O preocupare constantă a unor diplomaţi în diferite perioade a fost prezentarea unor trăsături de bază ale psihologiei şi istoriei poporului român, în lucrări de sinteză, menite, în primul rând, să facă cunoscute pe plan internaţional aceste caracteristici.
Primul doctor în sociologie român la Paris
Dumitru Drăghicescu (1875-1945) continuă tradiţia diplomaţilor români aparţinând „Generaţiei de aur” care s-au afirmat în diferite domenii: politician, filozof, sociolog.
Urmează cursurile Facultăţilor de drept şi filozofie ale Universităţii din Bucureşti, după care, pe cele ale „École des Hautes Études Morales et Sociales”, cât şi „Collége de France” din Paris , având ca profesori somităţi intelectuale ale timpului, între care Henri Bergson şi Emile Durkheim, sub îndrumarea căruia obţine titlul de doctor în sociologie, fiind primul român care a obţinut această distincţie în Franţa.
În continuare, până în 1910, îndeplineşte funcţia de conferenţiar la catedra de sociologie a Universităţii din Bucureşti, într-o disciplină care va cunoaşte o reală afirmare în România.
Promotor al intereselor României
Ca şi în cazul altor intelectuali români, Primul Război Mondial îi întrerupe cariera academică, Drăghicescu implicându-se în apărarea intereselor ţării pe „frontul diplomatic”. În perioada 1916 - 1918 s-a aflat la Paris, pentru a promova interesele României în Occident şi pentru a convinge străinătatea de dreptul inalienabil al poporului român la unitate naţională deplină.
Împreună cu alţi intelectuali de marcă (dr. Nicolae Lupu, Simion Mândrescu), participă, între 9 - 12 aprilie 1918, la „Congresul naţionalităţilor” de la Roma, obţinând din partea tuturor naţiunilor participante acordul ferm de a se recunoaşte românilor dreptul la unitatea în graniţele lor etnice.
Mai târziu, revine la activitatea diplomatică fiind primul ambasador plenipotenţiar al României în Mexic.
Un necunoscut ?
În ciuda acestei activităţi merituoase, Drăghicescu a rămas, în bună măsură, puţin cunoscut, opera sa (în parte în limba franceză) rămânând, în cea mai mare parte în manuscris. Abia peste câteva decenii, unele dintre lucrările sale au fost editate.
Ca şi în cazul altor intelectuali români din perioada interbelică, cauza acestei ignorări se află în condiţiile precare din acest interval de timp, iar, mai târziu, în acţiunile regimului comunist care nu putea fi de acord cu multe din ideile exprimate de Drăghicescu.
Poate că acesta a fost motivul pentru care Drăghicescu se sinucide în septembrie 1945.
„Din psihologia poporului român”
Totuşi el apucase să publice, în 1907, opera sa de căpetenie, o „premieră” în domeniul definirii unor trăsături ale specificului naţional românesc.
Desigur, lucrarea nu este lipsită de anumite contradicţii şi de interpretări subiective. Astfel, în opinia lui Drăghicescu, defectele românilor se datorează, în cea mai mare parte, influenţelor străine, ca şi vicisitudinilor istoriei. Printre aceste „scăderi” ale românilor s-ar număra o anumită pasivitate, individualismul, lipsa de consecvenţă, abilitatea de a „ocoli” legile. Concluzia lui Drăghicescu este că, dacă, prin caracterul lor, românii sunt inferiori altor neamuri, prin inteligenţă, în schimb, ei sunt superiori
Desigur, unele dintre ideile lui Drăghicescu au fost ulterior amendate, dar nu se poate nega faptul că altele îşi păstrează o anumită actualitate.
O altă lucrare de sinteză publicată de Drăghicescu este „Idealul creator - eseu psiho-sociologic asupra evolutiei sociale”.
O altă personalitate a diplomaţiei şi culturii româneşti, ignorată, o bună perioadă de timp, a fost Vasile (Basil) Stoica (1899-1959)
Politician
În bună măsură, mai ales în ceea ce priveşte anii regimului comunist, această ignorare se datorează faptului că Stoica a fost un politician de frunte în timpul „regimului burghezo-moşieresc”. Se manifestă activ în acest domeniu de timpuriu, ca membru al Partidului Naţional Român din Transilvania şi Ungaria, încă din 1909 şi, din 1913, preşedinte al organizaţiei culturale „Petru Maior” a studenţilor români din Budapesta care a avut merite incontestabile în promovarea drepturilor românilor din Austro-Ungaria. De asemenea, Stoica a fost redactor la cotidianul „Românul” din Arad.
