-După atâtea analize, puteţi caracteriza prin câteva idei proza de astăzi?
-Repet: îndată după 1989, proza românească intră într-un con de umbră. Primplanul e ocupat de jurnalele detenţiilor şi de operele cenzurate. Editate acum, au în ele ceva senzaţional pe de-o parte, şi îngăduit, pe de altă parte, care le scade din forţa de a cutremura. Tot acum, se reeditează în tiraje de salon romanele deceniilor şapte şi opt, apărute atunci în tiraje de masă. Rezistenţa lor în timp se datorează tocmai ambiguităţii bogate la care recurgeau. În anii ‘70, în proza primului „obsedant deceniu” (fixat generic între 1948 şi 1960), excesul de interpretare şi epuizarea fiecărei semnificaţii în prelungi comentarii alcătuiesc un model de căutare în interior a cauzelor Istoriei. Ceremonialul puterii e descris cu gesticulaţii regizorale, decalogul puterii – savurat în lungi experimente ficţionale. De la D.R. Popescu la Alexandru Ivasiuc sau Mihai Sin, de la Augustin Buzura şi George Bălăiţă, la Constantin Ţoiu, Sorin Titel, Ileana Vulpescu şi Gabriela Adameşteanu, asistăm la o încercare disperată de racordare la istorie a prozei româneşti. Nevoia de confesiune trădează o doză de inhibiţie faţă de prezent manifestată, uneori, ca adevărată manie de a reevalua trecutul. Dacă proza scurtă a anilor 80 a propus, în rafale homeopatice şi cu risipă de tehnici şi perversităţi discursive, o dilatare a trecutului până la „adineauri”, romanul se păstrează încă la distanţă, cu faţa întoarsă spre un trecut care să admită cuvinte aproape definitive. Deceniul 9, al doilea obsedant deceniu românesc, nu îşi găseşte imediat oglinda potrivită. „Realitatea” sa nu e încă lucid digerată pentru a deveni materie romanescă. Romanele de dinainte de 1989 sunt încărcate de mize sociale şi politice, interesate de Istoria mare şi de trecut, în stilul (parţial) esopic al realismului romanesc. Cele noi sunt, majoritatea, scrise în regim parodic şi parabolic, cu o coborâre în cotidian condimentată când poematic, când fantastic, semn, printre altele, că libertatea de a spune orice e, încă, pentru scriitorul din România oarecum îngrăditoare. O primă încercare masivă de a scrie despre acest al doilea „obsedant deceniu” din istoria recentă a României este Ecluza (2006) lui Radu Mareş – unul dintre semnele ieşirii din impas a romanului pe care le prevedea Ion Simuţ venind dinspre generaţiile ‘60 şi ‘70, nu dinspre ‘80 şi ‘90. Ecluza e romanul unei societăţi închise, scris cu mijloacele unei societăţi închise, sugerând că ficţiunea şi istoria nu şi-au recăpătat autonomia, că adevărurile sunt încă manipulate.
În Reabilitarea ficţiunii, Ion Simuţ avansează o paralelă valabilă între anii 50 şi anii 90, două perioade de scurtă (în perspectiva lungă a istoriei) decădere a ficţiunii din cauza exageratelor, obsesivelor, intolerantelor imperative politice. Mai constată şi că „lumea reală fiind compromisă, cresc şansele lumilor imaginare ca univers compensatoriu”. Însă lucrurile se întâmplă peste tot la fel, nu doar la noi. Nuanţele ţinând de o ţară sau alta sunt aproape neglijabile. La noi, e vorba despre „spectacolul realităţii postrevoluţionare”, un spectacol acaparant şi foarte colorat, la început, dar care s-a (auto)extenuat ca o iederă lăsată fără suport. „Obosit de atâta realitate agresivă”, dar mai ales de atâta vorbărie agresivă despre o realitate cu prea multe subtexte şi mize aleatorii, cititorul îşi doreşte iarăşi, revenind la condiţia umană autentică, Poveste. Nu i-aş zice neapărat „nevoie de ficţiuni de compensaţie sau de evaziune”, de imaginar ca înlocuitor de realitate. Întoarcerea la ficţiune mi se pare revenire la normalitate – Adevărul şi Libertatea, cu majuscule, au fost şi sunt mari iluzii. Nu o răsturnare de regim, oricât de spectaculoasă, va vindeca omul de marile, vechile, eternele sale angoase. Omul e muritor şi singur, iar adevărul şi libertatea sunt chestiuni ce nu acceptă majuscula fiindcă nu o pot acoperi – iată un adevăr de luat, iarăşi, în considerare.
