Ioan Es. Pop este poet şi publicist. A absolvit, în 1983, Facultatea de Filologie a Universităţii din Baia Mare. A debutat în 1994, cu volumul de poeme „Ieudul fără ieşire” (Editura Cartea Românească). A colaborat la revistele „Luceafărul”, „Nouăzeci”, „Tribuna”, „Astra”, „România literară”, „Contemporanul”, „Vatra”, „Convorbiri literare”. A fost multă vreme editor-şef al „Ziarului de duminică”. Printre cărţile lui Pop se numără „Porcec” (Cartea Românească, 1996), „Pantelimon 113 bis” (Cartea Românească, 1999) – Premiul Academiei Române; Premiul Uniunii Scriitorilor din România; Premiul pentru poezie al Oraşului Bucureşti), „Podul”, antologie (Cartea Românească, 2000), „Petrecere de pietoni” (Editura Paralela 45, 2003 – Premiul USR; Premiul Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România), „Confort 2 îmbunătăţit”, împreună cu Lucian Vasilescu (Editura Publicaţiilor pentru Străinătate, 2004), „Lumile livide/The Livid Worlds” (Editura Institutului Cultural Român, 2004, traducere în limba engleză de Nathaniel Smith, K. Shaver şi Ion Creţu), „No Exit” (antologie, Editura Corint, 2007). Radiodifuziunea Suedeză l-a desemnat poetul lunii august 2010. În 2011, Ioan Es. Pop a câştigat Premiul „Cartea de Poezie a Anului”, pentru volumul „Unelte de dormit. Cu 10 desene de Dumitru Gorzo” (Editura Cartea Românească), la Gala Tinerilor Scriitori.
- După Unelte de dormit, din 2011, nu aţi mai publicat nimic...
- Ba da. Cartea se numeşte 1983. Marş/ 2013. Xanax şi a apărut în anul 2013. Este un volum de recuperare. Am primit de la o colegă de facultate din anii '80 de la Filologia băimăreană o copie după o pagină dintr-o revistă literară, Nord, a Universităţii din Baia Mare, unde le publicasem şi uitasem de ele vreme de mai bine de un sfert de secol. Când le-am revăzut, am zis că încă merită aşezate într-o pagină de carte şi le-am numit Marş. Bazându-mă pe acele poeme, le-am scris un grupaj-pereche, Xanax, la 30 de ani după apariţia lor în revista Nord.
- „Marş” vine de la interjecţie sau nu?
- Nu, nu este interjecţie. E vorba de un marş înspre nicăieri, un „marş care nu ne abate de la vreo direcţie, marş hărăzit/ în loc de călătorie./ Marş şi atât”.
- Şi de ce xanax?
- Xanaxul a reprezentat o experienţă rezultată din nenorociri personale şi din încercarea de a le alina cumva. Xanaxul a fost un aliat de moment, care m-a ajutat să supravieţuiesc. Volumul 1983. Marş/ 2013. Xanax, care este interfaţat de un text critic al lui Răzvan Voncu, a apărut, aşadar, în 2013, evocând cei 30 de ani scurşi între momentul Nord 1983 şi anul publicării cărţii.
- Până la 36 de ani, când aţi debutat, aţi scris foarte mult.
- Enorm.
- Aţi spus la un moment dat că unele scrieri nu meritau să fie publicate. Nu vă gândiţi totuşi să le publicaţi?
- Multe dintre ele nu mai există, pentru că, eu fiind un etern migrant, mutându-mă dintr-o chirie în alta, fie le-am pierdut pe drum, fie le-am abandonat în locurile pe unde am stat. Aşa că mai am câteva caiete, din care am încercat să extrag ce se mai poate extrage după ce am scos spuma în cărţile anterioare. Mai este ceva, dar mai las şi pe alţii să scoată mai târziu sau poate niciodată.
- Înainte de a fi scriitor, aţi fost profesor şi povestea Stephen Collins că aţi lucrat la Casa Poporului. Cum aţi văzut dumneavoastră prin ochii unui profesor, prin ochii unui om care a citit mult, perioada de la Casa Poporului?
- M-am angajat muncitor la Casa Poporului după şase ani de predat limba şi literatura română în localitatea Ieud din judeţul Maramureş. Am venit aici (Bucureşti, n.r.) în 1989, toamna, pentru că eram total disperat, trăiam o disperare în stare pură.
- De unde atâta disperare?
