Fusesem garda şi, chiar dacă n-au fost cei mai frumoşi ani ai vieţii, cu siguranţă au fost cei mai semnificativi. Mă atrenasem la Templemore şi aveam premisele unei cariere de succes. Acum pare ciudat, dar atunci chiar îmi păsa. Prima oară când am mers pe stradă în uniformă, cu nasturii strălucitori, cu chipiul la unghi potrivit, bastonul în mână, am crezut că pot schimba ceva. Primul duş rece a venit cam după o lună de serviciu. Eram în patrula de noapte, cu un sergent mai în vârstă în faţă. Am primit un apel de la o casă şi când am ajuns am găsit un soţ beat încuiat pe dinafară.
Sergentul zisese:
– Dacă tre’ să-l arestăm, stai în spatele lui.
Am crezut că se îndoia de curajul meu şi, normal, după ce am încercat să vorbim cu el, bărbatul s-a pus să înjure şi l-am avertizat. El ne-a zis să ne ducem în pizda mamei noastre, iar sergentul a zis să-l arestăm şi mi-a făcut cu ochiul. Plin de tinereţe şi bravadă, m-am pus faţă-n faţă cu individul, iar el m-a umplut de vomă din cap până-n picioare. Încă-l mai aud pe sergent cum râde. Următorii doi ani au fost buni până a început să-mi placă prea mult paharu’ şi-am devenit un motiv de îngrijorare pentru superiorii mei. Până la urmă m-au dat afară. Am păstrat paltonul, o amintire a singurei şanse de a-i da sens vieţii mele.
Haina aia era singura legătură cu cariera mea. Dacă nu o valida, cel puţin o dovedea.
În timpul cazului precedent avusesem parte de cazare, o casă în Hidden Valley. Ca să folosesc o expresie londoneză, trăiam pe picior mare. S-a sfârşit dezastruos. M-am mutat înapoi la Bailey’s Hotel.
Doamna Bailey aveai impresia că-i cunoscuse pe semnatarii tratatului din 1916. Avea pielea aceea proaspătă şi perfectă, aproape patentată de călugăriţe. În ochi avea un amestec de înţelepciune şi neastâmpăr. Există combinaţie mai bună? Odată îmi spusese:
– O să ai mereu o cameră aici.
S-ar putea să nu pară cine ştie ce, dar e o bogăţie de o nobleţe rară. Vechea mea cameră o luase un judecător ieşit la pensie. Şi el era din vechiul Galway, iar asta era singura recomandare de care avea nevoie. Mie mi s-a dat podul. Îmi plăcea. Spiraiul îmi dădea impresia falsă de lumină. Toate necesităţile:
Duş
Ibric
Telefon
TV
N-a durat mult să despachetez. Din nou, doar esenţialele:
Costum de la Age Concern
Jachetă de piele
Articolul 8234
Trei blugi
Bocanci
Adidaşi
Şi bineînţeles, cărţile mele.
De asemenea, muzică. Tot ce au scos
Johnny Duhan
The Cowboy Junkies
John Stewart
Van Morrison.
„Am clădit o casă şi am descoperit – de ce m-am mirat? – că Thoreau avea dreptate. Dacă un om construieşte un hambar, hambarul devine o închisoare.”
Gary Paulsen, Pelerinaj pe o cursă de oţel
Într-o dimineaţă de luni, pe la sfârşitul lui ianuarie, am avut un acces alcoolic. Foarte grav. M-a băgat în spital cât ai zice peşte. Un doctor a zis de deasupra mea:
– D-le Taylor, sunteţi conştient de ce vi s-a întâmplat?
– Nu.
– Următorul atac v-ar putea ucide.
– O să am grijă.
Se uită pe fişa mea, dădu din cap şi zise:
– Nu de grijă e nevoie. Nu mai aveţi voie să beţi.
Episodul mă teroriza. Când am ieşit din spital n-am băut. Dar am mai făcut asta de mii de ori. Mai devreme sau mai târziu îmi trecea frica sau ajungeam la „cui dracu’ îi pasă?” şi beam.
M-am cufundat într-o depresie tot mai adâncă. Mi-era din ce în ce mai greu să mă dau jos din pat. În timpul nopţii, anxietatea mă trezea din somn la ore fixe, în fiecare oră. Stors de puteri, mă târam pe jos din pat şi mă forţam să ajung la duş. Mâncarea nu-mi trezea interes, dar încercam. Mă întrebam „la ce bun?” Îmi rădeam barba şi mă cutremuram de cât de supt îmi era chipul. Dar, la dracu’, aveam nişte dinţi grozavi.
În timpul ultimului meu caz veniseră după mine doi fraţi. Dacă ar fi locuit în America, ar fi fost două gunoaie care stau în rulotă. Aici erau „burlaci”. De parcă era decizia lor. Pe lista lor de chestii pe care le urau se aflau şi tinichigiii. Lucram pe atunci pentru nişte ţigani. Mă întorceam de la o înmormântare, aveam draci şi mâncam cartofi prăjiţi, Nirvana irlandeză sau, cum ar spune puriştii, „Tír na nÓg”.
Fraţii mă loviseră în gură cu un drug de fier. Săptămâni întregi petrecute la dentist au avut drept rezultat un zâmbet strălucitor.
Auzisem odată depresia descrisă ca atunci când eşti într-o apă mâloasă, fetidă şi nu reuşeşti să ieşi la suprafaţă.
