Julie Powell a ieşit din anonimat, devenind o celebritate în spaţiul virtual, în anul 2002, când a demarat Proiectul Julie/Julia, care însemna prepararea celor 524 de reţete din cartea de bucate a Juliei Child, Mastering the Art of French Cooking. Consemnând zilnic pe blog, timp de un an, aventurile gastronomice prin care a trecut, Julie Powell le-a adunat apoi într-o carte, publicată în 2005 şi intitulată Julie şi Julia, care a fost întâmpinată foarte bine de criticii literari ai celor mai mari ziare şi reviste din America, şi nu numai.
Julie Powell a apărut în numeroase emisiuni difuzate de posturi naţionale de televiziune – „Good Morning America“ (ABC), „The Early Show“ (CBS), „The Martha Stewart Show“, „Iron Chef America“ (Food Network) – şi a semnat articole în Bon Appétit, Food and Wine, Harper’s Bazaar, New York Times, Washington Post şi altele.
I-a fost decernat de două ori Premiul „James Beard“ şi i s-a acordat un grad onorific de către Le Cordon Bleu din Paris. De asemenea, a fost prima autoare premiată cu Overall Lulu Blooker Prize for Books.
Dar cea mai bună prezentare şi-o face autoarea însăşi:
„Julie Powell s-a născut şi a crescut în Austin, Texas, acolo unde l-a şi cunoscut pe soţul său, Eric. După un timp foarte, foarte îndelungat, în care a muncit ca salariată temporară, acum scrie îmbrăcată în pijamale, în Long Island City, din apartamentul ei de la mansardă pe care îl împarte cu Eric, cu Robert, câinele lor, cu pisicile Maxine, Lumi şi Cooper, precum şi cu şarpele lor, Zuzu Marlene.“
„Atât de amuzantă, încât râzi în hohote.“ (Boston Globe)
„Un festin, o călătorie şi o minunăţie.“ (Elizabeth Gilbert, autoarea cărţii Mănâncă, roagă-te, iubeşte)
„O carte cu adevărat bună.“ (Washington Post Book World)
Cartea a fost ecranizată în 2009, scenariul şi regia filmului fiind semnate de Nora Ephron. În rolurile principale au fost distribuite Meryl Streep (Julia) şi Amy Adams (Julie).
Ajunsă la vârsta de 30 de ani şi împotmolită într-o slujbă de secretară la o agenţie guvernamentală care are ca scop „umplerea golurilor lăsate de căderea Turnurilor Gemene“, Julie are parte de o întâlnire care îi va schimba viaţa. Nu e o întâlnire de amor, căci îl are pe Eric, nu e o întâlnire cu extratereştri, nu, e o întâlnire simplă – cu nişte reţete. Numai că reţetele nu sunt simple şi nici puţine. 524 de reţete franţuzeşti, prezentate – uneori, nu tocmai clar – de neconformista Julia Child în cartea sa de bucate Mastering the Art of French Cooking. Pentru a ieşi din rutină, Julie se pune pe gătit şi, la sugestia tolerantului şi iubitorului ei soţ, Eric, începe să consemnze aventurile gastronomice pe un blog, spre deliciul cititorilor ei. Reţetele se succed ameţitor, cu gusturi şi arome din ce în ce mai diverse şi mai complicate, ajungând în cele din urmă să devină una singură: reţeta bucuriei. Arta gătitului se transformă, treptat, într-o adevărată artă de a trăi frumos, iar întâlnirea dintre Julie şi Julia capătă valoarea pe care o au toate întâlnirile semnificative din vieţile noastre, atâta vreme cât acestea deschid drumuri noi.
Teribil de amuzantă, ironică şi autoironică, Julie Powell învaţă să gătească şi, totodată, ne învaţă că lucrurile mărunte sunt la îndemâna noastră, într-o farfurie, precum şi în oamenii care ne iubesc şi ne rămân alături cu perseverenţă.
