Dintre cele două intrări ale cafenelei ea o alegea întotdeauna pe cea mai puţin vizibilă, aceea pe care mulţi o numeau "uşa din umbră". Stătea veşnic la aceeaşi masă din spatele sălii mici. La început nu vorbea cu nimeni, apoi a făcut cunoştinţă cu obişnuiţii cafenelei Conde, cei mai mulţi având vârsta noastră, cam între nouăsprezece şi douăzeci şi cinci de ani. Câteodată, ea se aşeza la mesele lor, dar, cel mai adesea, rămânea fidelă locului său din spatele sălii.
Inchipuiţi-vă că aţi fi adus acolo cu ochii legaţi, că aţi fi instalat la o masă, că vi s-ar scoate legătura de la ochi şi vi s-ar da un răgaz de câteva minute ca să răspundeţi la întrebarea: În ce cartier al Parisului sunteţi? Ar fi de-ajuns să vă observaţi vecinii, să le ascultaţi conversaţiile şi aţi ghici pe dată: în preajma răspântiei de la Odeon, pe care întotdeauna mi-o închipui mohorâtă sub ploaie.
Într-o bună zi, un fotograf a intrat la Conde. Nimic din înfăţişarea sa nu-l deosebea de ceilalţi clienţi: aceeaşi vârstă, aceeaşi ţinută vestimentară neglijentă. Purta o haină prea lungă pentru el, pantaloni de doc şi bocanci soldăţeşti. Îi fotografiase pe mulţi dintre cei care frecventau Le Conde. El însuşi devenise unul dintre obişnuiţii localului; ceilalţi îşi imaginau că face fotografii de familie. Mult mai târziu pozele au apărut într-un album despre Paris, având ca explicaţii doar prenumele clienţilor sau poreclele lor. Şi ea era prezentă în multe dintre aceste fotografii. Atrăgea lumina mai mult decât alţii, cum se spune în cinematografie. Dintre toţi pe ea o remarcai dintr-o dată. În josul paginii, în legendă, era menţionată cu prenumele de "Louki". "De la stânga la dreapta: Zacharias, Louki, Tarzan, Jean-Michel, Fred şi Ali Cherif..." "În prim plan, stând la bar: Louki. În spatele ei, Annet, Don Carlos, Mireille, Adamov şi doctorul Vala." Louki stă dreaptă, în timp ce alţii au atitudini relaxate. De exemplu, cel numit Fred a adormit cu capul sprijinit pe bancheta de moleschin şi, în mod vizibil, nu s-a mai bărbierit de multe zile. Trebuie precizat că prenumele de Louki i-a fost atribuit încă din clipa în care a început să frecventeze Le Conde. Eram acolo într-o seară în care a venit aproape de miezul nopţii. În sală nu mai rămăseseră decât Tarzan, Fred, Zacharias şi Mireille, aşezaţi în jurul aceleiaşi mese. Tarzan e cel care-a ţipat: "Uite-o pe Louki..." Mai întâi a părut speriată, apoi a surâs. Zacharias s-a ridicat şi, pe un ton de falsă gravitate, a spus: "În noaptea asta te botez. Din clipa asta te vei numi Louki." Şi, pe măsură ce orele se scurgeau, şi fiecare dintre ei o numea Louki, îmi vine să cred că se simţea uşurată să poarte un nou prenume. Da, uşurată. Într-adevăr, cu cât mă gândeam mai bine, prima impresie mi se adeverea: ea se refugia aici, la Conde, de parcă voia să fugă de ceva, să scape de-un pericol. Gândul ăsta îmi venise tot văzând-o singură, aşezându-se mereu în locul acela retras, unde nimeni n-o putea zări. Chiar şi atunci când era alături de alţii, nu atrăgea deloc atenţia. Rămânea tăcută şi rezervată şi se mulţumea să asculte. Mi-am zis chiar că, pentru mai multă siguranţă, alegea grupurile zgomotoase, cei "buni de gură", căci altfel n-ar fi fost mereu aşezată la masa lui Zacharias şi Jean-Michel, lui Fred şi Tarzan, lui Houpa... Cu ei ea se topea în decor, nu mai era decât o anonimă, dintre cele numite în legendele fotografiilor: "persoană neidentificată" sau, mai simplu, "X". Da, la început, la Conde, n-am văzut-o niciodată stând de vorbă în tête-à-tête cu cineva. Şi nici nu vedea vreun neajuns în faptul că unul dintre cei buni de gură o striga cu subînţeles Louki, fiindcă acesta nu era prenumele său adevărat.
