Cristina Milena
Nu era zi de la Dumnezeu să nu stea o groază în faţa oglinzii, în fiecare dimineaţă. Se fâţâia schimbându-şi de zeci de ori bluzele şi fustele, nemulţumită de toate, şi până la urmă îmbrăca aceiaşi blugi strâmţi, tociţi de purtat, şi unul dintre tricourile vechi care plezneau acum pe ea, închise la culoare, aproape negre, pe care scria cu roşu aprins I'm out of my mind ("Mă sperii şi pe mine!") sau I'm still standing ("Încă rezist!") sau Fuck you dacă mai vrei să mi-o tragi! Renunţase la bluza liliachie preferată cu numele lui Dashboard Confessionalde când se înfuriase constatând că nimeni dintre aiuriţii din jurul ei nu mai ştia de trupa care deschisese drumuri şi insistau să le spună ce naiba cântaseră ei atât de nemaipomenit să merite inscripţiile pe haine. N-avea niciun haz să le tot repete cât sunt de proşti!
Mergea, nu mergea, îşi prindea la brâu o curea cu ţinte şi catarame, încălţa tenişii de pânză şi revenea în dreptul oglinzii, întinzându-şi cu peria bretonul lung pe o parte a feţei, cealaltă parte avea grijă să fie tunsă cât mai scurt, îşi mai aşeza câte un strat de rimel şi de fard de pleoape, după cele aşternute deja în clipa în care ieşise în baie, nemulţumită că nu e suficient de strident. Era nemulţumită de tunsoarea emo de mântuială, de ochii încercănaţi, dar nu cât să impresioneze, de sprâncenele pensate şi subţiate, dar departe de a arăta ca o lamă, de buzele vineţii nu îndeajuns de groase, de unghiile vopsite în negru, dar boante şi roase până la carne. Se strâmba la imaginea din oglindă, căutând să descopere vreun rid cât de minuscul, apărut în timpul nopţii, care s-o anunţe definitiv şi irevocabil că a început să îmbătrânească şi nici măcar nu şi-a trăit viaţa şi că singura scăpare va fi să se sinucidă într-o zi apropiată. Cam atunci mama bătea în uşă sigur a cincea oară, îi striga că e vremea să plece la şcoală şi iar o să se ducă nemâncată, o s-ajungă un băţ pe care flutură nişte haine împuţite, îi lasă sandviciurile pe masa din bucătărie, n-are timp s-o mai aştepte, trebuia demult să fie în autobuzul spre serviciu.
- Sper să nu pleci iar nespălată!, îi mai striga înainte să trântească uşa casei, deşi n-avea cum să nu ţină minte că, la fel ca în fiecare dimineaţă, dar în fiecare dimineaţă, fără smintire, o scotea din baie bodogănind că prea stă cu ceasurile sub duş.
Era momentul în care Cristina îşi potrivea pe şaua nasului cârn ochelarii cu ramă groasă neagră, îşi arunca pe umăr geanta tip poştaş îngrozitor de grea de cărţi fără doar şi poate inutile şi ieşea în sfârşit din camera ei vopsită în roz puternic. Niciodată nu-şi mai ajungea mama din urmă.
