- Cei care deţin sau au deţinut "ştiinţa plăcerii sexuale", au plătit un tribut. Care este cea mai rară pedeapsă?
- Nu ştiu care este cea mai rară. Bietului Tiresias, bătrânului profet mitologic, i s-a luat vederea pentru că deţinea această ştiinţă. Înainte să devină profet, Tiresias trăieşte pentru o vreme ca femeie. În calitatea lui de expert absolut în materie de cunoaştere a ambelor sexe, el îi dă dreptate lui Zeus că femeile se bucură mai mult decât bărbaţii de plăcerea sexuală. Nefiind pe placul Herei, răspunsul îi atrage pedeapsa acesteia, orbirea. Înduioşător este că Zeus, ca să nu-l părăsească aşa, ca pe un bătrân orb, care dă răspunsuri incomode, îl înzestrează cu ştiinţa suplimentară a văzului profetic. Dincolo de umorul acestei divine dispute temperamentale, este clar că fantasma cunoaşterii sexuale totale, din perspectiva fiecărui sex în parte (nu numai ca disponibilitate erotică bisexuală) ne bântuie - măcar pe occidentali - de multă vreme şi că îi acordăm o greutate aproape la fel de mare ca fantasmei cunoaşterii absolute, plătite faustic.
Cum ar fi dacă am putea iubi ca bărbat şi ca femeie în acelaşi timp, simţind ca un bărbat şi ca o femeie în acelaşi timp - iată marea întrebare a "ştiinţei sexuale", devenită în literatură, uneori, la fel de importantă ca întrebarea: cum ar fi dacă am putea cunoaşte totul? La o asemenea miză, literatura n-a făcut economie de imaginaţie la capitolul pedepse.
- Scrieţi la un moment dat că "nu încetăm să ne lăsăm învăţaţi cum să iubim de către profesorii cei mai lipsiţi de credibilitate: personajele literare"
- Este o observaţie comună (şi consacrată în literatura de specialitate de către Denis de Rougemont) că romanul de dragoste este cu atât mai apreciat, mai citit şi mai referenţial, cu cât tipul de iubire pe care îl descrie este mai departe de împlinire. O iubire fericită şi activă în devenirea de sine a celuilalt, ca şi în propria ta devenire de sine garantează un eşec literar - cu alte cuvinte, romanul de dragoste este obligatoriu pasional, suferind şi adulterin. Pasiunea se întreţine prin suferinţă, cu ajutorul obstacolului - aceasta este lecţia pe care o predă, măcar până în secolul XX, ficţiunea amoroasă. Cuplurile memorabile din ficţiunea de dragoste sunt fundamental nefericite şi, de preferinţă, protagoniştii mor înainte să intre în vreo formă de stabilitate amoroasă. În acest sens, ei sunt profesori de amor puţin credibili, pentru că sunt cel mai puţin nimeriţi să îi înveţe pe alţii cum să iubească pentru a fi fericiţi: pragmatic vorbind, ei fac totul ca iubirea lor să nu se împlinească şi să nu se "fixeze". Fantasmatic însă, puterea de fascinaţie şi temperatura sufletească şi fizică uriaşă la care îşi trăiesc pasiunea îi transformă în centri magnetici şi - fără voia lor - în modelatori de comportament amoros.
Nu aş vrea să se înţeleagă de aici că acord un sens didactic literaturii (explic mai detaliat în carte), dar cred că nu citim doar de "amorul artei", ci şi de "amorul realităţii", respectiv cred că până şi ficţiunile cele mai "subţiri" estetic lasă nişte urme vizibile nu numai în intelectul sau în biblioteca noastră interioară, ci în felul în care ne raportăm la lucruri, respectiv în ceea ce numesc în sens larg "comportament". Recuperând un sens heraclitean al trăirii, spun - în sensul cel mai complet al sintagmei - că nu voi fi niciodată aceeaşi, la capătul unei lecturi, cu persoana care eram când am început să citesc. Prin urmare, nu voi iubi niciodată la fel, terminând de citit o ficţiune amoroasă, cum aş fi făcut-o înainte de lectura ei.
- Cum arată comportamentul amoros al epocii în care trăim, din punct de vedere literar?
- Literatura erotică actuală, în care sunt codificate comportamente amoroase dintre cele mai recente, arată extrem de interesant şi de pestriţ. Pe de o parte, au cam dispărut tabu-urile (măcar cele tradiţionale, pentru că am avut grijă să tabuizăm alte conţinuturi), ceea ce a complicat sarcina scriitorului: în lipsa cenzurii care să facă vizibile punctele de interes şi de fascinaţie ilicită (din care ficţiunea amoroasă s-a hrănit întotdeauna), scriitorii au fost obligaţi să preia şi această sarcină de jalonare a ce poate constitui subiect de fascinaţie. Este mult mai greu să fii original într-un spaţiu unde poţi spune totul, decât într-unul unde nu poţi spune decât anumite lucruri şi unde trebuie să găseşti coduri secrete pentru mesajele tale. Pe de o parte, aşadar, totul este literalmente posibil în ficţiunea erotică de azi. Pe de alta, acest exces de juisare (pe care literatura americană sau franceză l-au depăşit în anii şaizeci, noi aflându-ne abia acum la capătul valului erotografic douămiist) trece foarte uşor într-o nouă formă de prolixitate. Ca în spectacolul de strip-tease, denudarea completă devine rapid plictisitoare şi redundantă.
De aceea, într-o sinteză ultrareductivă, aş spune că astăzi se mai poartă erotografia cinică în siajul lui Pascal Bruckner (gen Beigbeder, Bukovski), de epuizare a posibilităţilor de expresie a corpului senzual şi pornografic, care şi-a făcut din dorinţă şi senzaţie scopuri în sine, dar se poartă la fel de bine (v. Salman Rushdie sau Milorad Pavič) anumite reveniri la poetici amoroase pe care secolul anterior, cu autoritarismul său psihologist, le-a considerat desuete (este vorba despre definiţiile iubirii pe care le-am numit erotologii şi printre care se află teoria magnetismului erotic, a predestinării androginice, a maladiei amoroase etc.). Tocmai din cauza complicării acestui arbore expozitiv, am preferat să nu mă ocup de contemporaneitate în acest volum, rezumându-mă la semnalarea unei sărăciri a formulelor erotologice (care converg în secolul XX către explicarea iubirii ca dorinţă şi mesaj corporal) corespunzătoare înmulţirii formelor de expresie sexual-corporală.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