Câteva excelente romane ale marginalităţii atrag din nou atenţia asupra temelor eterne. La Horia Ursu, în Asediul Vienei, e vorba despre perpetuarea blând crizică a lumii dintre Europe, cu oboseala fără leac a unui spaţiu funciarmente marginal. Aşezarea după care tânjesc personajele e veche, interioară, destinală. Nu neapărat de regimuri a fost spulberată, ci de Istoria (Timpul) în sens larg care macină. La Aldulescu, în Proorocii Ierusalimului, marginalitatea e a periferiei sociale, nu istorico-geografice, a lumii de „strânsură şi năvală”, în sens caragialian. Umanitatea e una singură şi pestriţă. Descrierea ei nu poate fi altminteri.
Literatura funcţionează ca „vistiernic” al fiinţei, ca mediu propice manifestării spiritului critic şi revoltei, dar şi ca refugiu în imaginar, ca fugă. Dacă proza optzecistă era încadrabilă unei direcţii pe care am numit-o homeopatică – tratamentul fabulatoriu încerca o „vindecare” a cenuşiului cotidian prin recurs la doze infinitezimale de cenuşiu cotidian –, proza ultimilor ani e, mai degrabă, subsumabilă unei direcţii alopatice. Constat o anume aplecare a ultimului deceniu, nu doar la noi, înspre re-locuirea înmiresmată – în sensul alerteţei simţurilor puse la lucru de lectura imaginantă – a unor epoci pe care distanţa în timp le-a încărcat cu atmosferă, farmec, sens, gravitate. Romanul „istoric” îşi relativizează ancorările, el nu se mai (con)centrează pe reconstituirea unei Mari Poveşti căreia i se asigură un minimalist fundal de epocă, ci, oarecum dimpotrivă, cercetează în detaliu recuzita unei perioade, aşa cum se răs-frânge ea în documentele la îndemână (adică deja modificată, interpretată, „măsluită” în sensul larg pe care îl comportă orice interpretare, orice traducere în cuvinte), iar readucerea secvenţei temporale în atenţia cititorilor de azi se asigură prin recursul la o mică poveste cu suspans, care să te ţină aproape de ceea ce e cu adevărat important: bogăţia de miresme, gusturi, gesturi, costumaţii, cutume, „mărunţişuri” cu tâlc ale oamenilor acelei epoci revolute. Chiar dacă respectiva epocă e locuită, în realitate şi în roman, de o mare figură – cum se întâmplă cu Ovidiu în Moartea la Tomis, jurnalul imaginat de Marin Mincu, cu regele şi Zilele sale la Filip Florian, cu Columb în Marañon-ul Ruxandrei Ivăncescu sau cu Vasco da Gama navighează al Dianei Adamek ş.a.m.d. –, aceasta are rolul unui martor, al unui garant. Ceea ce ştim deja despre cutare personalitate istorică (în sensul reţinerii ei de către memoria culturală) legitimează în alb interesul pentru o secvenţă temporală. E o reconstituire abilă şi încântată de performanţele sale, nu cu totul străină de practica detectivistică. În romanele cu întoarceri şi fugi, care pun în paranteză neaşezarea prezentului pentru a se orienta spre trecut (mai adaug aici Viaţa începe vineri, al Ioanei Pârvulescu, dar şi, parţial, Cartea şoaptelor, a lui Varujan Vosganian), ceea ce rămâne, de fiecare dată, e atmosfera, personajul garant retrăgându-se discret după ce şi-a împlinit misiunea. Se reface un alt spaţiu, o altă preajmă – fermecătoare – în care poţi visa, măcar cât timpul scrierii/lecturii, că ai putea trăi mai bine. Ţinta e o re-locuire. O locuire fantasmată a altui loc, mai bun. Reconstituirea e una creatoare, dar şi, desigur, compensatorie. Medgidia lui Cristian Teodorescu e o întoarcere şi ea, dar nu mai e şi fugă, melodic vorbind, ci canon. Vocile succesive şi întretăiate recompun o lume, defragmentează realitatea fracturată de Istorie. O fugă specială, cu arome din alte lumi şi cu plăcerea alcătuirilor de poveste (Arcimboldo e unul dintre personaje) în Dulcea poveste a tristului elefant, cartea Dianei Adamek. Locuri înmiresmate, fie şi cu rătăciri dramatice prin timpuri revolute, la Simona Sora (Hotel Universal) şi Tatiana Dragomir (Cara aurita).
