânze din ciclul Cenade. Galeria Dialog a Primăriei Sectorului 2, în mai - iunie 2010, i-a reunit pe Mărgineni, într-o excepţională expoziţie. Pe simeze au stat alături, într-un adevărat ”concert vizual”, cum l-a numit curatorul Ruxandra Garofeanu, lucrări semnate de Viorel Mărginean, Olga Morărescu Mărginean, fiul lor, Alexandru Ioan Mărginean, şi nepotul Mihnea-Mlak Mărginean. Trei generaţii de artişti aparţinând aceleiaşi binecuvântate familii.
Graficiana Olga Morărescu este jumătatea pictorului Viorel Mărginean. Despre arta domniei sale, Corneliu Antim spunea: “Olga Morărescu nu face pictură, face pictograme. Inventează un limbaj”. Iată cum artista însăşi, într-un text cu valoare de ars poetică, povesteşte cele două întâlniri esenţiale din viaţa
sa – întâlnirea cu desenul şi întâlnirea cu cel care urma să-i devină soţ: ”Mie mi-a plăcut dintotdeauna desenul, nu pictura în sine. Linia, ductul liniei - acestea au fost pasiunea mea. Dar, încă din copilărie, am vrut să mă fac şi profesoară de desen. Niciodată nu m-am gândit că sunt numai artist, mi-a plăcut mereu să fiu şi pedagog, am considerat că e una dintre cele mai frumoase meserii din lume. Să-i înveţi pe copii din ce ai strâns tu, ca o furnică, în ani şi ani de zile (...) Mai târziu, am făcut şi Istoria Artelor, Muzeologia. Îmi plăcea în muzeu. Dar, la început, la Institutul Pedagogic, mi-a fost profesor chiar viitorul meu soţ, pictorul Viorel Mărginean. El ne-a inspirat nouă, studenţilor, adoraţia pentru natură, pentru că era născut în mijlocul pădurii. Şi ne mai şi ducea în expoziţii. Ne-a dus, de pildă, să vizităm un colecţionar (...) Aşa m-am ataşat de viitorul meu soţ, dar şi după ce ne-am căsătorit, el a rămas pentru mine tot profesorul venerat şi respectat”. Emoţionante cuvinte!
Anul acesta, cei doi artişti vor sărbători nunta de aur. N-a fost un drum uşor, amândoi fiind pictori, având perpetuu nevoie de o libertate a exprimării, de o independenţă a fiinţei până la un anumit punct. Opera lor e dublă: arta lor şi cei doi tineri artişti, fiul şi nepotul.
Păsările Olgăi Morărescu se întâlnesc cu păsările lui Viorel Mărginean într-un văzduh genial, al marilor spirite.
Le acordăm cu dragoste, ex aequo, premiul Galei OM ÎNTRE OAMENI, pentru excelenţă în artă şi în viaţă, pentru că familia Olga şi Viorel Mărgineanu este un dar făcut de Dumnezeu poporului român şi lumii.
CAMELIA POTEC
Când primarul Neculai Onţanu a purtat prima discuţie cu tânăra
excepţională pe care o omagiem astăzi, gândul mărturisit al domniei sale a fost acela că tinerii comunităţii noastre au nevoie de modele. Iar aceste modele trebuie susţinute şi multiplicate.
Laureata noastră s-a născut la Brăila şi, de la 5 ani, a învăţat să înoate în Dunăre, supravegheată şi îndrumată îndeaproape de tatăl său.
La 9 ani, făcea înot de performanţă la Liceul Sportiv din Brăila. La 18 ani, încă un copil, a venit în Bucureşti la Clubul Steaua, singură printre străini, pentru a-şi desăvârşi cariera sportivă.
Ce a însemnat performanţa pentru un copil, când după Revoluţie România era ţara tuturor tentaţiilor?
Timp de 13 ani, viitoarea mare campioană a făcut antrenamente de la 6 dimineaţa într-un bazin descoperit în ţară, apoi la Paris, pe orice vreme, pentru ca, la 22 de ani, să urce treptele podiumului olimpic, cu medalia de aur la 200 de metri liber, cu steagul României pe cel mai înalt catarg şi cu imnul intonat în faţa lumii întregi. Iar asta, după ce, cu numai două zile înainte, era pe punctual de a abandona şi a se întoarce acasă, dar părinţii şi prietenii care au crezut în ea şi i-au fost alături, purtând-o spre victorie.