365 de zile, 524 de reţete, o micuţă bucătărie de apartament – sau despre cum o fată şi-a riscat căsnicia, slujba şi sănătatea mintală de dragul deprinderii artei adevăratei vieţi
Ziua 1, reţeta 1
Drumul către iad este pavat cu praz şi cartofi
După ştiinţa mea, singura dovadă care să susţină teoria conform căreia Julia Child a gătit pentru prima dată supă Parmentier în timpul unui episod de astenie este existenţa propriei reţete. Scrie că supa Parmentier – un fel franţuzit de a numi supa de cartofi – „miroase bine, are gust bun şi este cel mai simplu de preparat fel de mâncare din lume“. Este prima reţetă din prima carte pe care a scris-o. Admite că poţi adăuga morcovi, broccoli sau fasole verde dacă vrei tu neapărat, dar nu-i deloc musai dacă îţi doreşti ceva simplu ca bună ziua.
Simplu ca bună ziua. Sună ca o poezie, nu-i aşa? Sau ca remediul perfect recomandat de vreun doctor.
Dar nu asta îmi recomandase doctorul. Doctorul – ginecologul meu, mai precis – îmi recomandase un copil.
— În cazul tău sunt nişte probleme hormonale, chisturile ovariene despre care ştiai. Plus că, la urma urmei, te apropii de treizeci de ani. Priveşte lucrurile şi altfel: niciodată n-o să fie momentul potrivit.
Nu era prima dată când auzeam asta. Mi se tot spusese de vreo câţiva ani, de când îmi vândusem câteva ovule pentru 7.500 de dolari, ca să-mi plătesc datoriile acumulate pe cardul de credit. De fapt, asta a fost a doua oară când am procedat astfel – un fel amuzant de a spune, de vreme ce atunci când te trezeşti din anestezie cu mai puţin de o duzină de ovule lipsă şi te îmbraci, te aşteaptă la recepţie un cec de mii de dolari cu numele tău pe el. Prima oară a fost acum cinci ani, când aveam 24, eram săracă lipită şi nu-mi păsa de nimic. Nu plănuisem s-o mai fac o dată, dar trei ani mai târziu m-a sunat un doctor cu un accent european incert, care m-a întrebat dacă nu m-ar interesa să mă duc în Florida pentru a doua dată, întrucât „clienţii noştri au fost foarte mulţumiţi de rezultatele primei dumneavoastră donaţii“. Donarea de ovule este încă o tehnologie nouă, cu care sistemele noastre legale şi morale nu au reuşit să ţină pasul; nimeni nu ştie dacă donatoarele de ovule vor fi date în judecată peste zece ani pentru pensie alimentară sau ceva de genul ăsta. Aşa că discuţiile despre asta tind să fie înţesate cu formulări imprecise sau eufemisme. Consecinţa acestui telefon a fost că nişte părticele din mine alergau prin Tampa sau pe altundeva şi că părinţii lor erau suficient de mulţumiţi de el sau ea, încât doreau să-şi facă un set. Latura mea cinstită voia să ţipe:
— Staţi, nu, când o s-ajungă la pubertate, o să regretaţi asta!
Dar 7.500 de dolari erau mulţi bani.
Oricum, abia la a doua recoltare (chiar o numesc „recoltare“; clinicile de fertilitate, se pare, folosesc o groază de termeni vag apocaliptici) am descoperit că aveam sindrom polichistic, ceea ce, deşi suna îngrozitor, nu însemna decât că aveam s-ajung păroasă şi grasă şi că trebuia să iau tot felul de medicamente ca să rămân însărcinată. După cum se vede treaba, n-am scăpat de jargonul ăsta al obstetricienilor, care aduce cu unul sectant.
Bun. De când am fost diagnosticată cu sindrom polichistic, acum doi ani, doctorii m-au tot bătut la cap în legătură cu perspectiva de a rămâne însărcinată. Până şi binevoitorul meu ortoped încărunţit mi-a ţinut poliloghia cu 30 de ani (cine mai are la 29 de ani hernie de disc?).