Se târa fără chef spre şcoală, convinsă că va urma încă o zi de rahat. Ce rost avea? Ştie deja tot ce spun profii care le zic să citească din manual de la pagina cutare la pagina cutare, nu-nţeleg nimic din ce au ei de gând să facă şi habar n-au să-ţi răspundă când îi întrebi chestiuni esenţiale despre viaţă, ca de pildă cât de repede te plictiseşti dacă-ţi începi activitatea sexuală la 15 ani sau dacă există vreun alt mod de a te elibera de tensiunea interioară sau cu ce te ajută să-l citeşti pe Shakespeare şi nu pe Kerouak sau cu ce e mai bună decât ei Hanna Montana de-o tot ridică lumea-n slăvi. Asta în cazul fericit în care reuşeşti să deschizi gura să spui ceva coerent printre zbieretele fără noimă ale puştanilor întârziaţi care n-au de gând să caşte ochii asupra vieţii. Şi mai ales în cazul nefericit în care reuşeşti să rămâi la ore şi nu se trezeşte vreun prof, cum se întâmplă cam des de la o vreme, să le trimită la baie, pe ea şi buna ei prietenă, să se spele pe faţă de prea mult machiaj şi să se pieptene ca lumea. Puţin îi pasă că-i trântesc absenţe, după o asemenea invitaţie nu se mai întoarce, a făcut-o o singură dată şi nişte scârbe de tocilare cu coşuri pe faţă îi băteau în pumni pe sub bancă, cum o să suporte un asemenea afront? Dacă mai e invitată, nici nu se mai duce la baie, îşi ia geanta de poştaş, chipurile cu săpun şi prosop, şi pleacă cu capul sus din şcoală. Noroc că la ei n-au angajat un portar, cum a auzit că s-a întâmplat la alte licee.
Astăzi are primele două ore cu profa de mate, sigur o să-şi dea peste cap ochii bovini, spunându-le tuturor cât de oripilată se simte în faţa exemplarelor de indisciplină şcolară cum nu se întâlneau niciodată pe vremea ei, nu le mai zice că asta se-ntâmpla la începutul secolului trecut, şi o s-o trimită la baie să-şi spele machiajul provocator, aşa îi cere insistent de-o lună. În ultima săptămână nici n-a mai fost nevoie să-i ceară, se uită doar lung la ea, silabisindu-i numele şi făcând o lungă pauză până când fata se ridică singură în picioare, se înclină cu respect prefăcut, îşi pune geanta pe umăr şi iese. O grasă şleampătă pe care rochiile demodate de diftină cad de parcă ar ascunde un sac cu cartofi, spun ochii fetei, o complexată care nu-i în stare să vorbească decât despre ecuaţiile de nu ştiu care grad. Sigur o s-o lase corijentă, poate o să repete şi anul, au trecut atâtea luni şi n-are măcar o notă.
E atât de convinsă c-o să-i ceară din nou să părăsească clasa, încât nu vede rostul să mai bată drumul până la şcoală. Mai bine dă o raită prin magazine, poate nimereşte vreun chilipir. Puştii cu care e colegă îşi pierd vremea prin malluri, cască ochii la buticurile cu ţoale pe care n-or să le îmbrace câte zile-or avea, se îndoapă la fast-foodurile care put a ulei rânced, se lălăie pe culoarele gigantice, se hârjonesc pe scările rulante, ronţăie pungi enorme cu floricele la puzderia de filme unde intră doar să se hlizească, să tropăie, să bată din palme, să strige unii la alţii, să fluiere copios, spre nemulţumirea puţinelor cotoroanţe nimerite în sală, iar a doua zi povestesc oricui de enşpe mii de ori cum s-au distrat şi pe cine-au întâlnit. Ei, Cristinei, nu-i plac mallurile, s-a lăsat târâtă de vreo două ori, lumea bezmetică o călca pe picioare, iar din filmul la care au intrat, unul de dragoste, n-a înţeles mai nimic, trebuia să-i tot dea peste mână unui individ cu buze groase care se aşezase alături şi încerca s-o pipăie. Nu suportă s-o pipăie toţi necunoscuţii. Care, pe deasupra, mai şi miros a şaorme.
Îi plac însă magazinele de chilipiruri şi vechituri, sunt câteva lângă cartierul vechi. Li se zice vintage, dar asta-i doar o şmecherie de marketing, o etichetă pusă pe-o vechitură pentru a o vinde scump, poate sunt doar ceva mai vechi decât cele vândute prin consignaţiile prăfuite. Nu înţelege cum de sunt magazinele astea mai tot timpul goale, iar vânzătoarele, nişte fătuci de-abia mai răsărite decât ea, nici n-arată c-ar fi treminat şcoala, se plictisesc de moarte, îşi pilesc unghiile în neştire, că te miri că mai au ce pili, şi-şi povestesc una alteia fleacuri cu mutre încruntate, de parcă ar vorbi despre apropiatul sfârşit al lumii, nu le-a văzut o dată măcar interesate de puţinii care le intră-n prăvălie. Dar asta îi place la culme, se poate uita la ţoalele trăsnite câtă vreme are chef, fără s-o bată careva la cap cu întrebări stupide, de pildă dacă are vreodată de gând să cumpere ceva. Iar odată, de două ori, chiar a cumpărat.