Se potrivea.
Fiecare zi era mai mohorâtă decât precedenta. Punctul culminant era să mă culc ca să se termine odată. Dacă găseam alinare în ceva, era în gândul la sinucidere. Eşti în rahat pân’ la gât dacă asta e singura luminiţă. Cu câteva luni înainte băusem ceva într-o speluncă de pe Merchant’s Road. M-a atras ameninţarea care se simţea în aer. Un marinar rus, care trăsese pe uscat de 8 luni, mi-a vândut un Heckler & Koch de calibru 32. O armă dată dracului. Am fost uluit să pun mâna pe ea, mai ales atât de ieftin.
Multe nopţi la rând am stat cu el în mână şi m-am gândit „o singură mişcare în sus şi apasă pe trăgaci”.
N-aş putea spune de ce n-am făcut-o. Am încercat să mă întorc la cărţi. n viaţa mea fusese întotdeauna lectura. Indiferent ce se întâmpla, am putut mereu să citesc. Nu mai mergea. Toţi autorii mei de nădejde,
Thomas Merton
Nelson Agren
Walter Machen
Francis Thompson.
Nup.
Nu mă ajutau.
M-am întors la un autor care îmi oferise întunecime. Derek Raymond, părintele noir-ului englezesc. Cunoscut şi ca Robert Cook. Avusese dintotdeauna o afinitate cu criminalul, cu bolnvaul. A studiat la „focaru’ ăla de poponăreală”, Eton, despre care a zis că e „o excelentă pregătire împotriva viciilor de orice fel”. Împins de o plictiseală în stadiu aproape terminal, a evadat, mai întâi la Paris, la legendarul Beat Hotel, apoi în Lower East Side în New York. Prima dintre cele cinci căsnicii s-a dus pe apa sâmbetei după doar 60 de zile.
Propria mea căsnicie a mers destul de asemănător. N-aveam de gând să încerc alte patru.
Zisese
„Am ştiut că lucrurile mergeau prost când am ajuns acasă, am pus cumpărăturile în bucătărie şi masa a scârţâit cumplit.”
Nu-i de mirare că mi-a plăcut aşa mult.
A scris un val de cărţi care au atras veneraţie. Adică recenzii bune şi nici un ban. Nu-l prea deranja. Spunea „am privit cum autori precum Kingsley Amis se chinuie să ajungă pe scara rulantă care urcă în timp ce eu o am pe cea care coboară numai pentru mine.”
Aici îmi place cel mai mult.
Pe la aproape cincizeci de ani, a început să scrie romanele cu Fabrica. Thrillere permanent întunecate, cu un protagonist bântuit de tragedii personale şi obsedat de morţi de care nimănui altcuiva nu-i pasă, care zugrăvesc o Londră disperată. Măcinate de „o vreme respingătoare şi psihedelică”. Cărţile au culminat cu uimitoarea „Eu am fost Dora Suarez”. Despre romanul lui, „În doliu”, a scris:
„Dacă n-aş fi avut vreo vină pe care s-o curăţ, n-aş fi ştiut care e drumul spre iad,... ea a fost mântuirea mea pentru cincizeci de ani de indiferenţă la mizeria lumii, o călătorie cumplită prin propria-mi vină şi a altora.”
Cancerul la ficat şi băutura l-au scos din joc la şaizeci şi trei de ani. Îi aliniasem cărţile la perete, ca un şir de gloanţe pe care trebuia doar să le încarc. Şi-a trăit ultimii ani într-o garsonieră spartană în Willesden.
Dacă nu ştiusem să-l jelesc atunci, acum recuperam timpul pierdut.
Îi simţeam degetul pe trăgaciul pistolului.
În cazul precedent îi cerusem ajutorul unui dur pe nume Bill Cassell. L-am rugat să apere o fetiţă şi asta a făcut. Apoi m-am îndatorat mai mult, rugându-l să elimine un criminal. Nu e ieftin să ceri ajutor de genul ăsta. I-am dat o căruţă de bani, dar cel mai tare mă îngrijora favoarea pe care avea să mi-o ceară într-o bună zi. Când rămâi dator la cineva ca el, tre’ să-ţi plăteşti datoria, iar groaza e să aştepţi să vezi ce-ţi cere. La momentul respectiv te avertizează, dar eu am făcut târgul. El e un individ extrem dur, până-ntratât că şi poliţiştii îl lasă-n pace. N-are restricţii, ar trece orice limită şi poţi doar să speri că nu pe tine vrea să te vadă dincolo de limita aia. M-a sunat într-o noapte de duminică. A început cu:
– Greu dă omu’ de tine.
– Dar ai reuşit.
A chicotit.
– Mda.
– Cum te mai simţi, Bill?
Cu cancer la ficat, cum putea să se simtă? Dar am simţit că trebuia măcar să mă străduiesc. A zis:
– Ca pula.
– Îmi pare rău, Bill.
– Ştii de ce te-am sunat, Jack.
– Tre’ să plătesc nota.
– Corect.
– Ce vrei?
– Nu la telefon. La Sweeney’s la doişpe, mâine.
– M-am lăsat de băutură.
– Am auzit. Nu pentru mult.
– Presupun că asta a fost de îmbărbătare.
– Îmbărbătează-te din ce poţi.
– O să-ncerc.
– Doişpe, Jack, să nu întârzii.
Click.
Din romanul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura Crime Scene Press. Traducerea: George Arion jr
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