Între milenii se situează Provizorat, al Gabrielei Adameşteanu, sau Un om din Est, al lui Groşan, ori, parţial, Cadenţă pentru marş erotic al Marianei Gorczyca. Sunt cărţi care aduc proza românească la zi. Interesant de remarcat că ele sunt construite pe aceeaşi „opoziţie complementară” – posomorala cu accente groteşti-hilare a orizontului politic e contracarată cu un tratament erotico-senzual, din mai multe puncte de vedere „oprit” şi cu atât mai eficient. Totodată, subminând ori condimentând Politica respectiv Erosul, freamătă, insistent şi consistent, un al treilea element, poate cel mai important dintre toate: Cultura. Dacă politicul e suportat mai mult ori mai puţin traumatizant, iar eroticul e un refugiu nu de puţine ori alienant ori o simplă/meschină amăgire, culturalul are firescul unei temelii existenţiale, nu e de umplutură, ci de esenţă. S-ar putea ca acesta să fie cel mai „adevărat” portret al epocii şi, totodată, cea mai bună cale de recuperare a echilibrului romanesc şi existenţial deopotrivă.
Primul deceniu postrevoluţionar – celebra, prelunga tranziţie în întregul ei – îşi are şi el cărţile sale emblematice. Simion liftincul, a lui Petru Cimpoeşu, chiar dacă mizele sale sunt mult mai largi, sau Replace all. Colcăiala, a lui Ioan Lăcustă („La istorie e cu ripleiso. A scris unul comunism, nu? Bine. Ţine cât ţine. Se plictiseşte lumea şi vine altul şi face ripleiso. A dat-o pe revoluţie. Vine alţii şi face şi ei ripleiso şi o întoarce pe capitalism. V-aţi prins?“) sunt de reţinut fiindcă mai detaşate, umorul salvând de la datare situaţii şi personaje dintre cele mai datate. Aceeaşi perioadă a tranziţiei şi lumea sa browniană în Întoarcerea tatălui risipitor, romanul lui D.R. Popescu, sau în Raport asupra singurătăţii. Primul caiet, al lui Augustin Buzura.
Lăsându-mă întretăiată de fragmente, de ipoteze suspendate şi de ficţiuni critice, am recitit câteva dintre cărţile de proză contemporane din perspectiva implacabilului fragment(arism) şi a manierelor de defragmentare a perspectivei romaneşti. Am identificat Albumul de familie, Cursa de şoareci, Şeherezada, Istorii personale. Graţie ştiinţei detaliului semnificativ în ordine umană, fragmentul devine hologramă a unei întregi Istorii. Îl las pe cititor să descopere singur „martorii” la care am recurs. Aş mai spune aici doar că Negustorul de începuturi de roman al lui Vişniec (citit de curând, după apariţia cărţii mele despre proză) reface pe cont propriu istoria (de)fragmentărilor şi a infinitelor variante de interpretare. Cartea e scrisă din perspectiva unui bun cunoscător al psihologiei lecturii, dar şi a unuia la fel de bine informat în arhitectura romanescă. M.V. observă neobosit „presărarea” existenţei cotidiene, individuale ori colective, şi o întâmpină cu savuroase variante ale „re-întregirii”, ale dobândirii unei coerenţe şi a unui rost.
