W. G. Sebald s-a născut în Wertach în 1944. După ce a studiat literatura germană la Universitatea din Freiburg, şi-a continuat studiile în Anglia, unde şi-a construit cariera literară şi universitară. În 2001, Sebald a murit într-un accident de maşină, punând capăt speculaţiilor anuale premergătoare decernării Premiului Nobel care îl desemnau un posibil laureat.
Considerată adesea unul dintre produsele literare remarcabile ale secolului XX, opera sa se construieşte în jurul conceptelor de memorie şi degradare şi constituie o încercare perpetuă de reconconciliere cu trauma celui de-al Doilea Război Mondial şi cu efectele lui devastatoare asupra poporului german. Proza lui Sebald, originală îndeosebi prin ceea ce Susan Sontag numeşte, în cazul său, „ducerea la extrem a efectului de realitate”, conţine adeseori fotografii alb-negru şi documente de arhivă, care sunt parte integrantă din discurs şi care, de-a lungul timpului, l-au plasat pe Sebald în centrul dezbaterilor academice pe tema relaţiei între literatură şi artele vizuale.
De-a lungul carierei sale, W. G. Sebald a fost distins cu numeroase premii, printre care Premiul Mörike, Premiul Heinrich Böll, Premiul Heinrich Heine şi Premiul Joseph Breitbach. În 2008, la Curtea Veche Publishing a apărut Austerlitz şi se află în pregătire Die Ringe des Saturn (Inelele lui Saturn), Schwindel. Gefühle şi Die Ausgewanderten.
Conceput ca un reportaj de călătorie al unui anume W. G. Sebald, romanul relatează drumeţia naratorului prin comitatul Suffolk, o regiune nu prea populată de pe coasta de est a Angliei. Din Lowestoft până în Southwold şi Bungay, Sebald hoinăreşte pe câmpuri violete, vizitează conace de ţară căzute în paragină, întâlneşte moşieri bătrâni şi excentrici şi dă peste urmele unor istorii adesea bizare. Experienţa călătoriei îi oferă ocazia să evoce vremurile de glorie ale unor conace victoriene sau istoria naturală a heringilor, să diserteze pe marginea Lecţiei de anatomie a lui Rembrandt şi a dioramei Templului din Ierusalim a lui Garrard, să relateze peripeţiile craniului lui Thomas Browne şi diverse aspecte din viaţa lui Joseph Conrad sau să înregistreze efectele devastatoare ale bombardamentelor din al Doilea Război Mondial. În discursul călătorului Sebald, prezentul şi trecutul se întrepătrund, iar discursul, susţinut prin numeroase fotografii şi documente de arhivă, pune sub semnul întrebării graniţa între realitate şi ficţiune.
Dar apoi, în luna mai a anului trecut, s-a răspândit dintr-odată vestea că Michael, pe care nu-l mai văzuse nimeni de câteva zile, ar fi fost găsit mort în patul său, întins pe o parte, deja ţeapăn tot şi cu nişte ciudate pete roşiatice pe faţă. Ancheta judiciară a conchis that he died of natural causes, concluzie pe care eu am completat-o în sinea mea: in the dark and deep part of the night. Fiorul de groază care ne-a străbătut după decesul lui Michael Parkinson, survenit în mod neaşteptat pentru toată lumea, a cuprins-o probabil mai rău decât pe toţi ceilalţi pe Janine Rosalind Dakyns, care ocupa un post de lector la Romanistică şi era celibatară la rândul ei, ba s-ar putea chiar spune că pierderea lui Michael, de care o lega un fel de prietenie din copilărie, a afectat-o atât de tare, încât a fost şi ea răpusă, la numai câteva săptămâni de la moartea lui, de o boală care i-a distrus corpul într-un timp cât se poate de scurt. Janine Dakyns, care locuia pe o mică uliţă din imediata vecinătate a spitalului, îşi făcuse studiile la Oxford, la fel ca Michael, şi îşi însuşise în timpul vieţii o ştiinţă oarecum personală, lipsită de orice vanitate intelectuală, care pornea întotdeauna de la detaliul obscur, niciodată de la ceea ce se arată vederii, o ştiinţă a romanului francez de secol XVIII, orientată mai cu seamă asupra lui Gustave Flaubert, scriitorul pe care îl preţuia de departe cel mai mult şi din a cărui corespondenţă, întinsă pe mii de pagini, cita cu cele mai felurite ocazii lungi pasaje, stârnindu-mi întotdeauna mirarea. De altfel, Dakyns, care atunci când îşi prezenta ideile era adesea cuprinsă de nişte efuziuni de entuziasm care aproape că te îngrijorau, încercase să priceapă, cu cel mai mare interes posibil, scrupulele scriitoriceşti ale lui Flaubert, care era pradă unei temeri de a nu scrie ceva greşit, ce îl făcea să rămână ţintuit uneori săptămâni şi luni în şir pe canapea, speriat că nu avea să mai fie în stare să scrie niciodată nici măcar o jumătate de rând fără a se compromite în felul cel mai penibil cu putinţă. În astfel de perioade, spunea Janine, nu numai că i se părea exclus să mai scrie vreodată, ci, mai mult, era convins că ceea ce scrisese până atunci nu era decât o serie de erori şi minciuni sfruntate dintre cele mai impardonabile şi cu consecinţe incalculabile. Janine susţinea că scrupulele lui Flaubert şi-ar fi aflat temeiul în tâmpirea generală care avansa permanent, pe care el o observa şi despre care avea impresia că i-ar fi cuprins deja şi capul. Era ca şi cum te-ai fi scufundat în nisip, ar fi spus el odată. Poate că din această cauză, era de părere Janine, nisipul are o importanţă atât de mare în toate operele lui Flaubert. Nisipul, spunea ea, cucereşte totul.