Pregătită să câştige cursa de 400 m liber, pe care a ratat-o, s-a gândit să abandoneze. Dar, părinţii şi prietenii i-au dat din nou curaj să revină în lupta pentru titlul Olimpic. A intrat în cursa de 200 m liber, dar în preliminarii a ieşit pe locul 7 din 8. Un alt moment dificil. Aproape prăbuşită, dar având susţinerea necondiţionată a celor apropiaţi, câştigă marea victorie în cursa finală: campioană olimpică la 200 metri liber, la Atena.
Totul s-a întâmplat ca în celebrul îndemn al lui Pierre de Coubertin, celebrul pedagog francez, părintele Jocurilor Olimpice moderne:”Ai învins? Continuă! Ai pierdut? Continuă!”
A fost ambiţie? A fost dorinţa fierbinte de victorie? A fost efectul miraculos al încrederii celor din jur? A fost mândria că un român trebuie să arate ce poate? Toate acestea la un loc au format caracterul unei mari sportive, caracterul unui om de excepţie, care – la rândul său – le spune astăzi copiilor pe care îi duce pe podium: Ai învins? Continuă! Ai pierdut? Continuă! Talentul şi munca te vor duce spre victorie.
Multipla campioană naţională şi internaţională, cu peste 200 de titluri obţinute, fost aleasă, în 2013, în unanimitate, în funcţia de Preşedinte al Federaţiei Române de Nataţie si Pentatlon Modern.
Camelia Potec, marea noastră campioană, şi-a început mandatul de preşedinte sub semnul performanţei. Pentru prima oară din 1985 a organizat televizarea campionatelor naţionale de nataţie la seniori, spre delectarea publicului larg, care redescoperea astfel un sport nobil şi pasionant. Anul trecut a demarat proiectul de atragere a copiilor spre înot, organizând selecţii în şcoli şi acordând sute de abonamente gratuite la bazin elevilor din Capitală. În parteneriat cu Ministerul Tineretului şi Sportului, a demarat concursul ”Pierre de Coubertin”, pentru crearea unei largi baze de selecţie în rândul elevilor. Tot în sprijinul tinerei generaţii, a fondat o competiţie care îi poartă numele: ”Camelia Potec - în căutarea viitorilor campioni”(categoria sub 11 ani), cu participarea a 300 de copii, dintre care cei mai talentaţi sunt susţinuţi şi pregătiţi pentru marea performanţă. Marea campioană face performanţă şi după ce s-a retras din sport, contribuind la dezvoltarea armonioasă a tinerilor, insuflându-le gustul victoriei, oferindu-le propriul model.
În viziunea Cameliei Potec, pregătirea pentru nataţie este şi o pregătire pentru viaţă. O minte sănătoasă într-un corp sănătos înseamnă a trece curajos peste obstacole, a-ţi însuşi
mentalitatea de învingător, spiritul de echipă şi spiritul de fair play.
Societatea românească are nevoie de astfel de mentori, oameni care cresc oameni. Respectul şi recunoştinţa noastră, Cameliei Potec!
TUDOR GHEORGHE
Oltean de spiţă veche din Podarii Doljului, unde a văzut lumina zilei în urmă cu şapte decenii, marele menestrel la curţile dorului, românul cu majuscule a avut clipa sa astrală atunci când - absolvent al Institutului de Teatru din Bucureşti – s-a întors în patria sa natală, Oltenia, la Teatrul Naţional din Craiova, unde a realizat câteva roluri memorabile, dar şi orientarea spre muzică şi vers, spre o formă inedită de exprimare artistică, de spectacol, desăvârşindu-şi astfel cariera.
Dar ceea ce face acest menestrel post-modern trece dincolo de vers şi de muzică. Domnia sa oficiază – şi atunci când e singur cu chitara sau cu cobza, şi atunci când are în spate o întreagă orchestră simfonică – liturghiseşte laic, transmiţând esenţa cea mai pură a românismului.
Publicului – care râde şi plânge cu artistul – i se restituie, rostită cu aplomb sau cântată cu sensibilitate, istoria literaturii române, de la cronicari la suprarealişti.
Chitarei, menestrelul i-a adăugat cobza, deschizând oamenilor poarta către un folclor străvechi, de pilduitoare actualitate şi frumuseţe.