-Vi s-a întâmplat să vă schimbaţi opiniile despre un prozator în funcţie de ce publică după cărţile deja comentate, „să vă răzgândiţi”, cum spuneţi la un moment dat?
-Răzgândirile mele ţin de disciplina lungului nasului. Nu cred că ceea ce spun despre o carte/un scriitor la un moment dat e literă de lege. Revin cu completări şi retuşuri de câte ori apare ceva neaşteptat în scrisul cuiva. Toate lecturile mele sunt într-o mişcare continuă, se răz-gândesc neîncetat în ambele sensuri ale verbului: de gândire nouă, reluată, şi de gândire mai bună, căci având la îndemână date/instrumente noi. Fiecare bună carte nouă aduce modificări ale reliefului meu interpretativ, reaşezări, alte accente. În încercarea de a identifica versúra prozelor, unui autor sau ale unei perioade, mi se dezvăluie adesea organizări până mai ieri secrete. Răz-gândirea e o bucurie în plus. Dar nu, nu mi s-a întâmplat să mă înşel teribil în legătură cu vreun scriitor, să fiu obligată la răsturnări spectaculoase ale verdictului prim, fie ele de semn pozitiv ori negativ.
-Volumul de la care am pornit această discuţie este al doilea pe care l-aţi publicat în 2013, a fost precedat în primăvară de Moartea la purtător. Stări şi cuvinte. Sunteţi singurul scriitor român care s-a ocupat intens de acest subiect, aţi publicat deja trei volume pe această temă. Aţi inventat chiar un termen – „muritudine” - care vrea să însemne complexitatea destinului de muritor. Aţi precizat în mai multe interviuri că aceste cărţi nu s-au născut dintr-o „aplecare macabră”. Cum explicaţi această obsesie a morţii? Aţi mai spus-o, dar o puteţi face din nou pentru Ziarul de duminică?
-Îi spuneam cândva colaboratorului dumneavoastră Radu Constantinescu, la finalul unui interviu despre moarte, că doar atunci când voi şti totul despre moarte voi tăcea prelung. Până atunci, pot aproxima neobosit în marginea adevărului nostru suprem, acela că suntem muritori. Oricum, e absolut sigur că nu sunt singurul scriitor care atacă subiectul cu pricina. Moartea e tema care subîntinde întreaga literatură a lumii, din toate timpurile. Ea e chiar Tema. Fie că e abordată direct, fie că e păstrată în fundal, ea informează toate discursurile culturale omeneşti. Cultura, în sensul ei larg, există fiindcă suntem muritori. Subiectul nu e nici macabru, nici exotic, cum mă acuza cineva. La oricâte amăgiri ne-am deda, până la urmă se impune această încheiere: nu avem altă certitudine decât aceasta, a muritudinii noastre. Cât despre muritudine, am dorit un cuvânt care să numească faptul-de-a-fi-muritor. Moarte înseamnă şi stare complementară vieţii, dar şi actul de a muri, ceasul morţii. Mortalitate nu-l pot desprinde de sensul statistic. Muritudine vrea să însemne complexitatea destinului de muritor. Moartea la purtător.
