Marek Krajewski s-a născut pe 4 septembrie 1966 la Wroclaw, în Polonia. De profesie lingvist, Krajewski a debutat în 1999 cu romanul „Moarte la Breslau”, primul dintr-o serie de cinci volume care-l au drept protagonist pe comisarul Eberhard Mock. A devenit unul dintre cei mai buni şi mai cunoscuţi autori polonezi contemporani, romanele sale fiind traduse în peste 20 de limbi, printre care engleză, franceză, germană şi spaniolă. „Moarte la Breslau” este primul roman tradus în limba română al lui Marek Krajewski.
BRESLAU, SÂMBATA, 13 MAI 1933
ORA UNU DIMINEAŢA
Madame le Goef, o unguroaică, dar care îşi luase nume franţuzesc, ştia cum să facă rost de clienţi. Nu cheltuia niciun bănuţ pe anunţuri sau publicitate în presă, şi acţiona fără intermediari. Având încredere în intuiţia ei fenomenală, îşi notase din cartea de telefon şi adrese din Breslau cam o sută de nume. Împreună cu o prostituată superbă, care avea multe relaţii în lumea bună, a examinat lista, dovedindu-se că majoritatea numelor erau de oameni bogaţi. Pe lângă aceasta, Madame a întocmit o listă cu doctorii din Breslau, precum şi cu profesorii de la Universitate şi Colegiul Tehnic. A trimis tuturor acestor bărbaţi bilete discrete, în plicuri obişnuite, prin care îi anunţa că se deschisese un nou club care putea să satisfacă şi cele mai mari exigenţe ale domnilor. Al doilea val de reclame a inundat cluburile pentru bărbaţi, saunele, cafenelele şi théâtresvariétés. Garderobierele şi portarii răsplătiţi cu generozitate pentru eforturile lor – fără să-i cunoască pe peştii de la care primeau deja bani ca să le facă rost de fete – strecurau în mâinile sau hainele invitaţilor cartonaşe parfumate cu o Venus în ciorapi negri şi joben.
În ciuda pioasei indignări a presei şi a celor două procese în justiţie, clubul lui Madame le Goef a devenit faimos. Clienţii profitau, acolo, în diverse moduri, de farmecele a treizeci de fete şi doi bărbaţi tineri. În acest salon nu lipseau câtuşi de puţin numerele artistice. „Actriţele“ era recrutate din rândul personalului sau, aşa cum se întâmpla cel mai des, spectacolele, generos remunerate de clienţi, erau date de către dansatoarele de la „Imperial Cabaret“ sau alte teatre mici. Două seri erau destinate stilului oriental (cu dansuri – nu numai din buric – executate de câteva „egiptene“, care erau de fapt angajate la cabaret), două stilului clasic (bacanale), una dansului obscen german (pe genul „Heidi în chiloţi de dantelă“) iar una era rezervată clienţilor speciali, care închiriau tot clubul pentru întâlniri discrete. Lunea, stabilimentul era închis. În scurt timp, s-au introdus şi rezervările prin telefon, iar conacul prusac numit „micul Lohe“ din Opperau, foarte aproape de Breslau, a devenit faimos în tot oraşul. Capitalul băgat în afacere a fost repede recuperat, cu atât mai mult cu cåt Madame nu era singurul investitor. Majoritatea cheltuielilor erau suportate de Comandamentul General al Poliţiei din Breslau. Costurile stabilimentului nu erau returnate doar sub formă de bani. Şi aşa, toată lumea era mulţumită, inclusiv majoritatea clienţilor ocazionali sau fideli. Numărul celor din urmă tot creştea. Pentru că unde în altă parte putea profesorul de studii orientale Otto Andreae – înarmat cu un khanjar şi purtând un turban – să fugărească o hurie fără apărare ca s-o posede apoi pe un maldăr de perne roşii? Unde în altă parte putea directorul Teatrului Municipal, Fritz Rheinfelder, să-şi expună spatele gras dulcilor lovituri ale cizmelor de călărie purtate de o amazoană zveltă?
