Un mare iubitor al Bucureştilor. Un cercetător atent, care s-a aplecat cu dragoste asupra documentelor, şi care ne povesteşte cu farmec despre oraşul pe cate îl iubim cu toţii. Nicolae Vătămanu s-a născut la 29 noiembrie 1897.
Părinţii lui au fost Ana Vătămanu (născută Popescu) şi Mihalache Vătămanu. Ana provenea dintr-o familie de preoţi, tatăl ei Gheorghe(Ghiţă) Popescu a fost preot. De asemenea, bunicul ei Nicolae şi unul dintre fraţi au fost preoţi. De loc, străbunii Anei erau dintr-un sat Cătunul din judeţul Dâmboviţa. Mihail Vătămanu (transformat după moda vremii în Mihalache) era din Dudeşti–Cioplea. Mama lui Mihalache, Elisabeta (Lisaveta), era verişoară cu Ştefan-căruţă-goală, venit de la Vrancea, nimeni altul decât tatăl lui Barbu Ştefănescu Delavrancea.
Nicolae Vătămanu a fost un doctor cunoscut. Pe lângă aceasta, şi-a dedicat întreaga viaţă scrierii unei istorii a medicinei româneşti de la origini până în prezent. A scris numeroase şi valoroase cărţi despre istoria universala a medicinei. Este unul dintre întemeietorii Catedrei de Istoria Medicinei de la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila”. A fost cunoscut în vremea lui şi datorită rubricii săptămânale din ziarul Universul intitulate „Sfaturile medicului”.
A fost fascinat de fotografie. A avut aparate de fotografiat (deosebit de performante pentru acele timpuri) cu care a surprins imagini din Bucureştiul pe care l-a iubit atât de mult. Din păcate, sacii de fotografii, cu imagini ale caselor şi străzilor din Bucureşti, au dispărut împreună cu el la cutremurul din 1977. Au rămas volumele cu povestiri despre lumea, locurile şi obiceiurile de altădată din Bucureşti, din care prezentăm în continuare câteva fragmente.
La 4.000 de metri deasupra Podului Mogoşoaiei
Bucureştenii noştri au făcut cunoştinţă destul de devreme cu balonul, cel puţin sub forma de „montgolfiere”; căci de la cea dintâi ridicare în aer a balonului, opera fraţilor Montgolfier din Annonay (Franţa) la 5 iunie 1783, şi până la înălţarea „băşicii lui Caragea” la 9 iulie 1818, n-au trecut decât 35 de ani. Este un interval de timp care nu contează prea mult când e vorba de o invenţie de felul acesteia şi de distanţa Annonay-Bucureşti pe vremea lui Caragea!
Devreme sau târziu, înălţarea „băşicii” a fost o mare senzaţie a epocii, în care nu puţini oameni cu frica lui Dumnezeu au văzut semn. Contemporanii cu milă pentru curiozitatea urmaşilor au însemnat pe marginea foilor de ceaslov amintirea acelor fapte. S-a putut astfel lămuri că „băşica” a fost făcută aici, pe loc, de nişte „nemţi”, din „pânză de Braşov, şi îmbrăcată în batistă: bucăţi 80”. Avea lungimea de patru stânjeni şi lăţimea la fel. Sub „băşică” au pus într-un vas cinci vedre de spirt şi un fitil cu meşteşug. Când au aprins fitilul, balonul a început a se ridica în aer, de pe locul înalt unde fusese altădată curtea lui Alexandru Vodă Ipsilanti, la deal de Mihai Vodă; curtea arsese şi locului i s-a zis de către norod „Curtea Arsă”. Băşica s-a înălţat drept în sus şi părea un mare işlic boieresc legănându-se în văzduh. În lumina scăzută a înserării, fitilul aprins lucea ca un luceafăr. După ce a plutit o vreme, băşica a căzut în satul Căţelul, la vale de Bucureşti, prin preajma Dudeştilor. Acestea le-a scris un martor pe o carte a mănăstirii Govora.