Totuşi, studiind-o cu atenţie, observai anumite detalii care o diferenţiau de alţii. Îşi îngrijea ţinuta într-un fel neobişnuit pentru Le Conde. Într-o seară, şi-a aprins ţigara la masa lui Tarzan, Ali Cherif şi Houpa, şi-am fost frapat de fineţea mâinilor ei şi, mai ales, de unghiile-i sclipitoare, acoperite cu un strat de lac incolor. Detaliul ăsta riscă să pară fără-nsemnătate. Să fim, atunci, ceva mai atenţi. Pentru asta-i necesar să facem câteva precizări asupra obişnuiţilor localului. Aşadar, ei aveau între nouăsprezece şi douăzeci şi cinci de ani, în afara celor câţiva clienţi ca Babilee, Adamov sau doctorul Vala, care se-ndreptau către cincizeci, dar nimeni nu le mai ţinea minte vârsta. Babillee, Adamov şi doctorul Vala rămâneau fideli tinereţii lor, adică acelei epoci ce-ar putea fi evocată cu melodiosul şi desuetul termen de "boemă". Caut în dicţionar "boemă": "persoană care duce o viaţă de vagabond, fără reguli şi fără a se-ngriji de ziua de mâine". Iată o definiţie care se aplică perfect celor care frecventau Le Conde. Unii ca Tarzan, Jean-Michel şi Fred susţineau că au avut de-a face cu poliţia încă din adolescenţă, iar fetişcana Houpa evadase la şaisprezece ani din casa de corecţie Bon-Pasteur. Dar eram pe Malul stâng şi cei mai mulţi dintre ei trăiau în umbra artelor şi a literaturii. Eu însumi eram student. Nu îndrăzneam să le-o spun şi nu mă ataşam cu adevărat de grupul lor.
Am simţit clar că ea era altfel decât ceilalţi. De unde provenea înainte de a i se da porecla aceasta? Deseori, obişnuiţii localului apăreau cu câte-o carte în mână pe care-o puneau la-ntâmplare pe masă. Coperta era adesea pătată de vin. Les Chants de Maldoror. Les Illuminations. Les barricades mysterieuses. La început, ea venea cu mâinile goale. Mai apoi, a vrut fără-ndoială să facă precum ceilalţi şi, într-o zi, la Conde, am surprins-o, retrasă în colţul ei, citind. De atunci nu se despărţea niciodată de carte. Când era în compania lui Adamov şi a celorlalţi, o aşeza pe masă, cât mai la vedere, ca şi cum această carte ar fi fost propriul ei paşaport sau un permis de rezidenţă, care-i legitima prezenţa alături de ei. Dar niciunul nu lua în seamă cartea; nici Adamov, nici Babilee, nici Houpa. Era o carte de buzunar cu coperta ferfeniţită, din cele cumpărate la ocazie de pe cheiuri, având un titlu imprimat cu litere mari, roşii: Orizonturi pierdute. Pe atunci, acest lucru nu-mi spunea nimic. Ar fi trebuit să-i cer să-mi spună care era subiectul, dar mi-am zis prosteşte că Orizonturi pierdute nu era pentru ea decât un accesoriu şi că se prefăcea că o citeşte pentru a se potrivi cu muşteriii de la Conde. Chiar şi un trecător ce şi-ar fi aruncat o privire furişată înăuntru - ori chiar sprijinindu-şi o clipă fruntea de geam - ar fi conchis că muşteriii ăştia nu-s decât nişte simpli studenţi. Dar şi-ar fi schimbat numaidecât părerea observând cantitatea de alcool care se bea la masa lui Tarzan, Mireille, Fred şi Houpa. În liniştitele cafenele ale Cartierului Latin nu s-ar fi băut niciodată atât. Desigur, în orele moarte ale după-amiezii, Le Conde putea să te înşele. Dar, pe măsură ce se însera, cafeneaua devenea locul de întâlnire al celor pe care un filosof