În mijlocul „ultraşilor”/ de Ziarul de duminică

Dinu Guţu

Ultimii oameni

Etnografia unei Peluze

Editura Tritonic

Prefaţă de Vintilă Mihăilescu:

Cartea de faţă va fi o surpriză pentru multă lume, căci iese din majoritatea stereotipurilor cu care va fi privită la început. Este o carte despre galeriile de fotbal care nu este scrisă însă special pen­tru iubitorii de fotbal; o carte scrisă „din interior”, dar care este o cercetare antropologică după cele mai bune reguli de „privire în­depărtată” ale profesiei; o carte despre ultraşi, în care nu este vorba în primul rând despre violenţă; o carte în care lumea ultraşilor ni se dezvăluie, pe parcursul paginilor, profund diferită de ceea ce ne imaginăm cei mai mulţi dintre noi, privind doar la televizor sce­ne de „huliganism”; şi, nu în ultimul rând, o carte în care, printr-o etnografie detaliată a unei comunităţi particulare, suntem invitaţi să privim mai departe, spre societatea românească actuală în an­samblul ei. Trebuie spus astfel de la început că lucrarea de faţă este prima de acest gen în România, chiar dacă despre „galerii” s-a mai scris.

Ultraşii constituie, din punctul de vedere al statului, dar şi în imaginarul social, o categorie de „populaţie de risc”, asemănă­toare în această privinţă „sălbaticilor” de altădată sau gangurilor urbane, comunităţilor de drogaţi sau celor ale „ţiganilor”. Cunoaşterea lor se face astfel din perspectiva statului şi în vederea „rezolvării” problemei pe care o pun societăţii. Ceea ce interesează în primul rând, în aceste condiţii, este potenţialul de violenţă, care trebuie cunoscut pentru a fi controlat şi, pe cât posi­bil, preîntâmpinat. Cunoaşterea devine astfel, în primul rând, un soi de „etiologie” socială a violenţei cu scopul explicit sau implicit al unei „terapii” etatiste: din această perspectivă dominantă, ultraşii sunt mai degrabă o problemă care trebuie rezolvată decât un fapt social care trebuie înţeles. Ca de obicei însă, abordarea corectă – şi, eventual, implicit „utilă” – se dovedeşte a fi o etnografie aprofunda­tă şi nepartizană. Pentru aceasta, Dinu Guţu a petrecut mai mulţi ani împreună cu ultraşii peluzei dinamoviste „Cătălin Hîldan”, i-a însoţit la meciuri din străinătate, precum şi dincolo de stadion, în viaţa lor privată şi cotidiană.

Dincolo de subiectul propriu-zis, abordarea pe care o propune Dinu Guţu contribuie la multe alte clarificări şi la demontarea a numeroase idei preconcepute. Astfel, în conformitate cu literatura mai recentă în domeniu, este relativizată capacitatea de explicaţie a determinismului de clasă promovat în mod clasic de Şcoala de la Birmingham pentru analiza subculturilor de tineret, în general, şi a galeriilor de fotbal, în particular: galeriile nu (mai) sunt definito­riu „proletare”. Simpla „demografie” arată astfel că trei sferturi din­tre membrii galeriilor repertoriate de autor sunt persoane cu stu­dii superioare, doar 7% dintre ultraşi fiind neangajaţi sau şomeri. Elitismul reprezentărilor sociale curente despre „marginalitatea” ultraşilor se dovedeşte astfel şi el total nefondat. Pe de altă parte, autorul nu se lasă vrăjit nici de glasul de sirenă al postmodernismului şi nu cedează integral viziunii despre moartea subculturilor, înlocuite de „neo-triburi”: cel puţin unele dintre brigăzile ultraşilor rămân „comunităţi” în deplinul sens al cuvântului, dând membrilor lor un real sentiment de apartenenţă.

Istoric apoi, galeriile anglo-saxone şi cele italiene, de pildă, au rădăcini sociale şi culturale distincte şi mize profund diferite: este necesar astfel să se facă distincţia între hooligans şi ultras. Mai mult, în cazul României, cu cluburile sale (relativ) recente de fotbal, originea galeriilor este de o cu totul altă natură, ceea ce schimbă din nou contextul, mizele şi formele de expresie.

Ca şi fotbalul în general, galeriile de hooligans, ultraşi sau casuals pun în scenă o competiţie a masculinităţii, cu rădăcini mult mai vechi însă decât inventarea sportului-rege. Autorul menţionează două astfel de ipostaze: calcio fiorentino şi choule sau soule; literatura antropologică relatează însă despre o sumedenie de prac­tici (mai mult sau mai puţin) similare în toate colţurile lumii. În România, de pildă, Turos Endre a înregistrat în secuime un ritual străvechi de violenţă simbolică între cetele de tineri din două sate, care s-a păstrat până prin anii 1960; există relatări întâmplătoare şi despre compeţii ritualice similare, care s-au păstrat până astăzi în câteva sate româneşti. Ritualizarea violentă a rivalităţii masculine este deci o practică străveche şi universală, pe care galeriile o preiau la rândul lor, ritualizând-o sui generis, în conformitate cu premisele lor culturale. Etnografia ultraşilor pe care ne-o oferă Dinu Guţu este astfel şi un interesant studiu de gen.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels