Deoarece kitsch-ul a fost totdeauna asociat de elitele intelectuale cu umorul involuntar suscitat de cei inrobiti lui, expozitia contine o mare doza de hilar si autoironie pentru ca, multe dintre obiecte provin din propriile case ale organizatorilor, fapt ce denota constientizarea la care au ajuns acestia ca duc o viata infestata de kitsch. Cum se feresc ei de aceasta situatie? Sau cum reusesc sa se detaseze intr-atat incat sa analizeze fenomenul cu spirit si ochi critic? Sau cum si-l asuma atunci cand afirma ca „baza existentei zilnice este kitsch" (poate la ei, nu si la noi!!!)? Afirmatia este riscanta si mefienta pentru ca ne ofera adevarata fata si dimensiune a acestui fenomen.
Dar pot ei delimita, cu exactitate, unde incepe si unde se sfarseste kitsch-ul? Sau, mai corect pusa intrebarea: stiu ei, intr-adevar, ce este kitsch-ul? Au citit oare vreo lucrare fundamentala despre kitsch? Au parcurs, cu temeinicie, magistrala lucrare Ce se va imtampla maine (Ed. Albatros, Bucuresti, 1972) semnata de esteticianul roman Gheorghe Achitei? Chiar daca demersul lor nu denota o aprofundare a exegezelor dedicate fenomenului este, totusi, salutar ca tinerii realizatori s-au sesizat asupra pernicioasei coabitari cu produsele kitsch care risca sa ne sufoce prin productia de serie si dominatia mentalitatii care o genereaza. Totul este generat de lipsa de cultura si limitarea loisir-ului la ofertele (ne)limitate ale programelor TV.
Fiecare epoca si-a avut kitsch-ul ei – chiar daca termenul nu a fost instituit decat tarziu, in sec.XX – asa ca o investigare a istoriei fenomenului nu ar fi deloc neinteresanta si ar putea constitui subiectul unei teze de doctorat. Spre pilda, pictura Biedermeyer, comparata cu aceea a maestrilor academisti si realisti dedati marilor teme alegorice sau istorice, era kitsch. Comportamentul, vestimentatia, placerile simple, petrecerea timpului la baluri populare si la comedii de targ ale burghezilor si proletarilor parizieni din veacul al XIX-lea erau privite cu dispret si luate in deradere de aristocratii din Foburgul St.Germain.
Autorii includ in categoria kitsch toate materialele comune ce incearca sa le imite pe cele nobile, precum „lemnul folosit pentru imitarea marmurei, zincul alamuit, bronzul aurit, in general, materiale deghizate care trimit la ideea de surogat". Aceasta este o eroare inpardonabila, pentru ca atunci s-ar anula valoarea incontestabila a multor resedinte bogate si a multor oprere de arta din secolul XIX, de la noi sau de aiurea: ceasuri de masa, cu sculpturi din bronz, ornamente arhitectonice, mobilier cu furnir ce aminteste de lemnul rar, etc. In aceasta categorie ar intra si monumentalul hol de onoare al Palatului Sutu, cu paramentele si coloanele sale maiestrit pictate pentru a sugera marmura si cu aplicele sale de bronz poleit. Putem oare sa contestam valoarea acestui edificiu de patrimoniu din Capitala noastra? Certamente, nu!