sentimental îi asocia cu "tinereţea pierdută". De ce localul ăsta şi nu altul? Din cauza patroanei, o oarecare Mme Chandly, care părea că nu se miră de nimic şi care manifesta chiar o anume indulgenţă faţă de clienţi. Mulţi ani mai târziu, atunci când străzile cartierului nu mai ofereau decât vitrine ale unor buticuri de lux, şi când o marochinărie luase locul cafenelei Conde, am întâlnit-o pe Mme Chandly pe celălalt mal al Senei, pe treptele străzii Blanche. Nu m-a recunoscut imediat. Am mers o vreme alături, vorbind, amintindu-ne de Conde. Imediat după război, soţul ei, un algerian, a cumpărat terenul. Mme Chandly îşi amintea de prenumele tuturor şi se-ntreba ce se-ntâmplase cu noi, fără a-şi face nicidecum iluzii. Ştiuse de la început că lucrurile vor sfârşi rău pentru noi. Câini ai nimănui, mi-a spus. Şi-n clipa când ne-am despărţit, în faţa farmaciei de pe strada Blanche, mi-a mărturisit privindu-mă drept în ochi: "Preferata mea era Louki."
Atunci când Louki se aşeza la masa lui Tarzan, Fred şi Houpa bea la fel de mult ca ei. Sau se prefăcea de teamă să nu-i mâhnească? În orice caz, cu bustul drept, cu gesturi domoale, pline de graţie, şi un surâs imperceptibil, ţinea al naibii de bine la băutură. La bar e cel mai uşor să trişezi. Profiţi de o clipă de neatenţie a beţivanilor tăi de prieteni şi-ţi verşi paharul în chiuvetă. Dar acolo, la una dintre mesele de la Conde, era mult mai greu. Te forţau să le ţii hangul beţivănelilor. În această privinţă se arătau grozav de susceptibili şi te considerau nedemn de grupul lor dacă nu-i însoţeai pană la capăt în ceea ce numeau "călătoriile" lor. Cât despre celelalte substanţe toxice, am crezut că pricep, fără a fi sigur că Louki le consuma, împreună cu unii dintre membrii grupului. Totuşi, nimic din privirea şi din atitudinea ei nu te lăsa să bănuieşti că vizita paradisurile artificiale.
M-am întrebat adesea dacă vreuna dintre cunoştinţele sale îi vorbise despre Conde înainte de a fi venit aici prima dată. Sau dacă cineva îi dăduse întâlnire la această cafenea şi nu venise. În acest caz, zi de zi, seară de seară, ea nu s-ar mai fi dezlipit de acea masă, sperând să-l regăsească în acest loc care era singurul punct de reper dintre ea şi acest necunoscut. Niciun alt mijloc de a-l întâlni. Nici adresă. Nici număr de telefon. Doar un prenume. Dar poate că ajunsese aici din întâmplare, ca mine. Se afla prin cartier şi voia să se adăpostească de ploaie. Am crezut
întotdeauna că există anume locuri magnetice care te atrag dacă treci prin preajma lor. Şi asta într-un mod imperceptibil, fără să-ţi stârnească vreo bănuială. E de ajuns o stradă în pantă, un trotuar însorit ori, din contră, unul scufundat în umbră. Sau doar o ploaie. Şi iată-te ajuns aici, exact în punctul unde trebuia să ajungi. Cafeneaua Le Conde mi se pare, prin amplasarea ei, că are această putere magnetică şi, dacă ai face un calcul al probabilităţilor, rezultatul s-ar confirma: dintr-un perimetru atât de mare, inevitabil, deriva ta urma să se încheie la una dintre mesele sale. Ştiu eu ce ştiu.
Volum în curs de apariţie la Editura ART, colecţia Desenul din covor. Traducere de Constantin Abăluţă.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
