Constantin Arcu s-a născut în 1956 la Flămânzi, jud. Botoşani. A urmat cursurile Facultăţii de Drept, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi, susţinându-şi doctoratul în cadrul aceleiaşi universităţi. A fost magistrat şi a predat cursuri de drept la Universitatea Suceava, dedicându-se mai târziu în exclusivitate scrisului. Romanul Faima de dincolo de moarte, 2001, a fost nominalizat la premiile U.S.R. şi i s-a acordat premiul Filialei Iaşi a U.S.R. A mai publicat: Cenuşa zilei, povestiri, 1995; Omul şi fiara, roman, 1996; Noiembrie la Drenthe, însemnări de călătorie în Olanda, 1999 (în colaborare); Ceremonial de despărţire, proză scurtă, 2005; Cocteil în cranii mici, roman, 2011; Faima de dincolo, ediţia a II-a, 2011.
I s-a decernat Premiul de Excelenţă al U.S.R. – Filiala Iaşi (2011). Este Cetăţean de Onoare al oraşului Flămânzi. Redactor şef al revistei Bucovina literară (2010-2012), redactor al revistei Timpul (2009-febr. 2014). Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. A călătorit prin toată Europa, în SUA, China, Iran, Maroc, Israel, Azerbaidajan, Rusia, Armenia ş.a.
„Trec sub tăcere impulsul de a scrie acest roman (e treaba cititorului!), însă afirm răspicat că la scurt timp lucrurile au scăpat de sub control. Textul s-a populat treptat cu figuri ce evoluează şi răspund conform faptelor şi legii lor. Toate, bune şi rele, s-au întrupat din duh, nu prin voinţa mea. Răul există pentru a ne aminti mereu că există şi Binele care ne înalţă deasupra mizeriei şi ticăloşiei.” - Constantin Arcu
„Ultimul roman al lui Constantin Arcu este legat de istoria imediată, de timpul prezent al dezastrelor de aici şi din exil, dintr-o Românie a politicii subterane, a societăţilor secrete şi a criminalilor plătiţi. Este o contrautopie. (…) Măştile exilului este un roman cu un proiect epic semnificativ pentru aceste vremuri ale prozei.” - Cornel Ungureanu
*
* *
Eram obosit din cale afară. După primirea „comunicatului” nu mai reuşisem să aţipesc. E-mail-ul a fost expediat la prima oră a dimineţii. Nu se luminase de ziuă, cînd m-am trezit cuprins de o bizară şi grea presimţire. Am băut cîteva guri de apă şi, mînat de o intuiţie obscură, am deschis laptopul. Ca un făcut, era singurul mesaj în Junk mail, deşi de obicei intrau cu zecile pe noapte. Însă era un mesaj satanic. Cele două pagini ataşate musteau de venin. Probabil asta umflase într-atît mărimea textului, încît îmi umpluse pînă la refuz micul calculator. Glumesc, însă coincidenţele astea par ciudate.
L-am deschis fără să stau pe gînduri, atras irezistibil de pericolul ce putea fi intuit încă din titlu: „Împotriva crimelor comise asupra intelighenţiei româneşti prooccidentale…!”. Parcurgînd textul pe diagonală, am rămas perplex. Nu-mi venea să cred că o minte de om poate scorni atîtea enormităţi. Imediat însă situaţia mi-a apărut de-a dreptul comică şi am început să rîd. Coloneleasa deraiază, mi-am spus, încercînd să nu dau importanţă situaţiei. Însă n-am reuşit să mă întorc în pat. Îmi pierise somnul şi am pus de cafea. Aşteptînd să dea apa în clocot, am recitit textul. Nu reuşeam să pricep nimic. Tulburat peste măsură, nu mă puteam defel concentra.
Nici n-am apucat să-mi torn nişte cafea, cînd a prins să sune telefonul. Credeam că înnebunise tot oraşul. „Comunicatul” fusese împrăştiat în cele patru zări şi mulţi aflaseră ce figură sinistră eram în realitate şi cît rău reuşisem să produc în jur. Un adevărat torţionar. Mă sunau prieteni, cunoscuţi, dar şi oameni de care auzisem numai. Am fost surprins să-mi dau seama că o ştiau pe Coloneleasă ca pe un cal breaz şi pricepeau dedesubturile hărţuielii la care eram supus. Cam toţi mă compătimeau, ăsta părea să fie tonul general.
