Joseph E. Stiglitz
Marea divizare
Societăţile inegale şi ce putem face în privinţa lor
Editura Publica
Traducere din engleză de Smaranda Nistor.
Economistul american Joseph Stiglitz, luareat al Premiului Nobel pentru economie în 2001 şi membru al The Royal Society, a fost vicepreşedinte senior şi economist-şef al Băncii Mondiale, precum şi şeful echipei de consilieri pe probleme economice al fostului preşedinte american Bill Clinton. A fost de asemenea unul dintre consultanţii lui Barack Obama în campania din 2008, pe care l-a criticat ulterior pentru planul de salvare a industriei financiare. A publicat multe cărţi de referinţă, câteva au apărut în traducere la Editura Publica. Cea de faţă a apărut în acest an.
Din anul 2000 predă economie la Columbia University. Este cunoscut pentru critica pe care o aduce unor instituţii precum FMI sau Banca Mondială şi pentru polemica purtată cu economiştii pieţei libere, pe care îi defineşte drept „fundamentalişti ai pieţei libere”. În 2001, alături de George A. Akerlof şi A. Michael Spence, a primit Premiul Nobel pentru cercetările privind asimetria informaţiilor, iar printre temele lui de cercetare se numără şi salariul de eficienţă, care s-a materializat în modelul Shapiro-Stiglitz.
În Marea divizare, Joseph E. Stiglitz propune modalităţi de contracarare a problemei cu care America se confruntă din ce în ce mai mult. Stiglitz afirmă, argumentat, că inegalitatea este o chestiune de alegere: rezultatul cumulat al politicilor injuste şi al priorităţilor prost gândite.
Stiglitz expune pe larg inegalitatea Americii: dimensiunile şi cauzele ei, dar şi consecinţele pentru naţiunea americană şi pentru întreaga lume. Începând cu politicile publice din era Reagan şi continuând cu Marea Recesiune şi îndelungatul ei siaj, Stiglitz descrie cu lux de amănunte politicile iresponsabile – dereglementarea, reducerile de taxe, scutirile fiscale pentru grupul de 1% al celor mai bogaţi americani – care îi lasă în urmă pe mulţi americani şi transformă visul american într-un mit tot mai irealizabil.
Cu o formidabilă acuitate economică, dar, în acelaşi timp, accesibilă publicului larg, Stiglitz ne îndeamnă să adoptăm soluţii reale: creşterea taxelor pentru corporaţii şi oamenii bogaţi; mai mult ajutor pentru copiii oamenilor săraci; investiţii în educaţie, ştiinţă şi infrastructură; ajutor pentru proprietarii de locuinţe îndatoraţi, nu pentru bănci; şi, mai important decât orice, să facem mai mult pentru a redresa economia şi a o aduce în poziţia de ocupare deplină.
Cea mai cuprinzătoare contraargumentaţie la adresa neoliberalismului Partidului Democrat, dar şi a teoriilor laissez faire din Partidul Republican. Contribuţia lui Stiglitz în cadrul dezbaterii publice poate fi oricum altfel decât supraestimată.
„Cartea aceasta nu este un volum scolastic obişnuit, ci o culegere de articole şi eseuri scrise pentru diverse reviste şi ziare, în ultimii câţiva ani, pe tema inegalităţii – hăul care s-a căscat, tot mai larg, mai ales în America, dar şi, într-o măsură mai mică, în mult alte ţări ale lumii. Articolele au însă la bază o lungă istorie de cercetare academică, începută pe vremea când eram doctorand la MIT şi bursier Fulbright la Cambridge, în Marea Britanie, la mijlocul anilor 1960. Pe atunci – şi până foarte recent – nu exista aproape niciun interes faţă de acest subiect printre universitarii americani ai ştiinţelor economice. Iată, aşadar, că le datorez foarte mult îndrumătorilor tezei mele de doctorat, doi dintre marii economişti ai secolului XX: Robert Solow (a cărui proprie disertaţie fusese pe acest subiect) şi Paul Samuelson, pentru a mă fi încurajat să urmez această direcţie de studiu, ca şi pentru marile lor revelaţii. Şi îi mulţumesc în mod special lui George Akerlof, primul meu coautor, care a împărţit Premiul Nobel pe 2001 cu mine.
(...)
În ultimii zece ani, patru dintre problematicile cruciale cu care s-a confruntat societatea noastră au fost: marea divizare – enorma inegalitate care îşi face apariţia în Statele Unite şi în multe alte ţări avansate –, proasta gestiune economică, globalizarea şi rolul statului şi al pieţei. Aşa cum se arată în această carte, cele patru tematici se întrepătrund. Inegalitatea crescândă a fost atât o cauză, cât şi o consecinţă a eforturilor noastre macroeconomice, a crizei din 2008 şi a lungii stări de apatie şi moleşeală care a urmat. Globalizarea, oricâte merite ar avea în stimularea creşterii, a dus aproape sigur şi la o inegalitate mai mare – cu atât mai mult cu cât am gestionat atât de prost globalizarea. Proasta gestionare a economiei noastre şi a globalizării se leagă, mai departe, de rolul pe care grupurile de interese îl joacă în viaţa politică – o viaţă politică în care sunt tot mai mult reprezentate interesele celor 1 la sută. Dar cu toate că politica a reprezentat una dintre cauzele necazurilor noastre actuale, numai prin politică vom putea găsi soluţii, fiindcă piaţa, de una singură, nu o va putea face. Pieţele lăsate de capul lor vor duce la şi mai mult monopol al puterii, la şi mai mult abuz din partea sectorului financiar, la şi mai mult dezechilibru în relaţiile de comerţ internaţional. Numai printr-o reformă a democraţiei noastre – făcându-i pe guvernanţi mai răspunzători în faţa tuturor oamenilor, mai atenţi să le reprezinte interesele – vom reuşi să aruncăm o punte peste marea divizare şi să readucem ţara la o prosperitate împărtăşită de toţi.
Eseurile din această carte sunt grupate în opt părţi, fiecare precedată de un scurt eseu introductiv, care încearcă să explice contextul în care au fost scrise articolele sau să atingă pe scurt câteva dintre subiectele pe care nu am putut să le abordez în spaţiul strâmt al articolelor reproduse aici.
Voi începe cu „Prefaţă – crăpături vizibile“. În anii dinaintea crizei, liderii noştri economici, printre care şi Alan Greenspan, guvernatorul-şef al Rezervei Federale, se puteau împăuna cu o nouă economie în care fluctuaţiile, blestemul permanent al trecutului, aveau să fie lăsate în urmă; aşa-numita mare moderaţie aducea cu sine o nouă eră a inflaţiei reduse şi a creşterii aparent ridicate. Dar cei care au acordat o atenţie fie ea cât de mică problemei au văzut cu toate acestea nu sunt decât un strat subţire de poleială, mascând proasta gestiune economică şi corupţia politică extinse la scară naţională (din care o parte fusese dată la iveală odată cu scandalul Enron); chiar mai rău, creşterea era una de care nu aveau parte cei mai mulţi americani. Marea divizare se adâncea şi mai mult.”
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