Un alt martor, ceauşul Costache de la biserica Amzei, ne mărturiseşte în însemnările lui neîncrederea cu care priveau bucureştenii încercarea acelor străini, poate francezi, cărora poporul nostru le zicea deopotrivă „nemţi”. Însuşi Vodă Caragea nu voia să creadă că vor reuşi, pentru care motiv ar fi pus rămăşag cu ei pe zece mii de taleri: de se va ridica băşica, să le plătească Vodă acea sumă; iar de nu se va ridica, să plătească nemţii îndoit. Experienţa reuşind, nemţii ar fi încasat rămăşagul, afară de ce au mai adunat de pe la cei ce veniseră să vadă „asmodia”, adică drăcovenia.
„Băşica lui Caragea”, ca toate aerostatele de tipul montgolfierei, se înălţa cu aer cald şi fără oameni. E drept că în Franţa, în 1783, Pilâtre de Rozier a făcut nebunia de a se îmbarca într-o asemenea navă de hârtie, cu furaj uscat în nacelă pentru a întreţine flacăra.
După acest început fantastic, au urmat îndată perfecţionările. Fizicianul Charles a zburat la 1 decembrie 1783 cu un balon învelit cu cauciuc, umflat cu hidrogen, înzestrat cu supapă şi instrumente de măsurat înălţimea şi purtând cu el lest. Era un balon modern, alcătuit pe baze ştiinţifice, mult mai sigur şi mai maniabil. După această dată memorabilă, zborurile s-au repetat şi tehnica s-a perfecţionat. Dar, vai! anii treceau şi bucureştenii rămâneau tot la amintirea băşicii lui Caragea, ajunsă aproape legendară.
Din această situaţie înapoiată, capitala „Belgiei Orientului” a fost scoasă de un inginer francez, Willemot, care prin 1874 se găsea stabilit în Bucureşti. Willemot îşi procurase de la Paris un balon pe care l-a botezat, spre a măguli spiritul naţional al patriei sale adoptive, „Mihai Bravul”. Pe balonul cu o capacitate de 1.500 de metri cubi, înalt de 25 de metri şi de un diametru de 14 metri, Willemot pusese să se zugrăvească numele voievodului român, pe care îl încadrau vulturii heraldici. Prima încercare o făcu Willemot chiar la Paris, la uzina de gaz de la Willette, pe un vânt puternic. Avea ca pasageri doi francezi care mai zburaseră în timpul asediului Parisului şi doi englezi, dintre care unul în vârstă de paisprezece ani. Trebuia să zboare cu Willemot şi celebrul Nadar, care voia să facă planul fotografic al Parisului. În acest scop, nacela fusese special amenajată, dar vântul puternic l-a descurajat pe fotograf. De asemenea urma să zboare cu ei şi pictorul Fartarat, care voia să deseneze priveliştile din zbor, dar şi el a renunţat din acelaşi motiv.
Willemot l-a dus pe „Mihai Bravul” la Bucureşti şi la 26 mai 1874 a fost fixată prima ascensiune. De la amiază mulţimea se îndrepta spre uzina de gaz de la Filaret, unde balonul începea să se legene în bătaia unui vânt fierbinte. În curtea uzinei cânta muzica, militară, fâlfâiau drapele tricolore, lumea umbla forfota şi se consumau cantităţi importante de bragă, rahat şi apă rece. Se încercau muzicuţele ca la toate sărbătorile populare. Sus în deal, Camera Deputaţilor ţinea şedinţă. Dar, oricât de „arzătoare” ar fi fost „chestiunile la ordinea zilei”, ele mai puteau aştepta până ce se înălţa balonul; domnii deputaţi au cerut deci suspendarea şedinţei şi s-au îngrămădit la ferestre ca să privească la „comedie”. Din nefericire însă, vântul care se înteţea făcu imposibilă ascensiunea. Trebui să se anunţe publicului amânarea şi numai bietul Willemot ştie ce i-au auzit urechile din partea mulţimii decepţionate. În zadar i se explica bucureşteanului, venit din Obor sau din Popa Nan, că asemenea accidente se mai întâmplă şi în alte ţări. El ştia una şi bună: că se deranjase de la treburile lui şi voia să vadă numaidecât balonul în aer! Până la urmă însă, a trebuit să plece fiecare acasă cu buză umflată!
