Am mâncat mult şi bine în răstimpul celor treisprezece luni adunate în Kosovo, chiar şi după înaltele standarde cantitative româneşti; probabil nu la cele mai înalte cote ale gastronomiei şi nici la cele mijlocii, dar a fost mult, bine şi variat. În fond nu este, după cum am observat la faţa locului, tocmai o caracteristică naţională această obsesie a soldatului pentru maţul gros şi paharul plin. Pretutindeni într-un teatru de operaţii soldatul oricărei naţii se gândeşte unde doarme, ce mănâncă şi ce bea, după ce evident, s-a asigurat de siguranţa lui.
Este aşadar falsă preconcepţia că românii ar fi mai "fomişti" sau mai "beţivi" decât alte naţii. Acolo, în teatrele de operaţii, unde instinctele primare sunt, din cauza stressului, mai puţin reprimate, se poate vedea că foamea şi setea nu sunt nicidecum aspecte de specific naţional. Poate de aceea sunt atât de populare şi de frecvente în toate campurile internaţionale deja celebrele barbeque-uri cu meniu extrem de simplu (grătar de porc şi pui asortat cu o salată şi udate îndeobşte cu bere, mai rar cu vin, dar totul în cantităţi pantagruelice) care se organizează la orice petrecere de adio (farewell-party), aniversare, zi naţională sau sub orice alt pretext. În toate aceste ocazii culinare militarii - indiferent de ecusonul naţional pe care-l poartă - se îndoapă copios şi se îmbată temeinic, fără nici o jenă, poate pentru a-şi anestezia preţ de o noapte angoasele şi dorurile care-i macină.
Spre deosebire de occidentali, actualele generaţii de români - din cauza lipsurilor şi frustrărilor din ultimile decenii - au moştenit în subconştient o justificabilă angoasă culinar-bahică, care se traduce printr-o lăcomie a îngurgitărilor ce uneori devine penibilă. Această spaimă a soldatului român în a mânca şi bea pe săturate cât mai repede şi înainte de toate provine din faptul că nici acum în cazărmile şi popotele româneşti din capitală sau provincie nu se mănâncă la discreţie şi la calitatea occidentală, dat fiind faptul că preocuparea concretă faţă de nevoile omului (căruia trebuie mai întâi să-i dai şi apoi să-i ceri să lupte sau să muncească) nu face parte cu adevărat (doar în discursuri demagogice şi populiste) din mentalul liderilor civili şi militari ai spaţiului carpato-dunăreano-pontic.
În comparaţie cu starea culinară a popotelor româneşti (inclusiv cea a Ministerului Apărării Naţionale, unde după fiecare prânz aveam arsuri în stomac de la uleiul prăjit a nu ştiu câta oară) îmi amintesc o discuţie petrecută prin 2002 între comanda KFOR şi seniorii naţionali pe tema varietăţii meniurilor de la Dinning Facility din Film City - campul comandamentului central al KFOR. Generalul american (care de fapt era un texan) în calitate de şef al statului major a propus seniorilor naţionali prohibiţia (după model american) băuturilor alcoolice pe tot cuprinsul campului, adică nu numai la sala de mese, ci şi în PX-urile, barurile, restaurantele şi NSE-urile naţionale. Problema a fost soluţionată rapid prin replica ironică a colonelului senior francez, care a afirmat răspicat că un pahar de vin la prânz sau la cină face parte din cultura tradiţională franceză şi că dacă respectivul general american nu poate stăpâni instinctele bahice ale militarilor săi, aceasta este problema lui (a texanului) şi nu a comunităţii militare internaţionale din acel camp. Întradevăr în campurile franceze sau italiene din KFOR, la masa de prânz sau la cină militarii avea la dispoziţie cutii de vin (alb sau roşu) sau de bere cu un conţinut moderat de alcool, spre deosebire de campurile americane unde vânzarea şi consumul de alcool erau strict interzise. Din această cauză, militarii americani veneau în campul comandamentului central din Priştina, îşi cumpărau băutură pe săturate, o beau pe ascuns, probabil sub pătură, la ei în tabără, şi apoi veneau cu sacii de plastic cu sticle şi cutii de bere goale să le arunce tot în Film City pentru a nu fi surprinşi cu corpurile delicte asupra lor.