Încă din această perioada, Vasile Stoica se manifestă în domeniul publicistic. În 1915, concepe lucrările „Habsburgii, ungurii şi românii” şi „Suferinţele din Ardeal”, pentru care Curtea Marţială din Cluj îl condamnă la moarte în contumacie.
În război
Ca şi alţi intelectuali transilvăneni, Stoica trece, odată cu izbucnirea războiului, în România, activând cu energie şi consecvenţă pentru recunoaşterea pe plan internaţional a drepturilor tuturor românilor.
Poate se ştie mai puţin că Stoica a fost cel care a redactat „Proclamaţiile către ţară şi Armată” lansate de regele Ferdinand I cu prilejul intrării României, în august 1916, în Primul Război Mondial.
De asemenea, participă ca voluntar în acest război, fiind rănit de două ori, obţinând decoraţia „Virtutea Militară”.
Emisar în America
Stoica s-a manifestat activ şi în domeniul diplomatic mai ales în ceea ce priveşte afirmarea şi apărarea drepturilor României pe plan internaţional. În 1917, este trimis de guvernul Ionel Brătianu, împreună cu alţi fruntaşi transilvăneni, în Statele Unite pentru a prezenta opiniei publice din această ţară motivele pentru care România a intrat în război. De asemenea, acţionează pentru înrolarea voluntarilor transilvăneni din Lumea Nouă într-o legiune sub drapel american (peste 15.000 de oameni), prezenţi pe frontul din Franţa.
Mai târziu, participă la înfiinţarea Ligii Naţionale a Românilor din America, fiind ales preşedinte.
Colaborează intens la unele dintre cele mai importante ziare americane şi are posibilitatea de a prezenta drepturile românilor în întâlniri cu personalităţi din elita politică a Statelor Unite, între care şeful Departamentului de Stat (Ministerul de Externe), ministrul Apărării şi chiar preşedintele american, Woodrow Wilson.
Colaborează strâns cu Legaţia României la Washington, condusă de Constantin Angelescu, începând din 1918.
Diplomat
Vasile Stoica era predestinat activităţii diplomatice prin convingerile sale, dar şi prin faptul că era cunoscător de 14 limbi străine.
A activat ca diplomat, începând din 1821, sub unii din cei mai importanţi miniştri de Externe ai României, Take Ionescu, I. G. Duca, Nicolae Titulescu, Grigore Gafencu.
A făcut parte din corpul diplomatic al Ministerului Regal al Afacerilor Străine, cu rangul de ministru plenipotenţiar, alături de alţi reprezentanţi ai „generaţiei de aur” a diplomaţiei româneşti, Victor Cădere,Vasile Grigorcea, Raoul Bossy, Ion Christu, Gh. Davidescu, Frederic C. Nanu.
În perioada 1937 - 1939 este ambasador în ţările Baltice. În intervalul 1939 - 1945 este secretar general al Ministerului Afacerilor Externe.
O vreme, chiar după instaurarea guvernului Petru Groza, rămâne activ, fiind trimis, în 1948, la Conferinţa de Pace de la Paris pentru a susţine cauza României ca ţară cobeligerantă.
Mort în închisoare
Destul de curând, regimul comunist, pentru că refuzase să se înscrie în Partid, îl exclude din diplomaţie şi îl trimite în închisoare. Suportă şapte ani de detenţie, iar, în 1957, este arestat din nou şi condamnat la 10 ani de închisoare. Se stinge la închisoarea Jilava.
În ceea ce priveşte crezul său politic, Vasile Stoica arată: „Am trăit modest, dar demn, sunt om de caracter şi de linie dreaptă. Mi-am făcut cariera de la coarnele plugului ţărănesc până la cel mai înalt grad diplomatic prin muncă, talent şi hărnicie; îmi ador ţara şi poporul meu românesc căruia i-am servit cu devotament neclintit toată viaţa mea”.
Stoica a fost şi un pasionat cunoscător al domeniului artei, colecţia sa, în care se aflau piese de mare valoare, revenind în ţară abia după mai multe decenii.
„Chestiunea românească”
Ca şi alţi diplomaţi români, Vasile Stoica şi-a valorificat cunoştinţele vaste şi experienţa sa în acest domeniu în scrierea unor lucrări de sinteză istorică. Această realizare a avut şi un scop pragmatic în intenţia de a prezenta opiniei publice internaţionale trecutul poporului român, aspiraţiile, drepturile şi străduinţele sale.
Este cazul lucrării „The Roumanian Question: The Roumanians and their Lands”, publicată în 1919, în Statele Unite. Lucrarea trece în revistă principalele momente ale trecutului poporului român, începând de la sinteza daco-romană, ale luptei sale pentru independenţă şi un stat unitar, până în perioada contemporană.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