Madame îi înţelegea bine pe bărbaţi şi era fericită că le putea satisface dorinţele. Avusese, recent, un astfel de moment de împlinire când găsise pentru inspectorul-adjunct de la Secţia Omucideri, Eberhard Mock, două fete care ştiau să joace şah. Madame îl simpatiza în mod deosebit pe omul acela îndesat, cu păr negru, des şi ondulat. Inspectorul nu uita niciodată să-i aducă flori lui Madame şi mici cadouri pentru fete, care erau încântate să-l servească. Era un tip taciturn şi echilibrat, căruia îi plăceau şaradele, jocul de bridge, şahul şi blondele cu forme pline. La Madame le Goef putea să-şi satisfacă toate poftele, fără niciun fel de inhibiţii. Venea în fiecare vineri la miezul nopţii, intra pe uşa din spate şi, fără să se oprească să se uite la spectacolul de pe scenă, indiferent despre ce era vorba, se ducea în camera lui preferată, unde îl aşteptau două odalisce. Ele îl schimbau într-un halat de mătase, îi ofereau caviar şi vin roşu de Rin. Mock stătea nemişcat, doar mâinile i se plimbau pe pielea de alabastru a sclavelor sale. După cină, se aşeza cu una dintre ele la o partidă de şah. În acest timp, cealaltă se băga sub masă şi îi făcea ceva cunoscut încă din preistorie. Fetei care juca şah cu el i se spusese că fiecărei mişcări reuşite îi corespundea o anumită poziţie erotică. Astfel, după ce lua un pion, un nebun, sau orice altceva, Mock se ridica de la masă şi se trântea cu partenera lui pe canapea, unde făcea sex câteva minute în respectiva poziţie.
Conform regulilor stabilite de el însuşi, Mock nu avea voie să-şi satisfacă dorinţa dacă una dintre adversarele sale îl făcea şah mat. Se întâmplase o singură dată, iar el se ridicase, le dăduse fetelor câte o floare şi plecase, ascunzându-şi furia şi frustrarea sub un zâmbet de bufon. De atunci, nu-şi mai îngăduise niciodată să nu se concentreze la maximum în faţa tablei de şah.
După o partidă atât de lungă, Mock se odihnea pe canapea, citindu‑le fetelor reflecţiile sale asupra caracterului oamenilor. Aceasta era cea de‑a treia pasiune a sa, pe care şi-o dezvăluia doar în clubul lui preferat. Criminalistul – un mare amator de literatură veche, care îşi uimea subordonaţii cu lungi citate în latină – îi invidia pe Nepos şi Theophrastus şi reda, nu fără oarece înclinaţii literare, trăsăturile de caracter ale indivizilor pe care îi întâlnea. În constatările sale se baza atât pe propriile observaţii, cât şi pe dosarele poliţiei. În general, reuşea să facă în fiecare lună portretul moral al cåte unui personaj, dar, în acelaşi timp, completa portretele existente deja cu informaţii proaspete. Noile descrieri, precum şi trăsăturile noi de caracter care se adăugau le zăpăceau minţile fetelor şi aşa obosite. Dar, chiar şi aşa, ele stăteau la picioarele lui Mock, se uitau în ochii lui rotunzi şi simţeau bucuria care umplea sufletul clientului lor.
Într-adevăr, criminalistul Mock era fericit, iar când pleca – de obicei pe la trei dimineaţa – le dădea mici cadouri fetelor şi un bacşiş portarului somnoros. Buna dispoziţie a lui Mock se răsfrângea şi asupra taximetristului care îl ducea de-a lungul Gräbschener Strasse, liberă la acea oră, până la marea clădire din Rehdigerplatz, unde adormea lângă nevastă, ascultând ticăitul ceasului şi strigătele căruţaşilor şi lăptarilor.
Din păcate, în noaptea dintre 12 şi 13 mai, inspectorul-adjunct Eberhard nu-şi găsise fericirea în braţele fetelor lui Madame le Goef. Tocmai punea în practică o interesantă apărare siciliană când Madame a bătut încet la uşă.
După o clipă a ciocănit din nou. Mock a oftat, aranjându-şi halatul, s‑a ridicat şi a deschis uşa. Chipul său era lipsit de expresie, dar Madame îşi închipuia ce simţea acel om care fusese întrerupt dintr-o complicată manevră şahisto-erotică.
– Dragă domnule, îi spuse patroana clubului, scutindu-l de scuze inutile, adjunctul dumneavoastră vă aşteaptă jos.
