Sunt momente în viaţă, nu neapărat de tensiune uriaşă sau de durere, ce nu se uită, poate datorită unei stări de şoc. Se reţin detalii, nesemnificative chiar, după un an, după mulţi ani, după decenii. Vă mai amintiţi unde eraţi şi ce făceaţi într-o zi de sfârşit de noiembrie 1963, exact acum cincizeci de ani? Asta întrebam într-o carte publicată în 1982. Întreb şi acum. Când am aflat de asasinarea preşedintelui Kennedy era într-o după-amiază. Nu ţin minte cum a ajuns la mine vestea, pentru că, nici atunci, nu am dat importanţă faptului – poate de la radio, poate am citit într-un ziar (deşi mă îndoiesc), sau mi-a spus cineva. Îmi amintesc însă străzile pe care umblam la câteva minute după aceea, în centrul Bucureştilor, pe lângă clădirile Bibliotecii Centrale de Stat şi Băncii, care îmi apăreau şi mai întunecate în amurgul ce se apropia şi sub norii groşi şi vineţii, foarte joşi, agăţându-se parcă de crestele clădirilor mai înalte. Era ceva apăsător, înăuntru şi în afară, ca o ameninţare. Amintirea aceasta am retrăit-o de fiecare dată când am vorbit, am auzit vorbindu-se, am citit sau am scris despre cele petrecute la Dallas. Am retrăit-o şi când am fost la locul unde, exact acum cincizeci de ani, a fost asasinat cel mai tânăr preşedinte al Americii.
Se întâmplă doar la câteva decenii ca datele să coincidă: 22 noiembrie era atunci, ca şi azi, într-o zi de vineri.
Un preşedinte ucis cu trei focuri de armă; un presupus asasin ucis la rândul lui, două zile mai apoi. Şi decenii în care întreaga lume s-a întrebat ce s-a petrecut cu adevărat. În septembrie 1964 Comisia Warren a stabilit că asasinul preşedintelui ar fi acţionat singur. Un val imens de enigme, mărturii contradictorii, fotografii trucate, dovezi dispărute, martori anihilaţi, concluzii impuse au făcut să fie cercetate şi răscercetate de nenumărate ori puţinele mărturii. Trei ani mai târziu, un procuror din New Orleans susţinea că Dallasul a fost rezultatul unui complot. În 1976, Camera Reprezentanţilor votează deschiderea unei noi anchete. În 1979 era publicat alt raport, la încheierea noii anchete oficiale, care ajungea la o concluzie diferită de a Comisiei Warren. După care s-a spus că trebuie să treacă cincizeci de ani de la asasinat pentru a se deschide toate arhivele şi a se afla adevărul. Nimeni nu mai crede că va fi stabilită vreodată o versiune oficială care să fie crezută de toată lumea.
Probabil niciun eveniment din istoria recentă a Americii nu i-a preocupat mai mult pe americani. Dar şi pe alţii. Nu doar pentru că fusese cel mai tânăr preşedinte. JFK era un preşedinte energic, care promitea numeroase deschideri. Au fost publicate sute de cărţi despre John Fitzgerald Kennedy şi despre sfârşitul său tragic, dar continuă să apară – dovadă fragmentul din traducerea pe care o prezentăm chiar în acest număr, la rubrica Avanpremieră. Dispariţia unui lider printr-un asasinat îl transformă în martir, după care, în anumite împrejurări, mitul se naşte aproape de la sine. N-a fost greu să se nască o „legendă Kennedy” care să schimbe accentele, să modifice dimensiunile reale ale omului, să augmenteze realizările sale. În fond, în cazul lui Kennedy, nu se putea vorbi decât de puţine realizări, ci doar de câteva începuturi. De promisiuni, mai ales. O frază celebră a ziaristului James Reston spunea că „ceea ce a fost ucis n-a fost preşedintele, ci promisiunea.”
M-am ocupat în lunga mea viaţă de ziarist îndeaproape de preşedinţia Kennedy, am scris nenumărate articole, am publicat şi nişte cărţi. Am încercat să înţeleg cauzele acestui interes pentru evenimentele de la Dallas, care era mai mult decât nostalgie. Am scris despre momentul de trezire a Americii, care a coincis cu începutul deceniul şapte, despre intrarea într-o epocă tehnologică nouă, în care generaţiile născute, ca şi preşedintele, în secolul XX, preluau puterea de decizie în diferite domenii, cu idei noi; despre cât de frământat a fost acel deceniu, cu implicarea într-un război care a divizat ţara, dar şi sprijinirea oficială a luptei pentru drepturile civile care a transformat ulterior radical ţara; despre direcţia iniţiată de preşedinte, numită orgolios „Noua Frontieră”, de căutare a unor orizonturi mai largi şi despre liberalismul epocii. Mulţi au fost stânjeniţi, chiar deranjaţi de acţiunile preşedintelui – extrema dreaptă, magnaţii petrolului, C.I.A., contrarevoluţionarii cubanezi, gangsterii urmăriţi de ministrul justiţiei, care era fratele preşedintelui. Nimeni n-a putut, în cei cincizeci de ani, să spună dacă o parte dintre aceştia sau mai mulţi laolaltă n-au reuşit cumva în comploturile pe care le-au organizat şi despre care nu se sfiau să vorbească. Evenimentele din Dallas continuă să rămână un dosar deschis. Şi eu, ca majoritatea, mi-am pus întrebări şi sunt sceptic că voi primi vreodată răspuns la toate. În mod cert, nici acum, după cincizeci de ani, când momentul Dallas şi tot ce a urmat nu sunt mai limpezi. De aceea nici nu mă pot împiedica să urmăresc tot ce se scrie, tot ce se descoperă despre acel asasinat.
După cincizeci de ani, momentul Dallas şi tot ce a urmat fac parte din viaţa mea.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