- De la toate lucrurile care nu mergeau în viaţa mea. Şi personale, şi cele de context. Nu mergea nimic.
- Deci, aţi fugit?
- Am fugit ştiind că, dacă nu plec, fie voi muri foarte, foarte repede, fie mă voi degrada la fel de repede, fie voi eşua în ceea ce visam eu să fiu, adică să îmi ajung din urmă vocaţia, cea de scriitor. Ştiam că numai aici, între aceşti scriitori, care în felul lor sunt nişte perdanţi, îmi puteam construi acea mică izbândă care se numeşte împlinirea vocaţiei. Am venit aici ca să-mi pot materializa vocaţia. Eu nu scriu de la 30 de ani, scriu de la 14. Trebuia neapărat să ajung la Bucureşti, pentru că simţeam că numai aici, pe acest câmp de luptă adică, voi izbuti să câştig micile mele bătălii. La Casa Poporului am lucrat ca să supravieţuiesc în primele luni de şedere în Bucureşti, dar, în tot acest răstimp, în paralel, scriam. Scriam noaptea pe genunchi, în patul ca de spital de la căminul de nefamilişti unde am locuit destul de multă vreme, cale de vreun an şi jumătate.
- De acolo provine „Olteţului 15, camera 305”?
- Da. Adresa este exactă. Căminul nu mai există acum, a fost transformat în altceva. Nici oamenii de acolo nu mai sunt în acel loc. (...) E o lume pe care, pentru mine măcar, am salvat-o, scriind despre ea.
- În acea poezie se găseşte şi versul „Aici, viaţa se bea şi moartea se uită”. La fel credeţi şi acum?
- Acum nu mai trebuie să cred, pentru că enunţul a fost deja scris. Nu mai aspir să scriu acel vers, dar atunci am trăit cele mai amare şi cele mai frumoase clipe din viaţa mea de scriitor. Atunci am scris prima mea carte, despre care unii spun că este şi cea mai bună a mea, deşi eu zic că toate cărţile mele sunt surori cu „Ieudul fără ieşire”. Atunci am cristalizat şi am finalizat această primă carte, în acele zile foarte grele şi fără orizont, pentru că orizontul încă nu se deschisese. Eu trăiam, deşi eram la Bucureşti, în închiderea din acel Ieud metafizic pe care l-am proiectat în volumul ce-i poartă numele. Versul despre care pomeneaţi şi alte asemenea le-am scris în anii foarte grei dintre '89 şi '91. Am predat cartea pentru publicare în 1990, a apărut în 1994.
- Spuneaţi că, dacă aţi vrea să retrăiţi o zi, aţi vrea să o retrăiţi pe cea în care aţi scris versul menţionat anterior... Ziua când aţi scris versul are o semnificaţie?
- Întâmplător, nu. Ea este semnificativă numai pentru că am scris acest vers pe durata ei. Mă aflam nu la cămin, ci într-o cămăruţă de 1,6 pe 2 metri, undeva prin Piaţa Lahovari. „Chiriaşul” ei era poetul Lucian Vasilescu, iar într-o seară, când Lucian era plecat la Ploieşti, unde încă mai făcea naveta în weekend, am trăit această revelaţie. Am trăit atunci o asemenea stare de fericire, de beatitudine, încât am ştiut că aveam în faţă o revelaţie. De asta este acea zi semnificativă: pentru că nu aş mai putea şi nici nu aş fi putut scrie înainte un asemenea vers.
- Aţi mai avut revelaţii după versul respectiv?
- Am mai avut. Şi înainte, şi după. Dar de aceasta îmi aduc aminte cu acurateţe şi astăzi.
- Peter Hurley spunea (la o dezbatere din cadrul Zilelor Culturii Române la Dublin, n.r.) că vede Bucureştiul foarte prietenos. Dumneavoastră cum îl vedeţi acum şi cum a fost prima întâlnire cu Bucureştiul?
- Peter Hurley este prin definiţie un explorator din familia strămoşilor lui care au fost lupi de mare, corsari, mari exploratori. El are această vocaţie şi nu întâmplător, graţie ei, a avut îndrăzneala şi fericirea de a călători de la Săpânţa, din nordul Maramureşului, până la Bucureşti, cale de vreo 650 de kilometri, pe jos. Este prin natura lui un explorator. Vocaţia mea este una de implorator, de călător pe dinăuntru şi de om care umblă în genunchi mai degrabă decât pe picioarele lui, iar din genunchi Bucureştiul se vede mai puţin înălţător decât îl vede Peter. Bucureştiul meu este un pic mai tragic decât Bucureştiul lui.