Mock îi mulţumi politicos, se îmbrăcă în grabă – ajutat de îndatoritoarele lui gheişe, dintre care una îi legă cravata, iar cealaltă îi închise nasturii de la pantaloni şi cămaşă – scoase din servietă două cutiuţe cu bomboane de ciocolată şi îşi luă rămas-bun de la şahistele neconsolate. Îi aruncă un „noapte bună“ lui Madame şi coborî în fugă scările, dând apoi nas în nas cu adjunctul său, care stătea rezemat de abajurul din cristal al unei lămpi de pe hol. Clinchetul cristalelor sună ca o avertizare.
– Marietta von der Malten, fiica baronului, a fost violată şi ucisă, spuse Max Forstner cu vocea întretăiată.
Mock coborî treptele de la intrare până în stradă, se urcă în maşina sa, un Adler negru, trânti portiera un pic cam tare şi îşi aprinse o ţigară. Forstner se aşeză repede la volan şi ambală motorul. Porniră în tăcere. Trecuseră deja podul de pe Lohe până să-şi adune Mock gândurile.
– Cum de m-ai căutat aici? îl întrebă inspectorul-adjunct, uitându‑se cu atenţie la zidurile cimitirului orăşenesc care treceau pe lângă el, în partea dreaptă. Acoperişul triunghiular al crematoriului se profila desluşit pe cer.
– Inspectorul-şef de la Secţia Omucideri, doctorul Mühlhaus, mi-a sugerat unde aţi putea fi. Forstner dădu din umeri de parcă ar fi preferat să spună: „Toată lumea ştie unde este Mock vineri.“
– Îţi permiţi prea multe libertăţi, Forstner. Mock îl privi cu subînţeles. Încă eşti doar adjunctul meu.
Aceste cuvinte păreau ameninţătoare, dar lui Forstner nu i-au făcut nici cea mai mică impresie. Mock nu-şi lua ochii de la faţa lătăreaţă („ticălos mic, gras şi cu părul roşu,“ se gândea el) şi a decis pentru a „n“‑a oară, împotriva raţiunii, să-l distrugă pe subordonatul său insolent. N‑o să-i fie uşor, deoarece Forstner fusese primit la Secţia Omucideri când preluase comanda noul comisar de poliţie, Obergruppenführer S.A. Edmund Heines, un nazist fanatic. Mock aflase că adjunctul său nu numai că era protejatul lui Heines, dar se şi lăuda că e în relaţii bune cu noul comandant suprem al Sileziei, Helmuth Brückner, care fusese impus acolo la scurt timp după ce naziştii câştigaseră alegerile pentru Reichstag. Dar criminalistul lucra în poliţie de aproape un sfert de secol şi ştia că oricine poate fi distrus. Câtă vreme el mai avea putere şi câtă vreme şeful Secţiei Omucideri era bătrânul francmason cu vederi largi, Heinrich Mühlhaus, putea să-l ţină pe Forstner departe de cazurile importante şi să-l pună să aresteze, de exemplu, prostituatele de pe lângă Hotelul Savoy din Tauentzienplatz sau să-i ia la întrebări pe homosexualii de sub statuia împărătesei Maria Tereza de pe promenada de lângă Şcoala de Arte Frumoase. Ceea ce îl enerva cel mai tare pe Mock era faptul că nu-i cunoştea lui Forstner nicio slăbiciune – dosarul lui era curat, iar din observaţiile lui zilnice se desprinsese o singură concluzie: „un maniac cretin“. Legătura strânsă cu Heines, despre care se ştia bine că e homosexual, îi stârnea lui Mock bănuieli scabroase, dar asta nu era suficient ca să-l supună voinţei sale pe Forstner, acea „cârtiţă“ a Gestapo-ului.
Se apropiau de Sonnenplatz. Oraşul vibra de o viaţă mai puţin vizibilă. Un tramvai care ducea muncitorii din schimbul doi de la fabrica Linke, Hofmann & Lauchhammer huruia pe colţ, iar lumina felinarele cu gaz pâlpâia. Au făcut-o la dreapta pe Gertenstrasse: căruţe cu cartofi şi varză se îngrămădeau lângă piaţa acoperită, îngrijitorul unei clădiri în stil art-nouveau din colţul cu Theaterstrasse repara o lampă şi înjura, doi beţivi încercau să acosteze nişte prostituate care se fâţâiau mândre prin faţa sălii de concerte, cu umbreluţele lor de soare. Au trecut de expoziţia de maşini cu vânzare a firmei Kotschenreuther şi Waldschmidt, de clădirea Parlamentului Sileziei şi de mai multe hoteluri. Din cerul noptatic cădea o ploaie fină precum ceaţa.