Joia următoare era ziua sorocită pentru a doua încercare. Dar parcă era un făcut! Când să înceapă umflarea balonului, se porni o ploaie nebună, de credeai că îneacă pământul şi mai mult nu! Din fericire, ploaia de vară a trecut repede, cerul s-a luminat şi pământul a început să se zvânte; astfel încât aeronauţii se pregătiră de plecare. Trei tineri curajoşi din societatea bucureşteană: Constantin Bălăceanu, Dimitrie Călinescu şi Grigore Ventura îşi bombau piepturile în jurul balonului. Ei erau cei trei pasageri ce trebuiau să-l însoţească pe Willemot în văzduh. Dar balonul fusese udat de ploaie şi îngreunat, iar vântul nu îngăduise o umflare perfectă. Astfel încât sorţii trebuiră să aleagă pe acela care singur avea să se bucure de onoarea şi emoţiile primului zbor. Din pălăria ce făcea oficiul de urnă ieşi numele lui Ventura. Era tânărul ziarist de talent şi om de lume, care mai târziu avea să dea teatrului o piesă de succes (Curcanii, lucrare dramatică închinată eroilor din Războiul Independenţei) şi pe o mare tragediană, pe Maria Ventura, fiica sa. Sub denumirea afectuoasă de „papa Ventura”, el va ilustra încă mulţi ani gazetăria românească. O mască cu ochii holbaţi şi strabici, cu nasul încovoiat şi roşu, cu nelipsitul trabuc în colţul gurii, îl va face foarte popular.
Grigore Ventura sări în nacelă, Willemot porunci: „Lâchez tout!” şi balonul se înălţă în aer, pluti pe deasupra oraşului şi dispăru în nori. După ce primul sentiment de frică fu învins, Ventura, om inteligent, îşi analiză sentimentele. Pentru prima oară un român se înălţa într-un aerostat, care nu se poate spune că oferea prea multe garanţii de siguranţă. Cu mâinile încleştate pe marginea nacelei, privea sub el; oamenii, casele, copacii se făceau tot mai mici. Urletul oraşului de-abia se mai auzea. O splendidă hartă vie se desfăşura în depărtare. Tăcerea îl cuprindea din toate părţile. Balonul suia mereu liniştit. La un moment dat pătrunseră într-un nor. Nu se mai vedea şi nu se mai auzea nimic. Singuri în imensitatea înălţimilor pe care le stăpâneau, cei doi călători se priviră în faţă: erau fericiţi, încântaţi, se simţeau cu adevărat „în al nouălea cer”. Ventura vroia să spună ceva, să-şi exprime sentimentul de extraordinară mulţumire şi mândria pe care o simţea în clipele acelea; dar nu reuşi decât să strige: „Vive la France!” La care Willemot replică nu mai puţin emoţionat: „Vive la Roumanie!”
La plecare, balonul era numai pe trei sferturi umflat, dar cu cât se înălţa, cu atât aerul se rărea şi balonul se umfla mai tare, plutind maiestuos printre nori. Deodată tresăriră: alături de ei, Ventura văzu un alt balon şi înăuntru… el şi cu Willemot! Era un splendid efect de miraj, o reflectare pe vaporii de apă din vecinătate, cu o exactitate şi o fineţe de contur excepţionale. Se vedeau ca într-o oglindă, înconjuraţi de culorile curcubeului. Dar umezeala care forma acest miraj se condensa pe ei, ca o ploaie fină şi rece de toamnă, care îi strângea între spete.
Ajunseseră la 4.000 de metri deasupra pavajului Podului Mogoşoaiei şi temperatura scăzuse la 2° sub zero. Nu se mai vedea nimic şi nici nu aveau posibilitatea de a şti unde se aflau. Era punctul maxim de înălţime pe care îl puteau ajunge; gazul începu să se condenseze şi balonul coborî. Puţin lest peste bord moderă iuţeala căderii. La 2.000 de metri se putea vedea iarăşi pământul. Cu o lunetă de bord se orientară repede şi constatară că se aflau la nord-vest de Bucureşti. Coborârea continuă.