- În capitala Irlandei, aţi citit poeme precum „Năneşti”, „Ieudul fără ieşire”, „Olteţului 15, camera 305”. Cum este drumul acum către Năneşti?(N.r. – interviul a fost luat la Dublin, unde poetul Ioan Es. Pop a participat la prima ediţie a Zilelor Culturii Române şi a citit din creaţia sa).
- Am citit aseară, între altele, un poem care vorbeşte despre neputinţa de a intra într-un spaţiu, adică Năneştiul, şi un altul care vorbeşte despre neputinţa de a ieşi dintr-un spaţiu, Ieudul. Un spaţiu fără intrare şi altul fără ieşire. Evident că amândouă sunt sublimări poetice ale unor spaţii reale: se poate intra în Năneşti, dar nu pe drumul meu, se poate ieşi din Ieud, dar nu pe drumul meu.
- Ambele localităţi se află în Maramureş, zona de unde sunteţi dumneavoastră. A fost această zonă pentru dumneavoastră un spaţiu fără intrare şi fără ieşire?
- A fost chiar dacă am plecat de acolo, căci am plecat de acolo cu tot cu acel Ieud fără ieşire, care încă locuieşte în mine, deci din el nu se poate ieşi, şi cu tot cu acel Năneşti, care m-a umplut de frustrarea de a nu fi putut intra în el la modul personal, poetic. Evident că, din punct de vedere geografic, fiecare dintre cele două localităţi este accesibilă – tuturor, mai puţin mie.
- Aţi recitat aseară şi poemul „Dincolo”. Aţi fost fascinat în perioada comunistă de ceea ce înseamna „dincolo”?
- Toţi am fost fascinaţi, tocmai pentru că era un spaţiu interzis nouă, oamenilor de rând. Odată cu ieşirea sau cu deschiderea noastră spre „dincolo”, lucrurile la care visam pe când „dincolo” era doar o mare aşteptare s-au mutat şi mai dincolo, iar când, în sfârşit, am ajuns şi noi dincolo, nu l-am mai găsit, pentru că el era doar proiecţia aşteptărilor noastre. Era visul nostru, dar pe noi atunci nu ne-a întâmpinat un vis, ci o realitate foarte dură.
- Dar acum? Mai există „dincolo”?
- Da, însă dincolo de dincolo. El mai locuieşte în noi, dar cred că încă doarme şi poate într-o zi vom reuşi să-l trezim. Sau poate că el este treaz, dar noi nu îi acordăm suficientă atenţie. Nu mai avem timp de el.
- Scriaţi la un moment dat: „Mă întorc acasă după ani şi ani de umblat prin Bucureşti”, poezie în care sugeraţi că nu aţi câştigat nimic.
- ...„Şi mă întorc cu o plasă goală în mână/ şi iese ea la poartă şi îmi zice păi,/ dragul nostru, parcă ai zis că mergi la câştig,/ parcă ziceai că tu, în doi ani, o să câştigi cât alţii în patru şi uite că acum n-aduci nimic./ Ba, uite, dragilor, chiar nimic am câştigat./ şi aduc atâta nimic acasă cât n-a putut aduna/ nimeni în ăştia doi ani”...
- Ce aţi câştigat după aceşti mulţi ani de poezie?
- O anumită limpezire de sine de care aveam mare nevoie. Nu ştiu în ce măsură au toţi oamenii nevoie de limpezire de sine, dar, în ceea ce mă priveşte, ea mi-a fost necesară pentru a mă reechilibra, pentru a putea sta mai drept în cei doi genunchi pe care stau, pentru a prinde o noimă din ceea ce poate însemna lumea din jur şi relaţia mea cu aceasta. Şi cu mine însumi.
- Şi cine lasă până la urmă poezia? Învingătorii sau învinşii?
- „Istoria este poezia învingătorilor, iar poezia istoria celor învinşi”. Învingătorii şi învinşii urmează, la modul fizic, acelaşi drum. Se ştie. Sfârşim toţi la un moment dat, dar destinul merge înainte şi povestea merge înainte chiar şi fără noi, însă cu ceva din ceea ce am lăsat scrijelit pe hârtie sau pe realitate.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