Îmi doresc o umanizare a adevărului morţii, o „ştiinţă a morţii” care să activeze ambele sensuri ale termenului: ştii că mori şi ştii cum să mori ca viaţa să nu-ţi treacă în zadar. Dacă ştii, în limitele adevărului controlabil, la ce să te aştepţi, te poţi gospodări altfel, spre binele tău şi al semenilor. Proiectele tale materiale se mulează pe dimensiunile vieţii unice care ţi-e dată, în vreme ce proiectele culturale, spirituale, cele care lasă urme, ar putea să crească liber şi generos. Să crezi în nemurire e, până la urmă, să fii lipsit de generozitate. Adaptare la moarte e, în fond, creaţia umană, o adaptare în exces, precum în desenul „măiestrit” de pe aripile de fluture descrise de Caillois. Inventând lumi care promit durata, omul se adaptează la această condiţie a existenţei sale. Limitarea inevitabilă e ameliorată prin recurs la imaginaţie. Dacă lumea reală e finită şi duce inevitabil spre moarte, lumea ficţională e altă lume, una care lasă întreagă libertatea alegerii, dar şi gândul fără limite. Gândul nemuritor ori în stare să gândească nemurirea îşi află astfel teritoriul în care poate face temporar abstracţie de trupul muritor.
Pornind de la două propoziţii (filosofice) independente, una aparţinând lui Nietzsche: „ceea ce poate fi gândit e, cu siguranţă, o ficţiune”, cealaltă lui D.D. Roşca: „A trăi este cu necesitate a interpreta, a da lucrurilor un sens în raport cu noi înşine”, am divagat pe tema morţii. Mai întâi, moartea, de ne-gânditul, apare, paradoxal, drept singura „realitate” umană. Apoi, viaţa şi interpretarea, interşanjabile în perspectiva lui D.D. Roşca, se opresc/încetează, amândouă şi simultan, faţă în faţă cu moartea, care le este limită. Dar, experienţă de rangul al doilea, fatal intermediată, accesibilă exclusiv mental şi „trăită” de trup după retragerea gândului din uniunea lucreţiană a eului (facultatea umană de a gândi veşnicia a dus la concluzia că trupul muritor e un accident din care se poate, la o adică, ieşi, dar „însoţirea” trupului cu sufletul, asemănătoare unei vieţi conjugale furtunoase – după Jankélévitch –, n-are la îndemână divorţul, căci, despărţite, cele două nu pot trăi şi nu există nici o singură dovadă că ar putea-o face!), moartea e marea ficţiune ori măcar maestrul de ceremonii al ficţiunilor omeneşti. Toate interpretările sunt posibile tocmai fiindcă suntem muritori şi nu ştim (aproape) nimic despre singura noastră certitudine. Suntem, oarecum, predestinaţi prin muritudine interpretării neobosite şi imperfecte. Dacă am fi veşnici, ar fi obligatoriu să avem determinări clare şi posace în eternitatea lor. Numai imprevizibilul, mişcarea vie pot muri şi crea. Faţă în faţă cu timpul şi cu moartea, ambele ne-reale, adică de necuprins în formule/forme direct palpabile, dar, totodată, foarte „reale” consumatoare ale fiinţei muritoare, omul are doar soluţia ficţiunilor în lanţ care să-i furnizeze surogate de adevăruri liniştitoare (vezi filosofia lui ca-şi-cum, als ob, vaihingeriană – într-o lume de incertitudini şi haos, omul îşi confecţionează neobosit ficţiuni care să-i dea iluzia, absolut necesară supravieţuirii, că totul e sub control, că lumea ascultă de nişte legi identificabile). Adevărul lor e mereu relativ şi provizoriu, dar încăpător. Chiar dacă orice poveste se petrece în timp şi generează timp, ea dă iluzia întemeierii unui spaţiu securizant, unui loc de aşezat tabăra vremelnică.