Cel puţin ginecologul avea o preocupare pentru părţile mele intime. De aceea, m-am ţinut eroic şi n-am căzut pe spate când a spus asta în timp ce ştergea speculul. Când a plecat totuşi, am aruncat cu unul dintre balerinii mei albastru-închis înspre locul în care tocmai stătuse. Tocul lovi cu o bufnitură podeaua, lăsând o urmă neagră, apoi pantoful ateriză pe dulap, unde dărâmă un borcan cu tampoane de vată. Am început să culeg toate tampoanele de pe dulap şi de pe jos şi să le îndes înapoi în borcan, când mi-am dat seama că le contaminasem deja, aşa că le-am lăsat într-un maldăr lângă alt borcan farmaceutic plin cu ace; dup-aia m-am strecurat iar în costumul meu stil anii ’40 de care fusesem atât de mândră în acea dimineaţă, când Nate, colegul de serviciu, aruncând un ochi spre decolteul meu, mi-a zis că îmi subţiază talia, şi care, în drumul dinspre sudul insulei Manhattan spre Upper East Side, într-un vagon al trenului 6 fără aer condiţionat, se pătase de la transpiraţie şi se şifonase. Apoi, am tulit-o afară din încăpere, cu taxa de 15 dolari pregătită în mână, gata să mă fac nevăzută înainte să-şi dea seama cineva că devastasem locul.
De îndată ce am intrat la metrou, mi-am dat seama că aveam o problemă. Chiar înainte să ajung la turnicheţi, am auzit un vuiet de jos, din subteran, un ecou surd care cuprindea pereţii cu gresie ai metroului şi am văzut apropiindu-se ceva mai mulţi călători decât s-ar fi plimbat în mod obişnuit agale pe peron. Un iz înţepător şi neplăcut stăruia în aerul fetid. La intervale destul de lungi, prin staţie se făceau anunţuri, dar niciuna dintre aceste bălmăjeli nu era urmată de sosirea vreunui tren în staţie, şi asta pentru mult, mult timp. Împreună cu toţi ceilalţi, mă aplecam dincolo de marginea de siguranţă a peronului, în speranţa de a întrezări luminile galbene şi palide ale trenului, lucind în lungul şinelor, dar tunelul rămânea întunecat. Miroseam ca o oaie plouată şi nervoasă. Picioarele mele, pe tocurile bleumarin, cu fundiţe la degete, mă dureau amarnic, ca de altfel şi spatele, iar peronul era atât de aglomerat, încât în curând am început să mă tem c-ar putea cădea cineva de pe margine pe şine – poate chiar eu sau poate persoana pe care aveam s-o împing în timpul crizei mele psihotice iminente.
Dar atunci, ca prin minune, mulţimea s-a îndepărtat. Pentru o fracţiune de secundă am crezut că duhoarea emanată de costumul meu a atins un nou nivel, letal, dar ocheadele nepăsătoare şi amuzate ale celor care se îndepărtau nu erau aţintite asupra mea. Le-am urmat privirea către o femeie scundă, cu părul cărunt, tuns ca în cazul celor cu probleme mentale, şi care se tăvălea pe jos chiar în spatele meu. Îi puteam vedea vârtejurile de păr scurt ca pe nişte amprente, simţeam o apăsare pe gambe produsă de sentimentul că îmi fusese invadat spaţiul personal. Femeia bombănea, aprinsă, ceva pentru sine. Călătorii eliberaseră o bucată din peron de jur împrejurul ţăcănitei, urmând probabil instinctul unei turme de antilope care încearcă să scape de o leoaică. Eu eram singura prinsă în cercul gol şi periculos, viţelul pierdut, cel mai amărât şi schilod animal, care n-a fost în stare să ţină pasul cu restul cirezii.
Nebuna începu să-şi lovească fruntea cu podul palmei.
— La dracu’! ţipă ea. La dracu’! La DRACU’!
Nu mă puteam hotărî dacă era mai prudent să mă retrag spre mulţime sau să rămân unde eram. Aveam un nod în gât în timp ce mi-am întors privirea indiferentă peste şine, către peronul de vizavi, vechiul truc cu aşteptarea metroului.
Ţăcănita îşi puse ambele palme pe ciment, în faţa ei. „Buf!“, se lovi cu fruntea de podea.