— Atenţie şi sânge rece! îi recomandă Willemot. Jos, ţăranii risipiţi pe câmp la muncile câmpului priveau cu căciulile pe ceafă la „drăcia” care pogora din cer; călăreţii porniţi odată cu balonul din Bucureşti alergau în goana cailor pe şosele. Mai azvârliră lest, căci se apropiau de o pădure pe care voiau să o evite. La câmp deschis coborâră iarăşi până la 300 de metri şi strigară la ţărani să apuce frânghiile. Willemot trase de supapă, azvârli ancora, care se înfipse în pământ, şi se opriră. Acum aveau nevoie de ajutor ca să dezumfle şi să strângă balonul. Sunară din trompetă, bătură clopotul şi ţăranii se adunară din toate părţile, bucuroşi să dea o mână de ajutor. Prima întrebare când s-au văzut pe pământ a fost: unde suntem? Erau la 24 km de Bucureşti, pe moşia lui Jean Deşliu, care le întinse o masă ca unor adevăraţi oaspeţi picaţi din cer. După ce i-a ospătat, gazda le-a dat cai şi trăsură şi i-a trimis la Bucureşti, unde şi-au făcut intrarea triumfală, la orele 11 noaptea, înconjuraţi de călăreţi.
Gloriola lui Ventura, primul aeronaut bucureştean, i-a pricinuit multă invidie din partea tinerilor mai puţin favorizaţi de noroc. Femeile căutau societatea acestui erou, îl interogau asupra senzaţiilor zborului, asupra emoţiilor de neuitat prin care a trecut. Ceilalţi zâmbeau cam acru şi se puneau bine pe lângă Willemot, ca să-i ia şi pe ei în viitoarele lui călătorii aeriene.
Şi, într-adevăr, o nouă echipă s-a îmbarcat pe „Mihai Bravul” peste câteva zile. Între cei ce încercau emoţiile zborului, G. Florescu, cel mai curajos, îşi exterioriza emoţia încercându-şi glasul în imensitatea pustie a văzduhului; el cântă cât îl ţinea gura o arie de inspiraţie proprie. Ceilalţi, mai mult sau mai puţin bărbătoşi, priveau cu teamă cum sporea depărtarea de pământ. Zguduirile pe care le suferea balonul, lucru nou pentru aeronauţii ediţia a doua, îi cam băgau la idei, căci în relatarea lui Ventura nu se pomenise de aşa ceva. Unii, mai slabi de înger, începură chiar a scânci. La un moment dat, gazul scăpat din supapă se desfăşură ca un fum. Tinerii îngălbeniră. Unul strigă că a luat foc balonul şi se lăsă moale pe fundul nacelei. Pe urmă li se făcu frig. Îşi puseră pardesiurile. Le clănţăneau dinţii în gură. Recurseră la proviziile de coniac. Hotărât, Ventura nu spusese totul!… Dar iată că începură să scoboare, când mai repede şi când mai încet. Pe măsură ce se apropiau de pământ, li se ridica stomacul spre gât. După toate celelalte, vremea se închisese; bătea vântul. Se apropiau de pământ. Azvârliră ancora, dar spre ghinionul lor nu muşca, nu se prindea în pământ. Balonul săltă, convulsiv. Nacela îi azvârlea unii în alţii. Sărea la 40-50 de metri şi iar se lăsa la pământ. Se târa, dar nu se prindea, hâţânând pe nefericiţii călători ca un vapor pe cea mai înfuriată dintre mări.
În sfârşit, dădu Dumnezeu de se opriră. Puseră la iuţeală întrebarea de rigoare: unde ne aflăm? Erau la 46 km de Capitală, pe o moşie unde lipsi banchetul aşteptat. Pe ploaie, cu saci în spinare, hodorogiţi de căruţe, ajunseră acasă la patru dimineaţa, bineînţeles fără de niciun triumf şi fără de alai împrejur… Bucureştenii dormeau duşi, fără grija celor care înfruntaseră văzduhul!
De acum încolo, călătoria aeriană devenea ceva banal. Gloria lipsea, dar neplăcerile se dovedeau tot mai multe şi mai variate. Singur Ventura avusese norocul unei călătorii fericite. El singur savurase şampania înţepătoare a succesului. Celorlalţi li s-a nimerit supa încălzită!
Iar „Mihai Bravul”? A mai făcut o ascensiune cu militari, aşa cum se proiecta? Nu mai ştim…
Din volumul: Nicolae Vătămanu, Mică istorie bucureşteană, ediţia a II-a în pregătire la Editura Vremea, colecţia Planeta Bucureşti
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
