După reîntoarcerea în Ţară, în toamna anului 1990, sub pretextul că un om care pactizase cu comuniştii nu este „frecventabil”, Ion Vianu se va deroba de la participarea, alături de Edgar Papu şi de Mircea Martin, la o masă rotundă televizată care să evoce figura tatălui său, în timp ce Marie-France, contactată telefonic, va refuza sibilinic să-şi amintească numele de Papu.
Neînţelegerea acestei replici care dădea glas dezamăgirii faţă de gestul lui Matei Călinescu a pus capăt unei comuniuni care subzista latent în ciuda distanţei, determinându-l pe Eugen Ionescu să-şi epureze textele confesive de orice referiri ori aluzii la Edgar Papu, deşi Arşavir, Fîntîneru, chiar Noica (pe care îl detesta, resimţind îmbrăţişarea consolatoare cu care acesta l-a întâmpinat la auzul veştii despre capitularea Franţei din iunie 1940 ca pe un gest cinic şi exultant, v. „Scrisori din Franţa, Paris, 13 nov.1938” în Război, II, p.215) şi alţii din grupul lor mai răzbat în amintirile sale tezaurizate scriptic.
Singurul care, se pare, că a interpretat corect reproşurile lui E. Papu a fost chiar cel vizat, adică Matei Călinescu care, în volumul „Amintiri în dialog”, găseşte cuvinte elogioase la adresa profesorului său.
Nota informativă relativă la Eugen Ionescu, lucrat de Securitate în cadrul Operaţiunii ”Recuperarea” (plan vizând repatrierea personalităţilor din exil), ilizibilă, copia fiind complet opacizată, din Dosarul microfilmat nr. 21385, vol.1, f. 71-73, Fond informativ, ACNSAS, este însoţită de o Rezoluţie nesemnată cu următorul conţinut (singurul fragment lizibil al înscrisului): „Prin intermediul lui Roger Matei Călinescu [înrudit prin bunicul matern cu Rodica Ionesco] şi Pătraşcu Maria vom lua măsuri de influenţare a fiicei lui E. Ionescu [cunoscându-se faptul că o captare a dramaturgului are sorţi de izbândă numai dacă soţia şi fiica acestuia vor fi câştigate pentru varianta stabilirii în România]. Pentru desfăşurarea unei acţiuni organizate propunem să se deschidă dosar de lucru.”
Deşi rezoluţia citată este departe de a dovedi faptul că Matei Călinescu ar fi acceptat colaborarea, nu este exclus să-i fi semnalat lui Edgar Papu, la modul aluziv, presiunile exercitate asupra sa, punându-l în gardă, atunci când a însoţit-o pe Marie-France, în cursul vizitei din anii 1968 sau 1969. Aveam la data aceea cam 12-13 ani şi trebuie să recunosc că scena respectivă mi-a rămas în memorie mai mult datorită faptului că atunci am mâncat pentru prima oară fileuri de anşoa cu capere, în timp ce privirile îmi alunecau înspre picioarele lui Marie-France, care venise îmbrăcată în mini-jupe şi cizme înalte de scai (de culoare neagră) mulate pe picior. Părea o fetişcană, destul de violent fardată (oricum peste normele locale), insipidă şi intimidată, ce în mod vădit nu se simţea la locul ei; din păcate, trăsăturile feţei, oricât m-aş strădui să le recompun în minte, rămân neclare, estompate (în ciuda ochilor destul de mici, ce apăreau încă şi mai micşoraţi din cauza fardului de un verde crud), s-ar putea ca expresia ei să nu fi fost încă definitiv conturată.
Securitatea ştia că decizia strămutării în cazul lui Eugen Ionescu nu ţinea, în acel moment, direct de voinţa sa, cât mai ales de implicarea în operaţiune a anturajului familial, bazându-se în principal pe explicaţiile lui Emil Cioran care, în cursul unei întrevederi cu Mihai Brediceanu, ar fi afirmat că: „E.I. nutreşte faţă de Ţară un sentiment complex de iubire amestecată cu ură (liebhass) [expresie germană pentru a desemna ura provocată de imposibilitatea de a tăia un cordon ombilical, de a te detaşa de obiectul adoraţiei; tipul respectiv de explicaţie apare şi în propaganda post-sovietică ce găseşte originea resentimentelor româneşti faţă de Rusia în rădăcina mentală şi genetică, aşa-zis comună celor două popoare]. Când cineva laudă prea mult România, protestează, când cineva o atacă, o apără cu vehemenţă […]alcoolic, îşi pierde controlul […]”, cf. Notei informative, semnate în clar de Mihai Brediceanu, datat 18 mai 1965, Dosar 5553, f.4, Fond informativ, ACNSAS.
Am încercat, în cuprinsul lucrării de faţă, să mă substitui personajelor tutelare, – în acord cu viziunile pe care eu am crezut că le-au împărtăşit ele, în intenţia de a le angaja într-un dialog verosimil menit să reconstituie, prin analogie şi extrapolare, semnificaţia „scrisorii pierdute” ce – fără îndoială – ilustra modul în care cei doi intelectuali, legaţi empatic şi proveniţi din tulpina aceleiaşi generaţii, au ajuns să răspundă într-o manieră atât de diferită la interogaţiile spiritului, precum şi la provocările propriei lor contemporaneităţi.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