Asta era cam mult, chiar şi pentru mulţimea de newyorkezi din jur, care ştiau fireşte că metroul şi nebunii merg mână-n mână. Bufnitura surdă a ţestei lovite de ciment a părut să aibă ecou în aerul încărcat – de parcă îşi folosise căpăţâna rezonantă pentru a chema toţi ţăcăniţii din cotloanele întunecate ale oraşului. Toată lumea a tresărit şi s-a uitat în jur temătoare. Cu un ţipăt am sărit înapoi în mulţime. Ţăcănita avea o zgârietură neagră chiar în frunte, ca dâra pe care o lăsase pantoful meu pe uşa ginecologului, dar continua să urle. Trenul a oprit şi eu am reuşit să mă strecor în alt vagon decât cel în care avusese de gând să se urce nebuna.
De abia după ce m-am văzut în vagon, înghesuită umăr la umăr cu alţi călători, cei mai mulţi atârnaţi cu o mână de bara de deasupra capului ca nişte vite de la abator într-o maşină frigorifică, mi-am dat seama – de parcă un Dumnezeu omnipotent al orăşenilor îmi şoptea adevărul la ureche – că singurele motive pentru care nu mă alăturasem ţăcănitei cu păr alb, tunsă băieţeşte, şi nu mă dădusem cu capul de ciment şi nu strigasem „La dracu’!“, dintr-un impuls primitiv, erau: (1) că mi-ar fi fost ruşine şi (2) că nu voiam să-mi murdăresc şi mai rău costumaşul meu vintage şi drăguţ. Teama de a mă da în spectacol şi nota de la spălătorie, acestea fuseseră singurele lucruri care mă salvaseră de la o nebunie pură.
Atunci am început să plâng. Cu toate că o lacrimă mi s-a prelins pe o pagină din ziarul New York Post pe care îl citea tipul de pe scaunul de sub mine, el doar a pufăit şi a răsfoit până la pagina de sport.
Când am coborât din metrou, după o călătorie ce mi s-a părut că durase câteva secole, l-am sunat pe Eric de la un telefon cu taxă, aflat la intersecţia dintre Bay Ridge cu Fourth Avenue.
— Hei! Ai luat ceva de mâncare pentru cină?
De la celălalt capăt al firului s-a auzit acel sunet de şuierat printre dinţi pe care Eric îl face atunci când se gândeşte că a dat de belea.
— Trebuia să iau ceva?
— Păi ţi-am zis c-o să întârzii pentru că am programare la doctor…
— Aşa e, aşa e, scuze, nu m-am… Vrei să comand ceva? Sau…
— Nu-ţi face griji! O să iau eu ceva.
— Dar o să mă apuc de împachetat de-ndată ce se termină NewsHour, promit.
Era aproape opt şi singurul magazin deschis în Bay Ridge era cel coreean, pe colţ, între 17th şi 3rd. Cred că eram o apariţie neobişnuită pe culoarul cu produse, în costumul meu boţit, cu faţa mânjită de rimel, stând acolo de parcă aş fi căzut într-o stare de catatonie. Nu-mi trecea prin minte nimic ce aş fi vrut să mănânc. Am înşfăcat nişte cartofi, un mănunchi de praz şi nişte unt Hotel Bar.
Eram uimită şi oarecum lipsită de orice voinţă proprie, de parcă urmăream o listă de cumpărături pe care o făcuse altcineva. Am plătit, am ieşit din magazin şi m-am îndreptat către staţia de autobuz, dar tocmai pierdusem un B69. Cum era deja noaptea târziu, nu mai venea altul decât peste cel puţin o jumătate de oră, aşa că am pornit-o către casă, ducând o pungă de plastic plină cu mănunchiuri negre şi înţepătoare de praz.
De abia 15 minute mai târziu, în timp ce treceam pe lângă Şcoala catolică pentru băieţi de pe Shore Road, la o stradă distanţă de blocul nostru, mi-am dat seama că, în mod inconştient, reuşisem să cumpăr exact ingredientele pentru supa Parmentier a Juliei Child.
Din volumul cu acelaşi titlu, în curs de apariţie la Editura Curtea veche. Traducere de Răzvan Năstase
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