Au murit mai întâi, pe rând, părinţii mei. Cumpăna pe care o simţeam înăuntrul meu în pragul celor 50 de ani ai mei – când trăieşti sfâşietor extenuarea alături de părinţii tot mai aproape de moarte şi participi şi la exuberanţa cu viitor prelung a copilului tău, s-a frânt mai devreme decât puteam atunci bănui. Dacă la 16 ani îmi „decupam” scheletul într-un exerciţiu, deloc macabru, de conştientizare a muritudinii, la cincizeci de ani trecerea era cea care mă îmbia cu aparenţele sale. Mâna care scria era mâna mamei mele de când avea şi ea cincizeci de ani. Un fel de a mă uita peste umăr ori de a-mi încrunta sprâncenele era al tatălui meu. Eu eram ei. Bătrâneţea lor înainta în mine, îmi preda gesturi şi forme. Fiica mea nu simţea încă toate astea, dar avea să le simtă. Tinereţea ei şi bătrâneţea lor se certau şi se împăcau în mine. Murind, amândoi mi s-au încredinţat. Partea mea de moarte a crescut, însă nu macabru, nu înspăimântător. Fără-de-răspunsul morţii lor mi-a crescut nemăsurabil răspunderile. Am rămas urma lor aici şi le ţin locul atâta timp cât departele e încă departe. Cumpăna despre care vorbeam înainte de a şti cu adevărat cum e după ce părinţii nu mai sunt şi-a reaşezat braţele. Unul dintre ele s-a încolăcit, dublu, în mine. O mare tristeţe, dar şi o stranie seninătate, decurgând din „vina” asumată a supravieţuitorului, mă ajută să păstrez echilibrul.
În septembrie 2013, soţul meu, Petru Poantă, a murit învins în lupta inegală cu un cancer de nimeni bănuit. Am reuşit să mai fac pentru el, în săptămânile ultime, un lucru aproape miraculos: când, în spital, devenise un trup copleşit de funcţiile fiziologice în derivă, l-am surprins cu un exemplar semnal, scos peste noapte (cu concursul lui Vasile G. Dâncu, editorul), din cartea care se temea că va fi postumă căci nu apucase să-i facă ultimele corecturi. Bucuria i-a fost copleşitoare, privirea i se luminase. A redevenit Scriitorul, o minte gata să gândească îndreptări, corecturi, completări. Cartea – Clujul interbelic. Anatomia unui miracol – a devenit astfel ultima antumă, iar el a murit sperând că va putea să-i scrie continuările. A fost o mică victorie a noastră. N-am putut opri moartea, dar i-am umanizat bolii trăsăturile, i-am luat din forţa de a umili, de a pune în umbră o minte sclipitoare.
Petru Poantă împlinise 66 de ani. Refuz să gândesc, în gol, ce ar mai fi putut face dacă ar mai fi trăit un număr de ani. El, scriitorul, trăieşte în continuare prin cărţile sale, la ele mă raportez ca la o operă încheiată, dar care admite şi aşteaptă lecturi, interpretări, reluări. Călinescu sau Blaga au murit şi ei la 66 de ani, dar nu la ce mai puteau scrie dacă nu mureau atunci ne raportăm, ci la ceea ce au scris deja, împlinindu-şi exemplar rostul de muritori cu acces la creaţie.
Acum legăturile mele cu acel „dincolo” căruia îi dau târcoale toate cărţile şi mitologiile lumii sunt şi mai adânci. Trăiesc şi descumpănirea fiicei noastre. Încerc s-o fac să înţeleagă că singura cale de a îmblânzi durerea morţii celor legaţi prin sânge de tine e să-i gândeşti, să-i faci să fie în continuare părinţi gândiţi de fii, chiar dacă tu nu mai eşti fiica gândită de ei, cei plecaţi. Amintirea semnelor lor de viaţă şi iubire faţă de tine poate fi un sprijin şi poate ameliora „vina supravieţuitorului”, despre care vorbesc specialiştii.
FOTO:
- Irina Petraş la Castelul Goga (foto Laura Poantă)
- La Biblioteca judeţeană Cluj (foto Ştefan Socaciu)
- La cafeneaua Klausenburg cu Petru Poantă, Ion Mureşan, Alexandru Vlad
- Cu Nicolae Manolescu şi Gabriel Chifu la Colocviul romanului, Alba Iulia (foto Mariana Gorczyca)
- Cu sora, Ana, la cumpărături
- Cu norvegienele Kari Braenne şi Margit Walso la Filiala Cluj a USR
- La sediul Filialei (foto Ştefan Socaciu)
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