Cel mai mult îi place să umble prin depozitul de haine pe care l-a descoperit în apropiere, deschis doar în anumite zile, în care totul e aranjat pe culori, rochiile albastre într-un şir fără capăt, rochiile roşii într-un şir fără capăt, rochiile galbene în alt şir fără capăt, cele negre, la fel, cele colorate, în şiruri multe ca nişte curcubee, parcă nimerise în povestea Geanta fărmăcată, nu mai ştie cui a împrumutat-o şi n-a mai căpătat-o înapoi, ar trebui să-şi noteze într-un carneţel cui dă cărţile, altfel lumea o să-şi facă bibliotecă pe seama ei.
În magazinele vintage şi la depozit cască gura de cele mai multe ori cu prietenele ei. Se prefac că sunt cliente pretenţioase, presupun cum le-ar sta îmbrăcate în danteluţe, brocarturi sau mătăsuri spălăcite, râd în neştire, negociază la sânge preţuri ştiind că n-or să cumpere nimic şi ele, şi fătucele care le răspund, totuşi, continuând să-şi pilească unghiuţele. Când e singură, parcă n-are farmec.
O dată a târât-o într-un magazin vintage pe mama. Nu ştia ce-o fi fost în mintea ei, mai ales nu ştia la ce să se-aştepte. Scormoneau amândouă printre umeraşe, pipăind materiale şi privind croieli care nu se mai poartă şi dintr-odată mama a izbucnit în plâns. Plângea în hohote, pe tăcute, nici nu s-a prins la început, dar a văzut cum îi curgeau lacrimile şiroaie şi nu se mai opreau şi a întrebat-o ce i s-a întâmplat, o doare ceva sau ce e, a dat din cap că nu, dar nu putea scoate o vorbă. N-a insistat, ştie cum e când ţi se pune un nod în gât şi nu reuşeşti să articulezi un biet cuvânt şi-ţi vine să-l strângi de beregată pe cel care te-ntreabă ce-ai păţit. O să-i spună singură, când o să poată. Şi pe urmă, când se aştepta mai puţin, mama a-nceput să vorbească, în vreme ce-i curgeau lacrimile şi mai abitir.
Şi-o amintise pe bunica Cristinei, pricepută la tot ce se putea pricepe o femeie pe vremuri, avea în casa ei de la ţară un război la care ţesea pânze colorate şi preşuri, împletea din lână aspră ciorapi şi pulovere, broda, umpluse o ladă cu lucruri pe care voia să le lase moştenire nepoatei, cu o bluză de borangic voia neapărat s-o vadă îmbrăcată mireasă, n-o să mă mărit niciodată, mamaie, îi zicea, cum să nu te măriţi? eşti acum zăpăucă, şi eu am fost la fel, dar o să-ţi vină mintea la cap, îţi spun eu, mamaie, că nu mă mărit, nu vreau să-mi poruncească mie nimeni ce să fac!
Bluza brodată de borangic, uşoară ca un fulg, a rămas împreună cu lada de zestre în casa tatei, când au plecat pe nepusă masă, mama şi ea, după ce tata căzuse în mrejele unei ţigănci şi mama nu mai voia s-audă de el şi zicea că n-avea nevoie de nimic din casa aia în care fusese o sclavă, să-mpărăţească peste toate taică-tu cu ţiganca lui, dar Cristina a văzut-o o dată, nici măcar nu era ţigancă, ci o femeie timidă, părea la locul ei, chiar dacă mama o ţinea una şi bună, nimic n-au luat din casă şi sigur s-a ales praful de bluza de borangic.