În schimb, militarii români din comandamentul KFOR din Priştina, care, spre deosebire de ceilalţi din alte ţări, îşi plăteau cash mâncarea (aşa erau aranjamentele minunatei şi înţeleptei Direcţii Financiar Contabile din MApN) având alocaţi pentru aceasta 20 de dolari pe zi, se străduiau cât se poate să-i economisească, mâncând la americani, în camp Bondsteel (40 de minute cu un Nissan Terrano sau o Toyota de Priştina) pe gratis, doar semnând pe un tabel în dreptul numărului de ID. Practica devenise prin 2003-2004 atât de frecventă, încât a fost nevoie de mascarea numelui de "camp Bondsteel" sub cel de "Ploieşti", ca să nu se prindă din conversaţie colegii străini, unde plănuiau românii să dea o fugă să mănânce. Ceilalţi militari români încartiruiţi în taberele unor contingente occidentale (italiene, belgiene) mâncau cot la cot cu aceştia, fără plată, aşa încât băieţii din Moldova (Focşani), Ardeal (Dej, Arad) sau Dobrogea (Topraisar) au avut ocazia (poate pentru prima dată) să se sature zilnic de brânzeturi franţuzeşti sau italiene, fructe de mare, paste de tot felul, patiserie belgiană, îngheţate la discreţie, plus sucuri, bere, fructe cât cuprinde, cum nu li se întâmplase multora la ei acasă. Deoarece compania de infanterie dislocată în Goradzevac avea în structură un bucătar care făcea obligatoriu ciorbă la cazan, profitam cât mai des cu puţinţă de o deplasare în vestul provinciei (circa o oră şi jumătate de Priştina) pentru a mă delecta cu o mâncare ca acasă, dar nici "Ploieştiul" nu-mi era deloc străin, mai ales la prânz. Dimpotrivă. Desigur, toate alimentele de la popotele din KFOR ca de altfel din toate teatrele de operaţii erau îmbibate de diverşi conservanţi şi E-uri, care ne provocau în primele săptămâni balonări puternice sau alte indigestii, dar apoi organismul se obişnuia, şi atunci în lunile de misiune, chiar nu se gândea nimeni la astfel de precauţii.
În Kosovo mi-am oferit, ca orice militar internaţional, şi delicii culinare locale, out-side KFOR, contra unor costuri relativ modeste. Nu am agreat în mod deosebit bucătăria albaneză care nu conţinea feluri cu porc, doar vacă şi oaie, şi multe lactate, preferând ca tot românul restaurantele sârbeşti. Primul festin sârbesc l-am avut în casa unui sârb, Ivica, într-un sat la est de Mitrovitza, care tipărea pentru KFOR PSYOPS variantele în limba sârbă a săptămânalului Dialogue şi a revistei For You: omul, chiar dacă nu ştia o boabă engleză, era extrem de primitor şi de fiecare dată ne omenea insistent cu o răchie originală din livada lui de prune, la care soţia lui mai adăuga imediat apoi un platou cu telemea, altul cu zacuscă, nişte mici, niste sarmale, nişte cârnăciori... Greu tare de rezistat, aşa încât se tragea la sorţi cine era ghinionistul care trebuia să nu bea nimic pentru a conduce la întorcere. Cu Ivica şi familia lui căruia din simpatie, dar şi pentru a păstra echidistanţa faţă de furnizorii albanezi i-am repartizat mai multe contracte ale KFOR, am legat o prietenie sinceră, chiar dacă puteam comunica doar prin translator: la plecarea mea din Kosovo am făcut un bruderschaft cu tatăl său, iar el mi-a oferit ca amintire un tricolor cu însemnele psyops-ului românesc. La Vistok, în nord-vestul provinciei predominant locuită de sârbi am avut parte pe marginea unui lac de nişte păstrăvi minunaţi, dar cel mai des mergeam în enclava sârbă Grakaniţa de lângă Priştina. În restaurantul de acolo, efectiv m-am giftuit (pe rând, căci simultan era imposibil fiind mult prea copioase) cu două feluri: aşa numitul Kokoşca (pulpe şi piept de pui umplute cu straturi de caşcaval şi şuncă) şi un sortiment de Cordon bleu pane, numit Karageorgevici (după numele uneia din cele două dinastii sârbe), dar căruia noi îi spuneam, în limbaj cazon, "p...ă de măgar". Totul stropit cu vin roşu din Macedonia şi asortat cu o suculentă salată sârbească. Acolo mi-am serbat ultimul meu farewell party din KFOR în ianuarie 2005.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