Adlerul a tras pe dreapta la capătul îndepărtat al Gării Centrale, vizavi de baia publică. Au coborât amândoi. Hainele şi pălăriile lor au fost degrabă acoperite de un strat de apă cu praf. Burniţa a udat imediat barba neagră lui Mock şi obrajii proaspăt raşi ai lui Forstner. Se strânseră mai mulţi poliţişti în uniformă şi lucrători feroviari care vorbeau pe un ton ridicat. Fotograful poliţiei, Helmut Ehlers, cu şchiopătatul său caracteristic, tocmai se apropia de locul crimei.
Poliţistul cel bătrân, care era întotdeauna trimis la cele mai sinistre crime, veni la Mock ducând în mână o lampă cu parafină.
– Sergent Emil Koblischke de la Secţia Omucideri, la raport, se prezentă el fără să mai fie nevoie; inspectorul-adjunct îşi cunoştea foarte bine subordonaţii. Koblischke îşi ascunse ţigara în palma făcută căuş şi se uită cu un aer grav la Mock.
– Unde ajungem noi, dumneavoastră şi cu mine, e sigur vorba de o treabă împuţită. Îi indică din privire un vagon-restaurant pe care scria „BERLIN-BRESLAU“. Iar chestia de acolo e a nabii de nasoală.
Toţi trei păşiră peste corpul ţeapăn al angajatului de la căile ferate, aflat pe culoar. Avea faţa umflată, împietrită de groază. Nu se vedea niciun strop de sânge. Koblischke luă cadavrul de guler şi îl ridică în şezut; capul îi căzu pe o parte şi, pe când poliţistul îi trăgea în jos gulerul, Mock şi Forstner se aplecară să vadă mai bine.
– Adu lampa mai aproape, Emil. Nu văd nimic, zise Mock.
Koblischke puse lampa mai aproape şi întoarse cadavrul cu faţa la el. Îi scoase un braţ din uniformă şi cămaşă, apoi trase tare de material, dezgolindu-i spatele şi umerii. Mută lampa cu parafină şi mai aproape. Poliţistul văzu mai multe semne roşii cu umflături vineţii pe ceafă şi omoplaţi. Între omoplaţi se aflau trei scorpioni striviţi care muriseră.
– Trei insecte de astea sunt în stare să omoare un om? Era prima dată că Forstner îşi mărturisea ignoranţa.
– Nu sunt insecte, Forstner, sunt arahnide. Mock nici nu încercă să-şi ascundă dispreţul. Dar, în afară de asta, examenul medico-legal abia urmează.
Poliţistul avea oarecare îndoieli cu privire la felul în care murise lucrătorul feroviar, dar cauza morţii celor două femei din vagonul-restaurant era cât se poate de evidentă.
Mock se trezea adesea reacţionând la cele mai groaznice veşti cu gânduri perverse, iar în faţa unei privelişti şocante, cu amuzament. Când îi murise mama, la Waldenburg, primul său gând fusese la ordine: ce era de făcut cu vechiul divan masiv care nu putea fi scos afară nici pe fereastră, nici pe uşă? La vederea ţurloaielor subţiri şi livide ale unui cerşetor nebun, care bătea cu cruzime un căţeluş lângă vechiul sediu al poliţiei de pe Schuhbrücke nr. 49, izbucnise într-un râs nestăpânit. Aşa că şi acum, când Forstner alunecă în băltoaca de sânge de pe podeaua vagonului-restaurant, Mock pufni în râs. Koblischke nu se aştepta la asemenea reacţie din partea inspectorului-adjunct. Şi el văzuse multe la viaţa lui, dar priveliştea din vagonul-restaurant îl făcu să se cutremure pentru a doua oară. Forstner părăsi vagonul, iar Mock începu să caute probe.