Despre deconcertantele sale abordări artistice, vorbeşte maestrul însuşi:”Am coborât către folclorul adevărat. M-am apucat de cobză (…). Pe urmă, iată-mă brusc cu o orchestră simfonică - total debusolant, n-a mai ştiut nimeni ce este cu mine. Iată-mă cu taraf tradiţional, iată-mă apoi cu muzică uşoară interbelică, iată-mă cu muzică pentru copii, cu poezia închisorilor comuniste, cântând
apoi cu un cor de călugări. Pregătesc spectacolul cu corul şi fanfara reprezentativă a Armatei (...) Imnuri naţionale, cântate de o forţă naţională, în cel mai frumos sens al cuvântului”...
Locul lui Tudor Gheorghe în cultura română e unic. Fenomenul Tudor Gheorghe e irepetabil. Pentru că menestrelul nu face artă de amorul artei: se implică, îşi rosteşte curajos punctul de vedere, trezeşte conştiinţe. Nu întâmplător, comuniştii l-au interzis cu câţiva ani înainte de Revoluţie. Cu o sinceritate brutală, artistul mărturiseşte: ”O parte dintre spectacolele pe care le fac eu sunt gândite special pentru ca generaţia de astăzi, scârbită de România, să vadă că a fost şi altfel pe aici. Tinerii care se duc în străinătate spun: <Mi-e ruşine că sunt român>. Şi sunt băieşi deştepţi, copii deştepţi, nu gargaragii. <Mi-e ruşine că sunt român>… Ei nu mai au cu ce să se mândrească. Ca ei să aibă motive de mândrie, eu a trebuit să fac acest efort, nobil de altfel, de a le demonstra că odată am fost cineva”.
Din ce în ce mai pregnant, în spectacolele sale pătrunde spiritul timpurilor pe care le trăim, cu tot cortegiul său de trăiri – furie, dezamăgire, speranţă. Maestrul nu ezită să-şi împărtăşească explicit opiniile politice, adăugând artei sale un militantism contagios.
Marin Sorescu, cu ale cărui versuri a ridicat în picioare generaţii, spunea: ”De fiecare dată când îl ascult - şi asta se întâmplă des - Tudor Gheorghe îmi confirmă bănuiala că poezia românească - populară şi cultă - poate mişca munţii. (...) Problema mea, inhalând prin toti porii melodia fiinţei sale, este cum să-mi stăpânesc o lacrimă de dragoste, admiraţie şi mândrie că poate exista acest fenomen”.
Pentru talentul său uriaş pe care l-a pus în slujba românismului, pentru patriotismul său vibrant, pentru că a fost şi a ştiut
să rămână un om între oameni – premiul şi recunoştinţa noastră, a publicului său fidel!
MIHAI CIMPOI
Critic, istoric literar, eminescolog, laureatul a cărui laudatio o facem este o figură emblematică a culturii române.
Călit în perioada cumplită a comunismului sovietic, în bătăliile crunte pentru păstrarea comorii limbii române, încă din 1960, anul debutului, s-a dedicat pe de-a-ntregul slujirii şi promovării literaturii române de pe ambele maluri ale Prutului.
Cel puţin doi poeţi importanţi îşi datorează notorietatea muncii şi intuiţiei sale de critic literar: Grigore Vieru şi Alexandru Dabija. Recenziile, studiile, eseurile monografice consacrate acestor mari poeţi rămân opere de referinţă.
Mihai Cimpoi, căci despre domnia sa este vorba, a fost şi este stegarul valorilor autentice, fie că este vorba despre scriitori contemporani sau despre clasici. De altfel, Aleea Clasicilor, din Grădina publică ”Ştefan cel Mare şi Sfânt” de la Chişinău, este iniţiativa distinsului critic, pentru care demersurile literare au fost mereu şi fecund completate de tulburătoare iniţiative civice.