Nu mai înţelegeam nimic. Eram sfătuit să-mi strîng catrafusele şi să părăsesc la iuţeală oraşul. Am crezut că vorbesc la mişto şi un timp am răspuns în doi peri. Puţin mai tîrziu, mi-am dat seama că unii sînt cu adevărat îngrijoraţi. Asta m-a afundat şi mai mult în neînţelegere. Cum adică să plec din oraş?! E oraşul Colonelesei, sau ce? Nici nu se punea problema. Degeaba scotea flăcări pe nări, nu eram eu omul care să se piardă cu firea. Din bîrlogul meu, încercam să mă dau rotund şi-i asiguram pe toţi că nimic nu mă va clinti din hotărîrea de a rămîne pe poziţie. Însă nu reuşeam să fiu destul de convingător. Deşi nu le vedeam faţa, simţeam că destinatarii clătinau din cap.
Am rezistat în atitudinea mea intransigentă pînă spre amiază. Nu s-a născut omul care să mă sperie pe mine, îi asiguram pe toţi. Am şi eu păcate ca oricare, dar laş nu sînt. Şi n-am de gînd să-mi iau lumea în cap pentru că aşa vrea o psihopată. Cam asta era placa pe care o puneam la fiecare apel telefonic. Mă simţeam bine în postură de viteaz, nu fusesem atît de cocoloşit de cînd mă ştiam. Era o experienţă nouă şi cît se poate de plăcută. Răspundeam la telefon din pat, încercînd să par cît mai blazat. Jocul mă prinsese şi mi se părea că am devenit peste noapte un tip curajos peste măsură. Măcar în închipuirea mea, acţiunile îmi crescuseră serios.
La cîteva minute după ora douăsprezece, a sunat şi Anca, o filoloagă blondă, simpatică. O ştiam din Universitate. Ne salutam de fiecare dată şi schimbasem cu ea cîteva vorbe probabil, însă nu avusesem alte legături. Lăsa totuşi impresia unei tipe pe care te puteai bizui. Am asigurat-o şi pe ea că n-am de gînd să dau un pas înapoi. Pusesem aceeaşi placă şi mă ţineam băţos.
- Ştiu, însă lucrurile sînt mai complicate, m-a asigurat Anca. Tu nu cunoşti familia asta… Nu-ţi spun de cîte sînt ei în stare. Înainte de ’89 eu am fost urmărită de taică-su, îţi vorbesc în cunoştinţă de cauză. Şi nu-i vorba numai de tine. Rudele tale se afla în acelaşi pericol. Gaşca asta e în stare de orice, nu încerc să te impresionez sau să te sperii. Ia în calcul variantele cele mai proaste. Uite, noi îţi dăm o mînă de ajutor, nu eşti singur. Pregăteşte-ţi bagajul, trec în seara asta pe la tine. Pa!
Începuse să mi se învîrtă capul. Toţi mă asigurau că ăia erau în stare de orice. Şi mă bombardau cu exemple năucitoare. Cam toate se refereau la indivizi cărora li s-au smuls unghiile ori au fost găsiţi cu membrele sfărîmate în pădure etc. Părerea tuturor era să mă car cît mai departe, în Italia sau în Grecia. Şi să-mi şterg bine urmele pe măsură ce mă îndepărtez. Taie puntea în spatele tău, amice, mă îndemnau.
Asupra mea planau păcate grele. Printre alte crime, eram acuzat de legături cu Moscova şi cu Islamul. Se pretindea că n-am alt ţel în viaţă decît să distrug nu ştiu ce faimoasă axă Bucureşti-Londra-Washington. Că sînt antisemit şi personal organizasem „Operaţiunea anti-iudaică”! Operaţiunea asta de care atunci auzeam pentru prima oară era, cică, ideea mea. Din cîte aflasem, urmăream să dau de pămînt cu toată civilizaţia occidentală şi să-mi fac nevoile deasupra. Tot aiureli din astea. Nici procurorul iadului nu manifestă atîta abilitate în inventarea de acuzaţii. Şi, totuşi, oricît de ticălos aş fi fost, nu-mi venea la socoteală să-mi părăsesc oraşul. Cum adică, nu mai existau legi şi autorităţi?
Spre seară, am auzit un zgomot surd în faţa casei. M-am repezit la fereastră. Un cauciuc fumegînd se rostogolea prin curte, iar o Dacia papuc albă dispărea în cotul stradelei. În remorcă se afla un individ cu faţa acoperită. Nemernicii, mi-am şoptit în barbă, urmărind rotocoalele pe care le făcea roata învăluită într-un nor de fum. După cîteva rotiri şi hurducăieli, se opri la marginea stratului cu flori de toamnă, continuînd să fumege inutil.
Am coborît imediat. Nu era nici un pericol, au intenţionat să mă avertizeze. Trebuia să aflu că sînt în stare de orice. M-am întors în mansardă, dus pe gînduri. Încăpăţînarea mea începuse să se clatine serios. Îmi ridicasem în cap nişte interlopi fără scrupule. Nu era de glumă. Îngrijorat, am tras storul camuflînd încăperea şi am început să-mi fac bagajele. Cîteva cămăşi, nişte chiloţi şi ciorapi, o sticlă cu scotch pe care o aveam dosită în debara. Am îngrămădit toate astea într-un rucsac din piele neagră. Am adăugat un sandvici, aparatul de fotografiat şi micul laptop. Un săpun, peria şi pasta de dinţi. Şi cîteva sute de euro. Cam asta era toată averea mea.
Nu se făcuse şapte seara, cînd am auzit tocuri pe trotuarul din faţa casei. Boc-boc, boc-boc, zgomotele se apropiau implacabile ca destinul. N-am reuşit să rezist curiozităţii şi am ferit puţin storul. Începuse să se întunece, în noiembrie zilele sînt scurte. În lumina gălbuie a becului, frasinul dezgolit din capătul parcării părea din piatră. Boc-boc-boc. Zgomotele se ridicau dinspre magherniţa de scînduri în care Katy ţinea uneltele gospodăreşti, un alambic de făcut ţuică pe care nu-l mai folosea de ani şi ani, o motocicletă veche marca Jawa cu farul şi oglinzile sparte, cu roţile descentrate şi spiţe îndoite, două butoaie cu doagele desfăcute, cununi de ceapă şi usturoi, cîţiva săcuşori cu făină şi un măturoi din nuiele.
Bob-boc, boc-boc. Şi la scurt timp a apărut Coloneleasa. Cîinele negru, un rottweiler uriaş, mergea alături în trap mărunt. Printre ostreţele gardului, nu puteam să-mi dau seama cum era îmbrăcată. Probabil purta blugi strîmţi, geaca din piele maro şi un fes, de sub care îi ieşeau laţele cenuşii. Nu distingeam mare lucru, iar percepţia îmi era deformată de ultima imagine pe care o aveam despre amazoană. O clipă am avut senzaţia că se opreşte, însă de îndată şi-a reluat bocănitul pe trotuar. A pendulat într-o parte şi-n alta de cel puţin douăzeci de ori. Probabil încerca să-mi bage frica în oase şi nu se înşela prea mult. Mă simţeam ca un şobolan într-un fund de galerie.
Cuprins de agitaţie, m-am aşezat pe marginea patului peste care întinsesem în grabă învelitoarea subţire. Nu apucasem să schimb pătura cadrilată cu plapuma din debara, cum procedam de obicei pe la mijlocul toamnei. Nici nu mai avea importanţă acum, cine ştie pe unde îmi era dat să dorm în lunile şi anii următori?
Atunci am auzit-o pe Katy urcînd scările şi înjurînd de mama focului. Zgomotul bastonului pe mozaic îi puncta ritmic apropierea. O bătaie în uşă şi faimoasa mea stră-stră-străbunică intră în scenă.
- Ce se-ntîmplă, băiete? mă interpelă. S-au dat nemernicii ăştia la tine?!…
Ceva mi s-a părut schimbat la bătrîna mea. N-o mai simţisem pînă atunci atît de îngrijorată. Faţa îi era maronie, străbătută de şanţuri adînci şi zbîrcituri, iar nasul coroiat i se învineţise. Nu părea în apele sale şi în primul moment am crezut că a depăşit măsura la votcă. Altfel era greu să-mi explic neliniştea ei.
De obicei o durea drept în pix de toate. Dar nu ştiu de ce vorbesc la trecut, cînd e neschimbată pînă-n ziua de azi. Vară şi iarnă poartă un pardesiu de culoarea jegului, ros şi pătat, iar o bonetă decolorată îi acoperă cele cîteva fire de păr alb. În picioare tîrşîie galoşi din gumă fabricaţi pe la mijlocul secolului trecut. Degetele îi par nişte gheare pămîntii, scorojite. În urma ei pluteşte tot timpul un miros greu de băutură proastă şi tutun ieftin. Trebuie să aibă binişor peste o sută cincizeci de ani şi continuă să înfrunte cu îndîrjire timpul. Nu are nici un fel de acte şi demult a pierdut socoteala anilor. Chestiunea asta stîrneşte deruta şi oprobriul autorităţilor. Pentru a scăpa cu faţa curată, reprezentanţii lor susţin că bătrîna e dusă de-acasă şi-şi sfredelesc tîmpla cu degetul arătător.