Visele nocturne şi diurne ale lui Flaubert ar fi fost străbătute necontenit de nişte nori uriaşi de nisip, care se ridicau din câmpiile aride ale continentului african, luând-o apoi înspre nord, pe deasupra Mării Mediterane şi a Peninsulei Iberice, spre a se lăsa, în cele din urmă, înapoi pe pământ, precum cenuşa, deasupra Grădinilor Tuileries, a vreunei suburbii a Rouen-ului ori a vreunui orăşel de provincie de prin Normandia, şi care pătrundeau în cele mai mărunte interstiţii. Într-un grăunte de nisip din căptuşeala unei haine de iarnă a Emmei Bovary, spunea Janine, Flaubert a văzut întregul Sahara, iar fiecare firicel de praf cântărea pentru el la fel de mult ca întregul masiv Atlas. M-am întreţinut adesea cu Janine despre felul în care vedea Flaubert lumea, discuţiile aveau loc pe la sfârşitul zilei, în biroul ei, pe care zăceau cu nemiluita notiţe de curs, scrisori şi scrieri de tot felul, de aveai impresia că te afli în mijlocul unui potop de hârtie. Pe masa de scris, punctul de plecare, respectiv de adunare al acestei hârtii înmulţite ciudat, se formase în decursul timpului un adevărat peisaj de hârtie, care începuse să se prăbuşească pe margini, ca un gheţar care ajunge la mare, formându-se de jur-împrejur, pe podea, noi depuneri care se deplasau, la rândul lor, imperceptibil către mijlocul încăperii. De vreo câţiva ani, Janine fusese obligată deja de masele de hârtie de pe biroul ei, care creşteau necontenit, să se dea la o parte şi să treacă la alte mese. Aceste mese, pe care se petrecuseră apoi procese similare de acumulare, reprezentau epoci ulterioare ale evoluţiei universului de hârtie al lui Janine, cum ar veni. Covorul dispăruse şi el de mult sub mai multe straturi de hârtie, ba mai mult, hârtia începuse să se ridice înapoi de la podeaua către care se tot cufunda de pe la jumătatea înălţimii meselor, căţărându-se pe pereţii care erau acoperiţi până la pragul de sus al uşii cu coli de hârtie şi documente prinse numai de un capăt cu câte o piuneză, care pe alocuri erau dispuse unele peste altele în straturi groase. Şi pe cărţile din rafturi se aflau pretutindeni teancuri de hârtie, şi toată hârtia asta aduna pe suprafaţa ei, la orele înserării, reflexia luminii ce se împuţina aşa cum se împuţinase înainte, m-am gândit eu odată, zăpada de pe câmpuri sub cerul nocturn de culoarea cernelii. Ultimul loc de muncă al lui Janine a fost un scaun pe care îl mutase mai mult sau mai puţin în mijlocul camerei, pe care o vedeai şezând atunci când treceai pe lângă uşa ei mereu deschisă, ori stând aplecată în faţă şi mâzgâlind ceva pe un suport de scris pe care îl ţinea pe genunchi, ori aplecată pe spate şi pierdută în gânduri.