A scris pagini memorabile despre Alecsandri, Creangă, Rebreanu, până la a se dedica Luceafărului. Mihai Eminescu, mărturisea Mihai Cimpoi, “este Poetul prin studierea căruia se poate ajunge la Poezie, la înţelegerea Ei, este mai mult decât atât: este Muzica poeziei”. Eseurile şi studiile consacrate poetului nepereche l-au impus printre eminescologi: ”Narcis şi Hyperion” (1979), ”Căderea în sus a Luceafărului” (1993), ”Eminescu, poet al Fiinţei” (1998), ”Plânsul demiurgului” (1999). Eminescologul şi-a sprijinit discursul critic pe contrafortul unui proiect, lansat în 2012 şi care a devenit o importantă instituţie culturală - Congresul
Mondial al Eminescologilor
Între miile de titluri cu care a îmbogăţit cultura română, opera magna a lui Mihai Cimpoi rămâne ”O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia”, publicată în 1966 şi repetat reeditată, considerată de specialişti ”o piatră de temelie pentru orice studiu de viitor al fenomenului basarabean, o primă sinteză critică asupra literaturii române dintr-un spaţiu unde teroarea istoriei a luat forme nemaiîntâlnite”.
Savantului de la Chişinău, membrului de onoare al Academiei Române din anul 1991 şi membrului Academiei de Ştiinţe a Moldovei din 1992, i-a dedicat cel mai frumos portret maestrul Eugen Simion, îndrumătorul lucrării sale de doctorat: Mihai Cimpoi are ”figura şi semnele comportamentale ale unui răzeş din epoca lui Ştefan cel Mare. Voinic, ţeapăn, niciodată grăbit, cu vorba domoală (...) Ţine drumul drept, pe la mijloc, şi, de-i pornit într-o direcţie, n-o schimbă până nu ajunge la locul cuvenit. Îmi place la el, între altele, că se ţine de cuvânt (...). Ca un ţăran basarabean, hârşit de viaţă, stă locului şi, contrar prejudecăţilor despre adamismul nostru tradiţional, duce lucrurile la capăt. Nu-i place să construiască din fuga cailor, cum spunea G. Călinescu că am fi făcut, noi, românii, de-a lungul veacurilor, şi nu lasă neterminată catedrala pe care a început-o”.
Vorbind despre ”catedrala începută”, maestrul Eugen Simion se referea la monumentala lucrare, unică în literature română, rodul muncii titanice a criticului şi istoricului literar Mihai Cimpoi - ”Mihai Eminescu. Dicţionar enciclopedic”, care a văzut lumina tiparului în 2012.
Preluând memorabila sintagmă a lui Eugen Simion, putem afirma că Mihai Cimpoi a construit, prin opera sa literară, dar şi prin opera civică, o catedrală ale cărei ziduri solide sprijină
cerul senin al culturii române. Graţie şi muncii titanice a laureatului nostru, Basarabia s-a unit deja cu Patria - Mamă, în plan spiritual.
NICOLAE NOICA
Cum am putea să-l descriem, în câteva cuvinte, pe laureatul care urmează? Un pasionat al lucrului bine făcut, înainte ca lucrul bine făcut să fie un slogan de campanie.
Autoritate de necontestat în domeniul construcţiilor, inginer reputat, fost ministru al Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului, scriitor, provenind dintr-o familie de tradiţie, care a dat ţării multe personalităţi în domenii pragmatice de activitate şi un filosof - Constantin Noica.
De altfel, despre neamul Noiculeştilor laureatul nostru a publicat, în 2009, o carte fermecătoare, scrisă cu un har de narator pe care nu i l-am fi bănuit. Nicolae Noica este un om al rigorii, cum nu mai găseşti mulţi.
Nicolae Noica este un profesionist de excepţie. Nicolae Noica este un om de o cinste ireproşabilă. Mandatul său de ministru al Lucrărilor Publice nu va fi uitat uşor de toţi profitorii sistemului, care s-au trezit că nu mai pot înfige mâinile în buzunarul Statului. Nicolae Noica este omul care sfinţeşte locul.
De numele domniei sale se leagă înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, concepută pe principiul creditului ipotecar şi menită să le ofere tinerilor posibilitatea de a-şi achiziţiona o casă. De numele domniei sale se leagă proiectul alimentării cu apă a satelor. Dacă urmaşii săi la minister l-ar fi continuat aşa cum l-a gândit, în trei ani de acum înainte n-ar mai fi rămas în România nici o localitate neconectată la reţeaua de apă. De altfel, ministerul pe care l-a condus s-a desfiinţat în 2001, încheindu-se astfel, în derizoriu, o istorie de un veac a lucrărilor publice
şi amenajării teritoriului. În sfârşit, de numele domniei sale se leagă vestitele buline roşii de pe construcţiile cu risc ridicat de prăbuşire la cutremure. Reabilitarea acestor construcţii a fost între priorităţile ministeriatului său. Astăzi, au intervenit alte priorităţi.