Iar la scurtă vreme s-a prăpădit şi bunica, la nimeni n-a ţinut mai mult în viaţa ei decât la femeia aceea micuţă de stat, cu părul sur strâns mereu în basma legată la ceafă, palme grăsuţe bătătorite şi ochii negri ca smoala, sigur i-a moştenit, nu-i vine să creadă cât de negri şi strălucitori sunt, în fiecare dimineaţă când se boieşte în faţa oglinzii. Ar trebui să scrie o poveste despre bunica grozavă, a găsit şi titlul, Ca nimeni alta.
Sau ar trebui să scrie o poveste despre cum nu s-au înţeles părinţii ei din prima clipă, d-asta are şi două nume, mama ţinea morţiş să fie Cristina, tata voia Milena, se îndrăgostise când citise corespondenţa lui Kafka, i-ar fi vorbit ore întregi despre cea care experimentase droguri furate din laboratorul tatălui ei medic şi obişnuia să spună că în clipa în care doi oameni se căsătoresc se jefuiesc reciproc şi se exclud de la posibilitatea fericirii.
Mama n-a mai însoţit-o niciodată în vreun magazin de ţoale, e prea ocupată, nu mai are nici timp s-o asculte seara când arde de dor să-i spună ce i s-a întâmplat peste zi.
Mamei oricum nu-i arde de nimic, e mereu cu mintea aiurea, Cristina e convinsă că despărţirea de tata a schimbat-o, dar n-ar fi în stare să spună în ce fel. Sărea în ochi că e nesigură şi îngrijorată de ceva nedefinit, chiar şi după ce-şi găsise de lucru la o firmă unde făcea exact ce-i plăcuse toată viaţa, să deseneze pe o planşă. Mai rău era că niciodată nu te puteai baza pe promisiunile ei, uita repede cam tot ce-şi propunea cu voioşie. Umbla de multe ori încruntată şi răspundea în doi peri. Cristina s-a învăţat să nu mai întrebe nimic şi nici să-i povestească, dar simţea că se sufocă în fiecare seară că n-are cui vărsa toate gândurile de peste zi.
Trebuia să-şi ţină în frâu lacrimile de dorul tatei, fără să spună nimănui. Îl adorase, discuta cu el orice. Suferise cumplit când el se mutase în alt oraş şi nu l-a mai văzut ani la rând, nici nu ştia dacă mai era în viaţă. El o învăţase să citească, avea o grămadă de cărţi de călătorii pe care ea le devorase de mică. Dar prefera să-l asculte povestind despre călătoriile acelea, cu vocea gravă, absolut nemişcată, încât îşi putea închide ochii şi se putea imagina în miezul povestirii. Atunci hotărâse că trebuia să se fi născut băiat şi era obligatoriu să se poarte ca ei. Se vedea ca Bartolomeu Diaz în furtunile de la Cabo dos Tormentas, cu puţin înainte să se abată scorbutul asupra echipajului, faimos ca ducele de Braganza, ştiut de toată lumea ca Vasco da Gama, erou ca Livingstone, înainte să fie răpus de malarie, neliniştit ca Tican Rumano şi răbdător ca Mikluho Maklai. A hotărât definitiv că era o nenorocire că se născuse fată când a dat în jurnalul acestuia peste o însemnare despre oribila pedeapsă pe care o aplicau bărbaţii din Papua femeilor de care voiau să scape, necredincioase ori nu, cu pieliţa fină de ou fiert aşezată pe penis înainte să se culce cu ele, nu-i era prea clar cum se întâmpla, dar era convinsă că bietele de ele mureau mai târziu în chinuri groaznice. Călătoriile despre care îi povestea îi aprinseseră imaginaţia. Suferea că nu mai aude poveştile, măcar glasul tatei, că nu mai redeschide cărţile care se vor fi rătăcit prin vreun anticariat. N-ar fi spus însă nimănui pentru nimic în lume de dorul ei.
Din romanul în pregătire la Crime Scene Publishing
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
