După lupte seculare care au durat, nu ca în "Scrisoareapierdută", 30 de ani, ci, iată, 37 trecuţi fix, s-a găsit, însfârşit, statuarul care să stea cum se cuvine în faţa clădiriiTeatrului Naţional din Bucureşti (noul sediu al TNB a fostinaugurat la 20 decembrie 1973), la începutul "bulivarului" NicolaeBălcescu, principala arteră a Capitalei. Cele câteva încercări,zădărnicite de mofturile şi nepriceperea edililor, dar şi deardenţa unui spaţiu "dificil", sensibil, asociat ba cu RevoluţiaRomână, ba cu Piaţa Universităţii şi prima mineriadă, au fostîncheiate prin asamblarea unui proiect de anvergură, solid şi,simultan, jovial, semnat de Ioan Bolborea (foto 1) şi intitulat"Caragealiana" (iar nu, apud Şerban Cioculescu, "Caragialiana", cums-ar fi cuvenit).
Dezvelirea grupului statuar, petrecută duminică, 19 decembrie,fixarea sa definitivă în peisajul urban al Bucureştiului dinmileniul III constituie, din mai multe puncte de vedere, uneveniment notabil.
În primul rând, punctul de vedere balcanic (care, cu siguranţă,l-ar fi delectat şi pe Nenea Iancu): conglomeratul de 16 statuieste suficient de amplu, de "ridicat" în spaţiu, de solicitant,prin dinamism, pentru atenţia trecătorilor, încât să ascundăadmirabil huiduma din spatele său, clădirea TNB (al cărei chipiniţial, izbitor modern, desenat de arhitecţii Horia Maicu, RomeoBelea, Nicolae Cucu, a fost, în 1978, mutilat printr-o decizie alui Ceauşescu, devenind ceea ce este azi). Ceea ce, însă, în clipade faţă poate constitui un avantaj în viitorul mai mult sau maipuţin apropiat (care prevede revenirea clădirii la coordonatele eiarhitecturale iniţiale) ar putea angaja un conflict vizual. Dar,deocamdată, să ne bucurăm, lăsând drobul de sare la locul lui.
În al doilea rând, este vorba despre calitatea execuţieistatuarului, despre anvergura viziunii, despre excelentul spirit desinteză pe care-l pune în acţiune. Întreaga lume a lui Caragialeeste reînviată prin 16 figuri, prinse într-un cadru unificator - unschelet care poate evoca ideea de scenă - şi puse să se sprijine petubulatura, roţile, pistoanele şi angrenajele unei garnituri detren, machina-personaj nr. 1 a lui Caragiale. Mamiţe şi mămăiţe,Trahanache şi Dandanache, Lache şi Mache, coana Joiţica şi altecocoane, poate Lefter Popescu, de ce nu Rică Venturiano?vociferează, zburătăcesc din mâini, se agită, îşi afirmăgregaritatea şi pun să urle la maximum patefonul daurit din care seaude imnul vulgocraţiei româneşti.
Peste toţi şi toate, nişte angeli radioşi răspândesc luminaderizoriului. Sigur, descărnarea trupurilor, alura lorgiacomettiană, cu încheieturi subţiri şi degete nobile, poate că nurimează cu embonpoint-ul de iarmaroc pe care-l emană personajeledin momentele, schiţele şi piesele lui Caragiale. Dar, nu-i aşa,potrivirea cu matricea modelului nu-i întodeauna, artisticeştevorbind, potrivită.
În al treilea rând, poate cel mai important, amplasarea grupuluistatuar al lui Ioan Bolborea ţine de eveniment, de excepţional, însensul în care consemnează trecerea artei de for public dinBucureşti (cu precedentul notabil care este arca policromă a luiVirgil Scripcariu din faţa Librăriei Cărtureşti) din zonasolemnităţii clasicizante, a opacităţii, a festivismului şi lipseide relief uman a personajului care pozează, în cea a dinamismuluivesel, a ludicului şi firescului, a lipsei de gravitate şi degravitaţie. O lipsă sugerată, meşteşugit şi paradoxal, tocmai prinintermediul bronzului.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