Deşi nu se dă bătut, Nicolae Noica pare uneori vocea celui care strigă în pustiu. Într-o societatea tot mai deprofesionalizată, Profesionistul e un personaj anacronic, dacă nu de-a dreptul cicălitor.
Nici în politică Nicolae Noica nu s-a dezminţit. A fost membru al PNŢCD, atâta vreme cât l-a condus Corneliu Coposu.
Ce face acum omul acesta din stirpea rară a celor pentru care datoria e sfântă. Un om care are cultul muncii. Răspunde singur: ”După activitatea publică pe care am avut-o, m-am retras şi îmi continui activitatea în domeniul construcţiilor. În mod special, în ultima vreme, ţin un curs de istoria construcţiilor la facultate şi scriu o serie de cărţi despre istoria construcţiilor. Fac acest lucru pentru că am avut şi avem o şcoală de construcţii deosebită, pe care ar trebui să o apreciem şi să învăţăm din ceea ce au făcut înaintaşii noştri, pentru că, în fond, în domeniul acesta se impune continuitatea, iar experienţa celor dinaintea noastră trebuie să o fructificăm pentru că nimic nu e nou şi dovada cea mai bună este problema inundaţiilor sau a cutremurelor. Vrem nu vrem, aceste lucruri se întâmplă, pentru că nu stăpânim natura şi atunci e important să înţelegem că trebuie să prevenim. Pentru aceasta avem nevoie de nişte programe continue şi de lungă durată pe care nu le poate rezolva un guvern, ci mai multe”.
Îl omagiem nu doar pentru activitatea sa exemplară, ci şi pentru faptul că nu s-a blazat, că nu s-a limitat să-şi contemple frustrările, ci încă mai crede cu tărie că România are şansa ei în lume, cu condiţia de a reface puntea surpată cu un
trecut în care constructorii noştri erau fala Europei şi a lumii. Despre acest trecut nu oboseşte să le vorbească tinerilor.
Cu oameni ca Nicolae Noica, România va avea întotdeauna o şansă!
ALAN BROWNJOHN
”O cultură fără traduceri ar fi ca o casă în care nu se deschid niciodată ferestrele”. Fraza aceasta memorabilă aparţine unei minunate doamne, Antoaneta Ralian, tălmăcitoarea subtilă a unor mari scriitori occidentali, prietena de o viaţă a laureatului nostru. Doamna Ralian este în sală şi îi adresăm un respectuos salut.
”Eu sunt singurul englez de viţă veche rămas în Londra”, spunea în glumă, cu numai trei săptămâni în urmă, la Târgu Mureş, laureatul nostru din această seară.
Va urca pe scenă, în câteva momente, acest magician al cuvântului, un mare scriitor britanic - poet şi prozator, dar si critic şi, lungă vreme, jurnalist la Times, unde a scris inclusiv cronici la spectacolele de teatru de la Bucureşti.
A vizitat prima oară România, cu British Council, în primăvara anului 1977, după cutremur, când, plimbându-se pe străzi, s-a simţit ca la Londra după cel de-al Doilea Război Mondial. A revenit apoi în 1983 şi 1986, când a lucrat cu poeta Denisa Comănescu, prima sa traducătoare, la poemele care urmau să apară la Editura Univers în 1989. Publicul românesc a avut şansa să-l recepteze pe poet când acesta se afla pe culmile succesului său european. După Revoluţie, îndrăgostit de România, ne-a vizitat aproape anual. De 24 de ani a ales să-şi petreacă toate concediile în Covasna. A legat prietenii trainice şi – lucru extraordinar – şi-a asumat, cu generozitate şi cu farmecul pe care veţi avea privilegiul să i-l savuraţi, misiunea de a promova România şi scriitorii români
în Marea Britanie, în Europa şi în lume.
A făcut-o punând totul sub semnul ars poeticii sale”poezia poate face lumea cu un grăunte mai bună“. Ars poetică pe care, în urmă cu 10 ani, şi-a comentat-o astfel: ”Parcă sună un pic prea... măreţ, nu? Adevărul este, însă, că eu văd toată literatura ca pe un punct de vedere cu privire la umanitate. Orice drum ar urma ea, efectul final trebuie să fie unul pozitiv. Eu sunt împotriva nihilismului în artă şi cred, de altfel, că orice tip de artă, literatura cu precădere, trebuie să reafirme valorile pozitive”.