- Nu cred, am spus, încercînd să leg rucsacul la gură. Caută să mă sperie, îşi închipuie că sînt un papă-lapte. Dar nu mă pierd eu aşa uşor cu firea, am adăugat, dîndu-mă viteaz. Nu-ţi bate capul, Katy!
Pe zi ce trece devin tot mai convins că între mine şi stră-străbunica (nu ştiu de cîte ori să adaug prefixul) mea Katy există o legătură misterioasă. Ne uneşte un cordon metafizic aruncat peste un veac, prin care comunicăm la modul telepatic. Numai să mi se întîmple ceva neplăcut, că de îndată stimuli de dincolo de puterea noastră de înţelegere o asaltează transmiţîndu-i starea de pericol în care mă aflu. Un timp am crezut că sînt nişte bizare coincidenţe, însă treptat mi-am dat seama că efectul survine inexorabil în fiecare caz. Nici o abatere de la regulă, bătrîna îşi făcea apariţia de fiecare dată pentru a se interesa ce şi cum s-a întîmplat.
- Încep să mă calce pe nervi, preciză cu glas tabagic. În vocea sa ghiceam o nuanţă de iritare ce prevestea pericol. O aud pe turbata aia cum mătură trotuarul… Numai să îndrăznească să intre, că moarte de om fac! Un încărcător plin îi bag în curul ei gras! Katy îşi îndreptă un deget înainte şi ţinti închizîndu-şi ochiul drept. Îs în legitimă apărare în curtea mea, mama lor de golani! Îmi cunosc drepturile!…
Scoase apoi din buzunarul pardesiului vechiul Mauser şi-l învîrti pe deget. N-are permis de port-armă, dar rog să păstrăm cu străşnicie acest secret. Un pistol e bun întotdeauna la casa omului. Nu ştii cînd ai nevoie de o sculă ca asta. (Cîndva bătrîna a vrut să împuşte un critic literar care scrisese cam sictirit despre cărţile mele. Voi regreta toată viaţa că n-am lăsat-o să-şi facă treaba. Ăştia nici nu merită altceva. Acum, asta e. E bine de ştiut, totuşi!) Katy îmi ceru să abandonez ideea plecării. N-aveau decît să plece şarlatanii, de ce să le fac jocul? Să se care nemernicii şi hoţii, repeta, continuînd să jongleze cu pistolul.
Din cîte o ştiam, tare ar mai fi avut chef să tragem o raită prin împrejurimi şi să ciuruim cîţiva nemernici. De felul ei, bătrîna e violentă şi numaidecît îi sare ţandăra. Bea sînge, aşa cum alţii beau vin sau alte chestii. În preajma Crăciunului, cînd prin mahala se taie porcii, trece prin curţile oamenilor şi dă peste cap cîte un cocteil de sînge cald, cu piper şi spirt medicinal. Nimeni nu îndrăzneşte s-o refuze.
Însă acum îmi era teamă să nu-i crească tensiunea şi să i se facă rău, Doamne fereşte! Unde mai găseşti una ca ea? O tipă straşnică, o doare-n cot de toate. Numai s-o vezi cum se opreşte la vreun colţ de stradă, îşi saltă pardesiul şi face pipi cuprinsă de extaz. Uneori sloboade şi cîte o rafală zgomotoasă de vînturi. Multă vreme oraşul a fost intrigat de apucăturile bătrînei. Mai sînt probabil indivizi care dezaprobă urinatul în public, dar ei i se fîlfîie. În copilărie îmi era ruşine că sînt rudă cu această zărghită şi mă prefăceam că n-o cunosc. Cu timpul, mi-am revenit. Iar acum chiar mi-ar părea rău s-o pierd. Am asigurat-o că mă voi întoarce după ce se liniştesc lucrurile. Să-i fiu alături. Katy are de gînd să se înscrie în cursa electorală pentru consiliul local şi pentru nimic în lume n-aş vrea să ratez spectacolul. Deocamdată îşi face mîna împuşcînd ciori cu pistolul.
Fragment din romanul cu acelaşi nume în pregătire la Editura Cartea românească
Constantin Arcu văzut de PIM
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