Marietta von der Malten, o fată de 17 ani, zăcea pe podea, goală de la talie în jos. Părul des, de un blond cenuşiu, îi cădea pe umeri îmbibat de sânge ca un burete. Faţa îi era schimonosită, de parcă ar fi paralizat subit. Intestinele îi erau risipite pe lângă burta spintecată. Stomacul sfâşiat dădea la iveală nişte resturi de mâncare nedigerată. Mock observă ceva în cavitatea ei abdominală. Stăpânindu-şi greaţa, se aplecă peste trupul fetei. Duhoarea era insuportabilă. Lui Mock i se puse un nod în gât. Prin sânge şi mucus se mişca un scorpion mic, dar viguros.
Forstner îşi vărsă şi maţele la toaletă. Koblischke sări caraghios când simţi că striveşte ceva sub talpă.
– Scheisse, sunt mai mulţi, strigă el.
S-au uitat cu atenţie prin colţurile vagonului-restaurant şi au omorât încă trei scorpioni.
– Noroc că nu ne-a înţepat niciunul. Koblischke răsuflă anevoie. Altfel am fi întinşi pe jos ca tipul ăla de pe culoar.
După ce au fost siguri că nu mai există în vagon niciuna dintre acele creaturi sinistre, s-au apropiat de a doua victimă, Mademoiselle Françoise Debroux, guvernanta fiicei baronului. Femeia în jur de 40 de ani zăcea tråntită pe spătarul unei canapele. Cu ciorapii rupţi şi varice pe gambe, îmbrăcată într-o rochie modestă cu guler alb, ridicată până la subţiori, cu părul smuls şi răsfirat din cocul ei de fată bătrână. Dinţii îi erau înfipţi în limba umflată. Avea un cordon de draperie strâns înfăşurat în jurul gâtului. Mock cercetă corpul cu o scârbă vizibilă şi, spre uşurarea lui, nu mai văzu alt scorpion.
– Asta-i cea mai ciudată chestie, zise Koblischke şi arătă spre peretele tapetat cu un material în dungi de culoare bleumarin. Se vedea ceva scris între ferestrele vagonului. Două rânduri de semne ciudate. Inspectorul-adjunct de la criminalistică se apropie să le vadă mai bine. Din nou i se puse un nod în gât.
– Da, da... Koblischke înţelese imediat. E scris cu sânge...
Mock îi spuse îndatoritorului Forstner că nu vrea să fie dus acasă cu maşina. A luat-o încet, pe jos, cu haina descheiată. Simţea povara celor 50 de ani ai săi. După o jumătate de oră, a ajuns într-un loc cunoscut. S‑a oprit în pragul porţii unei clădiri de pe Opitzstrasse şi s-a uitat la ceas. Ora 4. La ora asta, de obicei se întorcea de la „partida de şah“ de vineri. Totuşi, niciuna dintre acele rafinate partide nu-l obosise ca experienţa din acea zi.
Lungit lângă soţia sa, asculta ticăitul ceasului. Înainte să adoarmă, şi‑a amintit o scenă din tinereţe. Student fiind, la 21 de ani, stătea la moşia unor rude îndepărtate de lângă Trebnitz şi flirta cu soţia administratorului acelui conac. În cele din urmă, după mai multe tentative nereuşite, aranjase o întâlnire de amor cu ea. Stătea pe malul râului, sub un stejar bătrân, încredinţat că venise ziua în care avea să-şi satisfacă poftele cu trupul ei voluptuos. Fumând o ţigară, a ascultat ciondăneala unor fete care se jucau pe celălalt mal al râului. Nemiloasele făpturi fugăreau, ţipând, o fată şchioapă, căreia îi spuneau că e o schiloadă. Copila stătea aproape de apă şi se uita în direcţia lui Mock. În mâna întinsă ţinea o păpuşă veche, rochiţa cârpită i se umfla de la vânt, pantofii ei abia lustruiţi erau împroşcaţi cu noroi. Mock îşi dădu seama că îi amintea de o pasăre cu aripa ruptă. Uitându-se la fată, începuse brusc să plângă.
Nici acum nu-şi putea reţine lacrimile. Nevastă-sa mormăia ceva în somn. Mock deschise fereastra şi lăsă ploaia să-i bată pe faţa înfierbântată. Şi Marietta von der Malten fusese şchioapă, iar el o cunoştea de când era copilă.
Fragment din romanul cu acelaşi nume în pregătire la Editura Crime Scene Press. Traducere de Alexandru Macovescu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