Când i-am spus odată cu nu ştiu ce prilej că semăna, între hârtiile ei, cu îngerul din Melancolia lui Dürer, mi-a răspuns că dezordinea aparentă din lucrurile ei ar fi reprezentat, de fapt, un fel de ordine desăvârşită, sau care în orice caz tinde spre desăvârşire. Şi, într-adevăr, ştia să găsească îndeobşte din prima tot ceea ce căuta în hârtiile ei, în cărţile ei ori în capul ei. Ea, Janine, a fost cea care a adus numaidecât vorba de renumitul chirurg Anthony Batty Shaw atunci când, la scurt timp după externare, mi-am început cercetările legate de Thomas Browne, care în secolul al XVII-lea practicase medicina la Norwich şi care lăsase în urmă nişte scrieri care nici că au asemănare. Dădusem pe atunci în Encyclopedia Britannica de o menţiune cum că în muzeul de la Norfolk & Norwich Hospital s-ar afla la păstrare craniul lui Browne. Pe cât de neîndoielnică mi s-a părut această afirmaţie, pe atât de zadarnice mi-au fost încercările de a vedea cu ochii mei craniul acolo unde până nu demult zăcusem şi eu, căci printre doamnele şi domnii din administraţia actuală a spitalului nu era nimeni care să ştie de existenţa vreunui astfel de muzeu. Nu numai că s-au uitat la mine fără noimă când le-am spus ce şi cum, dar am avut chiar impresia că vreo câţiva dintre cei pe care i-am întrebat de muzeu mă considerau un tip ciudat şi pisălog. Treaba e, însă, că, după cum se ştie, în perioada în care s-au introdus, în cadrul proiectului de asanare generală a societăţii, aşa-numitele „spitale cetăţeneşti“, în multe dintre aceste clădiri se afla câte un muzeu, sau, mai bine spus, câte un cabinet al groazei, unde se păstrau în recipiente cu formol şi se prezentau uneori publicului copii născuţi înainte de termen, avortoni, hidrocefali, organe hipertrofiate şi altele. Întrebarea care se punea era unde ajunseseră chestiile acelea.
Cu privire la Norfolk & Norwich Hospital şi la dispariţia craniului lui Browne nu m-a putut ajuta defel nici secţia de Istorie Locală a Bibliotecii Centrale, care între timp fusese distrusă de un incendiu. Abia atunci când Janine m-a pus în legătură cu Anthony Batty Shaw s-a lămurit ceea ce voiam eu să aflu. După moartea sa, survenită în 1672, în ziua în care a împlinit şaptezeci şi şapte de ani, Thomas Browne a fost înmormântat, aşa cum preciza Batty Show într-un articol care tocmai apăruse în Journal of Medical Biography şi pe care mi l-a trimis chiar el, în biserica parohială St. Peter Mancroft, unde rămăşiţele sale pământeşti au fost păstrate până în anul 1840, când sicriul a suferit daune în timp ce se pregătea o înmormântare aproape în acelaşi loc al corului, iar conţinutul său a fost adus parţial la lumină. Ca urmare a acestui incident, craniul lui Browne şi o buclă din părul lui au ajuns în posesia medicului şi prezbiterului Lubbock, care, la rândul său, a lăsat relicvele prin testament muzeului spitalului, unde au putut fi văzute până în 1921, într-o vitrină special confecţionată, alături de tot felul de ciudăţenii anatomice. Abia atunci s-a dat curs solicitărilor repetate ale parohiei St. Peter Mancroft de a se înapoia craniul lui Browne, aşa că, aproape la un sfert de veac de la prima înhumare, s-a trecut, cu tot fastul, la a doua. În celebrul său tratat, pe jumătate arheologic, pe jumătate metafizic, despre practica incinerării şi a folosirii urnelor, Browne a făcut chiar el cel mai bun comentariu cu privire la rătăcirile ulterioare ale propriului craniu, şi anume acolo unde scrie că a fi zgândărit şi scos din mormânt e o tragedie înfiorătoare. Dar cine poate şti, mai spune Browne, ce soartă le e hărăzită osemintelor sale şi de câte ori vor fi ele înhumate?