Marele poet englez Alan Brownjohn este, în viaţa de zi cu zi, o personalitate pozitivă, luminoasă, solară, debordând de energie, cu o contagioasă dragoste de viaţă. Mai exact, există în străfundul fiinţei sale o irepresibilă curiozitate de a trăi. Dacă ne-am propune să-i scriem biografia, nu ar exista titlu mai bun ca acesta: ”Alan Brownjohn – curiozitatea de a trăi”. Este nu doar un aventurier al spiritului, ci un personaj aventuros, gata mereu de noi experienţe, avid să cunoască oameni şi locuri, pe care să le cucerească cu farmecul său irezistibil.
Combustibilul său sufletesc este - cum singur recunoaşte – scrisul. Experienţa sa românească din deceniul de dinainte de Revoluţie a decantat-o într-un roman, tradus de Irina Horea, în 1977, sub titlul ”Umbre lungi”. Romanul acesta despre România a apărut mai întâi la Bucureşti şi abia după aceea în Anglia.
În anul 1982, când Alan Brownjohn era Preşedintele Asociaţiei Britanice de Poezie, a primit o impresionantă scrisoare de la tatăl lui Corneliu M. Popescu, un tânăr decedat la vârsta de 18 ani, în cutremurul din 1977. Corneliu M. Popescu îl tradusese pe Eminescu în limba engleză. Alan Brownjohn a fondat, în amintirea tânărului îndrăgostit de Eminescu şi de limba engleză, răpus cu cruzime de capriciile naturii, la cea mai frumoasă
vârstă, premiul „Corneliu M. Popescu”, pentru traduceri de poezie în Europa de Est. Premiul a fost finanţat de către Ion Raţiu timp de trei ani, după care finanţarea s-a derulat prin British Council. Premiul se acordă o dată la doi ani şi este unul dintre numeroasele omagii pe care marele poet britanic le-a adus literaturii române.
România i-a devenit, între timp, a doua casă, limba română – a doua patrie, prin scriitorii pe care i-a tradus, cu muzicalitatea vorbelor în urechi şi cu dicţionarul alături, temeinic, ca orice absolvent de Oxford.
Ne înclinăm în faţa talentului domniei sale, dar nu pentru acesta îl premiem, ci pentru că ne-a fost şi ne este, nouă, românilor, un distins ambasador spiritual în lume.”
În încheierea evenimentului, primarul Neculai Onţanu s-a adresat celor prezenţi, spunând:
”Distins auditoriu, stimaţi laureaţi,
Sunt mândru că sămânţa unei idei, pe care am avut-o în urmă cu şase ani şi pe care am sădit-o, împreună cu domnul academician Eugen Simion, în pământul fertil al spiritualităţii româneşti, a devenit astăzi cel mai aşteptat eveniment cultural al anului.
Felicit laureaţii, mulţumesc juriului, condus de domnul academician Eugen Simion, pentru alegerile sale inspirate.
Mulţumesc tuturor colaboratorilor mei, al căror entuziasm este, la fiecare ediţie, contaminant, a căror muncă trebuie admirată.
Mulţumesc în mod special maestrului Ion Caramitru, care a găzduit ultimele două ediţii ale Galei OM ÎNTRE OAMENI în acest spaţiu minunat şi evocator. În mod fericit, excelenţa pe care o premiem noi se aşează ca un briliant în montura de platină a Sălii Studio a Teatrului Naţional, un adevărat templu al culturii.
Palmaresul laureaţilor noştri, de la prima Gală până la cea de astăzi, cuprinde personalităţi uriaşe, oameni care prin talentul şi munca lor sfinţesc domeniile în care performează.
Am ascultat cu interes şi emoţie cuvântul fiecăruia dintre domniile voastre. Cuvintele acestea confirmă vechea sintagmă conform căreia marile spirite se întâlnesc. Aţi vorbit memorabil, fiecare cu talentul şi argumentele sale, despre faptul că a-ţi duce profesia la nivelul excelenţei intră în definiţia sentimentului nobil de patriotism.
Îmi revine onoarea de declara închisă cea de-a V-a Gală a Premiilor OM ÎNTRE OAMENI şi de a mă preocupa de viitoarea ediţie, a VI-a”.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
