*
* *
Ei, da, sunt poliţai. De ce m-am făcut poliţist? Nu ştiu nici eu. Precis că m-a influenţat faptul că şi tata a fost în jandarmerie. Apoi, cred că pe vremea aceea eram la fel de idealist şi de visător ca orice băieţandru de vârsta mea; înţelegi dumneata, în filme poliţistul era ăla bun care-i salva pe ăia buni de ăia răi – exact asta voiam să fiu şi eu.
Chestia e că la şaptesprezece ani am dat concurs pentru un post de inspector la Departamentul General de Poliţie, adică poliţia secretă. Eram un elev foarte slab, dar timp de nouă luni m-am pus cu burta pe carte şi am luat concursul, ba chiar cu o notă mare. E ceva, nu? Pentru perioada de practică a trebuit să mă mut de la Cáceres la Madrid; m-am cazat la o pensiune de pe strada Jacometrezo, de unde mă duceam zilnic la Şcoala de Poliţie de pe strada Miguel Ángel numărul 5. Atunci am început să înţeleg cu adevărat esenţa acestei meserii. Şi ştii ceva? Nu m-a dezamăgit, mă rog, unele lucruri nu-mi plăceau – rutina obligatorie, colegii cam idioţi, noianul de birocraţie, chestii de genul ăsta –, dar în schimb am făcut o descoperire ce-ar fi trebuit să mă mire nespus, dar nu m-a mirat defel: că îmi dorisem dintotdeauna să ajung poliţist. Păi eram un idealist, şi-n plus unul atât de căpos, că multă vreme am fost convins că meseria mea era cea mai grozavă meserie de pe lume; acum c-o fac de aproape patruzeci de ani, ştiu că e cea mai rea dintre toate.
Ce spuneam? A, da, perioada de practică. De ce să mint, Madridul mă cam intimida, pe de o parte pentru că trăisem toată viaţa într-un oraş mic, pe de alta pentru că aceea era o perioadă dificilă, în patrulările pe care le făceam împreună cu alţi colegi veterani dădeam întruna de probleme stradale: ba o manifestaţie ilegală, ba un atentat terorist, ba o bancă jefuită. Ce să zic... Treaba e că mi-am spus că nebunia aia nu era de mine şi că nu aveam nevoie nici de Madrid, nici de alt oraş mare.
Aşa se explică hotărârea pe care am luat-o la terminarea practicii: să cer un post aici, la Gerona. La Cáceres n-aveam chef să revin. Oraşul îmi plăcea, nu şi ideea de a mă întoarce să trăiesc acolo, cu atât mai puţin cu ai mei părinţi. Aşa că mi-am zis că Gerona era o soluţie bună: nu era Cáceres, dar îi semăna cumva – ambele erau capitale de provincie, oraşe vechi şi liniştite, cu un centru vechi etc. – , prin urmare nu m-aş fi simţit străin la Gerona; mi-oi fi spus şi că aici aveam să mă călesc înainte de a mă întoarce acasă sau a găsi o muncă mai puţin dură şi mai uşoară decât într-un oraş mare. În plus (poate părea o prostie, dar a contat enorm), nu ştiu de ce aveam o mare curiozitate pentru catalani, mai ales pentru oamenii din Gerona. Ba ştiu, de ce să mint: curiozitatea asta venea din faptul că în timpul practicii citisem romanul Gerona de Galdós. Îl ştii? E un portret al oraşului în timpul asediului trupelor lui Napoleon. Când l-am citit, acum patruzeci de ani, m-a entuziasmat tribil: tragedia războiului, grandoarea unui întreg oraş ridicat la arme şi apărat de nişte oameni tari ca fierul, eroismul generalului Álvarez de Castro, un personaj de factură mitică, ce refuză să predea franţujilor oraşul ruinat şi înfometat, pe care Galdós îl prezintă ca pe cel mai mare patriot al secolului său. Ce părere ai? În 1947 eu aveam doar nouăsprezece ani şi lucrurile alea mă impresionau, drept care mi-am zis că Gerona era locul ideal în care să încep.
Am cerut Gerona şi am primit-o.
Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri ziua sosirii. Venisem cu trenul împreună cu alţi cinci colegi la fel de boboci, de la gară ne-am dus la hotelul Condal, unde ne rezervaserăm camerele. Să fi fost şapte-şapte şi jumătate seara, eram în februarie, deci era întuneric beznă. Asta e prima senzaţie pe care o păstrez despre Gerona, cea de întuneric; a doua e cea de umezeală; a treia e senzaţia de murdărie; a patra (cea mai intensă) e cea de singurătate, una totală şi absolută, pe care n-o avusesem nici măcar în primele zile de la Madrid, în camera mea de la pensiunea aceea. Ajunşi la hotel, ne-am desfăcut valizele, ne-am spălat şi am ieşit să cinăm. Unul dintre colegi era din Barcelona şi cunoştea oraşul, aşa că ne-am luat după el. Ca să găsim un restaurant am mers pe Jaume I, am traversat pieţele Marquès de Camps şi Sant Agustí, unde e statuia lui Álvarez de Castro şi a apărătorilor oraşului, pe care atunci n-am văzut-o sau nu m-a interesat, am trecut peste râul Onyar, ghicindu-i apele murdare şi tristeţea faţadelor care dădeau spre ele, cu rufe întinse la uscat; am ajuns în centrul vechi şi eram gata să ne dăm bătuţi şi să ne ducem la culcare cu burta goală după plimbarea deprimantă şi drumul lung, când am dat de un local deschis şi la doi paşi de hotelul nostru. Barul Rhin. Patronul tocmai închidea şi n-a vrut să ne servească, până la urmă am primit doar un pahar cu lapte. M-am vârât în pat doar cu laptele ăla în stomac şi mi-am spus că mă cam păcălisem şi cu prima ocazie aveam să cer alt post, lăsând naibii locul ăsta părăsit de Dumnezeu.
N-am făcut nimic din toate astea, nu am cerut să fiu mutat, nu m-am întors la Cáceres, nu am părăsit acest oraş. Acum e oraşul meu. Nevastă-mea e de aici, copiii mei sunt de aici, tata şi mama sunt înmormântaţi aici, iar eu îl iubesc şi îl urăsc aşa cum iubeşti şi urăşti ceea ce ţi-e cel mai aproape. Deşi, dacă mă gândesc bine, mai mult îl iubesc decât îl urăsc, altfel cum l-aş fi suportat atât amar de vreme, nu? Ba uneori chiar mă mândresc cu el, pentru că am făcut tot ce-am putut ca să ajungă aşa cum e acum; şi, crede-mă, acum e un oraş mult mai bun decât era când am sosit... Atunci, cum ţi-am zis, era oribil, dar adevărul e că m-am obişnuit imediat. Trăiam cu cei cinci colegi ai mei într-un apartament închiriat pe strada Montseny din cartierul Santa Eugenia şi lucram la comisariatul de pe Jaume I, aproape de piaţa Sant Agustí. Gerona a fost mereu un fel de baltă liniştită, cu atât mai mult în epoca aceea, când Franco încă nu murise, astfel că, exact cum prevăzusem, munca mea era mult mai simplă şi mai puţin periculoasă decât cea din timpul practicii. Eram subordonatul subcomisarului Martínez, care era şeful Brigăzii de Cercetări Criminalistice, şi al unui inspector veteran care conducea celălalt grup al Brigăzii (inspectorul Vives). Martínez era un tip de treabă şi un poliţist bun, dar am constatat curând că Vives, deşi amuzant uneori, era de fapt un bătăuş descreierat. S-o spun pe-a dreaptă: mulţi poliţişti erau aşa pe vremea aceea. Din fericire, nu şi colegii mei de grupă şi apartament, cu care eram mai tot timpul: dimineţile la comisariat, la prânz mâncam la Can Lloret, la Can Barnet sau la Ánfora, după-amiază ne făceam rondul, noaptea dormeam sub acelaşi acoperiş, în zilele libere încercam să de distrăm împreună, pe atunci un lucru aproape la fel de dificil ca faptul de a ne face bine treaba. E drept că şi dotările Brigăzii erau de toată jalea (de exemplu, aveam doar două maşini neinscripţionate, dar le cunoştea toată lumea, pentru că de regulă stăteau parcate în faţa comisariatului), dar nici nu aveam nevoie de mai mult, pentru că delincvenţa era aproape inexistentă şi concentrată mai ales în cartierul rău-famat, drept care era uşor să-i ţinem sub observaţie pe infractori: se adunau toţi acolo, acolo se puneau la cale loviturile, iar acolo, în cartier, toată lumea ştia tot despre toţi.
Fragment din Legile frontiereide Javier Cercas, în pregătire la Editura Humanitas fiction, în colecţia „Raftul Denisei“. Versiunea în limba română este semnată de Cornelia Rădulescu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