(foto 2)
Thomas Browne a venit pe lume pe 19 octombrie 1965, fiu al unui negustor de mătase. Despre copilăria sa nu se ştie mare lucru, şi nici în relatările despre viaţa sa nu se spune mai nimic despre studiile de medicină pe care le-a efectuat după ce şi-a luat diploma de magister la Oxford. Singurul lucru care se ştie este că, de la vârsta de douăzeci şi cinci de ani până la vârsta de douăzeci şi opt de ani, a fost student la Academiile din Montpellier, Padova şi Viena, care pe atunci erau remarcabile în domeniul ştiinţelor hipocratice, şi că, în cele din urmă, a dobândit la Leiden, cu puţin timp înainte să se întoarcă în Anglia, titlul de doctor în medicină. În ianuarie 1632, în timpul şederii sale în Olanda – aşadar, într-o vreme când Browne era adâncit mai mult ca oricând în tainele corpului omenesc –, a avut loc la Amsterdamer Waagebouw o disecţie a cadavrului pungaşului Adriaan Adriaanszoon alias Aris Kindt, care fusese spânzurat cu câteva ore înainte pentru furt. Deşi nu se indică nicăieri în mod explicit, este mai mult decât probabil că lui Browne nu i-a scăpat anunţul acestei disecţii şi că a fost şi el de faţă la acest eveniment spectaculos pe care Rembrandt l-a imortalizat în portretul breslei chirurgilor, mai ales dacă e să luăm în consideraţie că lecţia de anatomie a doctorului Nicolaas Tulp, care avea loc în fiecare an în toiul iernii, nu numai că prezenta cel mai mare interes pentru un student la medicină, ci, mai mult, reprezenta o dată importantă în calendarul societăţii vremii, societate care ieşise din întuneric la lumină, după cum avea ea impresia. Fără îndoială că acest spectacol dat în faţa unui public plătitor care provenea din straturile sociale înalte reprezenta, pe de o parte, o demonstraţie a aplecării pline de entuziasm a noii ştiinţe către cercetare, în vreme ce, pe de altă parte, era vorba, chiar dacă acest lucru ar fi fost negat cu vehemenţă, de ritualul arhaic al dezmembrării unui om, de chinuirea cărnii delincventului până dincolo de moarte, care continua să facă parte din registrul pedepselor care trebuiau aplicate. Faptul că în cadrul lecţiei de anatomie din Amsterdam nu era vorba numai de cunoaşterea temeinică a organelor din corpul uman este sugerat de caracterul ceremonios al tăierii mortului, redat în celebrul tablou al lui Rembrandt intitulat Lecţia de anatomie a doctorului Tulp – chirugii sunt îmbrăcaţi în hainele lor cele mai bune, iar dr. Tulp are chiar pălăria pe cap –, dar şi de faptul că după efectuarea intervenţiei a avut loc un banchet, simbolic într-un anume sens. Dacă ne aflăm astăzi la Maurithuis în faţa tabloului pictat de Rembrandt cu ocazia disecţiei, care măsoară pe puţin doi metri pe un metru şi jumătate, ne aflăm în locul celor care au urmărit pe vremuri la Waagebouw procedura disecţiei şi avem impresia că vedem ceea ce au văzut ei: trupul verzui al lui Aris Kindt, zăcând în faţa noastră, cu gâtul frânt şi pieptul umflat înfiorător, încremenit în momentul morţii. Şi totuşi, rămâne sub semnul întrebării dacă cineva a văzut, în realitate, acest cadavru, căci arta anatomiei, care era pe atunci în plin avânt, avea ca scop nu în ultimul rând să facă invizibil trupul vinovat. Detaliu semnificativ, privirile doctorului Tulp nu sunt îndreptate asupra corpului în sine, ci trec – ce-i drept, la mustaţă – pe lângă el, către atlasul de anatomie deschis, în care corporalitatea înfiorătoare e redusă la o diagramă, la o schemă a omului, aşa cum şi-o închipuia anatomistul amator René Descartes, care era şi el de faţă la Waagenbouw în acea dimineaţă de ianuarie.
(Foto 3 – Lectia de anatomie)
După cum se ştie, Descartes afirmă într-unul dintre capitolele principale din Istoria supunerii că trebuie să facem abstracţie de carnea cea de nepătruns şi să privim maşina care e deja dispusă în noi, ceea ce poate fi pe deplin înţeles, utilizat în întregime pentru muncă şi reparat ori aruncat în caz de defecţiune. Distragerea ciudată a atenţiei privitorilor de la trupul care doar era expus public merge, de altfel, mână în mână cu faptul că mult lăudata apropiere de realitate a tabloului lui Rembrandt se vădeşte a fi înşelătoare atunci când te uiţi mai atent. Căci, în ciuda rânduielilor statornicite, disecţia reprezentată aici nu începe cu deschiderea abdomenului şi îndepărtarea măruntaielor, care intră primele în stare de putrefacţie, ci (ceea ce indică poate, de asemenea, un act punitiv) cu disecarea mâinii care s-a facut pasibilă de pedeapsă.
Din volumul în pregătire la Editura Curtea veche. Traducere de Vasile Poenaru.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