Perioada contemporana a excelat in productia kitsch. Saracia si carentele educationale ce au frustrat publicul din societatea comunista de gust artistic si de posibilitatile de a accede la marea arta, au dus la proliferarea kitsch-ului.Sa ne amintim cateva obiecte din interioarele de cartier romanesc de acum 50 de ani unde, daca gazda se respecta, nu puteau lipsi milieul – pronuntat, cu emfaza, „mileu" - de pe masa si lada studioului (mai stiu tinerii de azi ce era acela un studio, idealul oricarei familii?), garoafele sau trandafirii lucrati cu acul, din ata colorata, si prinsi de cheia de la sifonier sau de la bufet ce, mai tarziu, prin 1959-60, au fost inlocuiti cu buchete de flori din plastic, asezate ceremonios in vaze pretentioase, de cristal. Dupa marile demonstratii muncitoresti de 1 Mai sau 23 August, vazele primeau flori „proaspete", aduse acasa de copiii care statusera pe trotuar si cascasera gura la parada. Fie le culesesera de pe jos, fie le primisera de la demonstrantii vlaguiti ce incercau sa scape de aceste obiecte de recuzita festivista ce nu faceau parte din inventarul intreprinderii pentru care fusesera scosi la manifestatie, la fel ca drapelele ce trebuiau returnate la administratie sau la B.O.B.: erau niste cracute naturale pe care fusesera prinse, cu lita, flori de mar, de gutui, cires sau corcodus, taiate din panza colorata, apretata, si executate in atelierele UCECOM. Pe peretele dormitorului era panotata o „tapiserie" mecanica reprezentand cel mai adesea „Rapirea din serai". Din vitrina nu puteau lipsi bibelourile, cat mai multe si cat mai variate, intre care tronau elefantul cu trompa ridicata si cainele lup, pestele din sticla si barcutele lipite pe scoica, pe a caror unica vela era scris, dupa caz, Mamaia, Mangalia sau Eforie Sud, locurile de unde fusese procurata, drept amintire, la sfarsitul concediului cu bilet prin sindicat. Cei cu dare de mana si gust pentru romanele de aventuri, aveau cocotata pe dulap o corabie cu trei catarge si panze din celuloid, iar cei ce iubeau istoria tineau la mare cinste un „Napoleon de ghips", mulaj al cine stie carei statuete a imparatului, colorata strident, cu duco. In bucatarie erau agatate paretare lucrate de gospodina cu acul, avand compozitii naive si texte la fel, precum „Bucatareasa frumoasa face mancarea gustoasa". O inspirata artista decoratoare, Lila Pasima, a inclus aceste expresii ale kitsch-ului in instalatiile sale conferindu-le o viata noua in lumea artei culte.
Miniaturizarea obiectelor de utilitate curenta din gospodaria traditionala taraneasca – cani, blide, linguri, cauce, covoare – este o degenerare spre kitsch a mestesugului popular ce, pentru castig sigur, face concesii pietei lipsite de gust. Unde sunt lingurarii de altadata? Cati rudari mai fac lingurile cu forme elegante, perfecte in ergonomia lor, innobilate doar cu o steluta verde cu punct rosu in mijloc, aplicata pe maner cu o stampila taiata in guma? Mai cautate sunt lingurile cu multe crestaturi – completate cu un intreg set de masa, furculita si cutit... de lemn. (Cine a vazut vreodata, pe masa unui satean, un cutit de lemn!?!). Toate chioscurile, plasate strategic, pe traseele turistice, in parcarea Castelului Bran sau in preajma Castelului Peles, sunt asfixiate de asemenea produse „hand made", dar si de industria „horror" chinezeasca care pune la dispozitie amatorilor masti ale lui Dracula, mici „zombies" cantatori sau urlatori, gheare, dinti, costume si farduri pentru serbarea de Halloween – traditionala in mediul american, dar total straina la noi, desi deja implantata in mediile infantile, la fel ca si St.Valentin’s Day pentru cele adolescentine.
Shop-urile de suveniruri din intreaga lume sunt pline de produse kitsch, de la Paris la Londra si Roma, de la New York la Washington si Las Vegas (poate cel mai reprezentativ loc de pe pamant unde kitsch-ul este la tot pasul si se consuma cu polonicul de publicul flamand de el): turnul Eiffel, Big Ben, Statuia Libertatii pot fi achizitionate de la orice dimensiune, de la brelocuri minuscule la bibelouri, lampi, etc. Nici muzeele nu sunt scutite de kitsch, iar gadget-urile conjuncturale ce insotesc marile expozitii temporare propun o mare varietate de forme si materiale, in concordanta cu posibilitatile financiare ale fiecaruia: o bijuterie de aur dupa Lalique, o cravata de matase cu un peisaj de Seurat sau o abstractiune de Kandinsky sau, daca amatorul este mai saracut, poate fi un maieu (t-shirt) cu aceleasi modele sau, si mai ieftin, un batic, o batista, un carnet de note sau... un creion pe care este imprimat motivul respectiv.
Kitsch-ul este expresia plenara a societatii de consum, umpland golurile culturale cu o industrie pseudo-artistica. Ne paste si pe noi, romanii, din ce in ce mai mult prin aspiratia de a recupera cat mai repede timpul pierdut in timpul noptii bolsevice si de a ne alinia tarilor dezvoltate de unde a disparut demult gustul. Pazea de kitsch!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
