Scriitorul italian Andrea Vitali, s-anăscut în 1956 în Bellano, pe malul estic al lacului Como. Şi-aînceput cariera în 1992, când a publicat volumul "MeccanicoLandru". De-a lungul anilor a mai publicat romanele "A partire dainomi" (1994), "L'ombra di Marinetti" (1995, premiul Piero Chiara),"Aria del largo" (2001) şi, la editura Garzanti, "Una finestravistalago" (2003, premiul Grinzane Cavour 2004, pentru ficţiune, şipremiul literar Bruno Gioffré 2004), "Un amore di zitella" (2004),"La signorina Tecla Manzi" (2004, premiul Dessi), "La figlia delpodestà" (2005, premiul Bancarella 2006), "Il procuratore" (2006,premiul Montblanc), "Olive comprese" (2006) şi "Il segreto diOrtelia" (2007).
Datorită subiectelor incitante, a dinamismului şi a stiluluiamuzant care le caracterizează, cărţile lui Andrea Vitali au fostfoarte bine primite atât de publicul italian, cât şi de juriileliterare, care le anunţă de fiecare dată ca pe o revelaţie.
Scris într-un stil distractiv, inteligent şi extrem de plăcut,volumul "Modista. Un roman cu vardist şi hoţi" reinventeazămagistral comedia italiană, reuşind să restituie cea mai adevăratăşi mai profundă imagine a provinciei din peninsulă, un amalgam decaractere, o lume a surprizei, o ordine a neprevăzutului.
Anna Montani, modista aflată în centrul acţiunii, adună în jurul eipersonaje din cele mai diverse, care îşi doresc doar să găseascămodalitatea prin care să o poată cuceri pe frumoasa femeie cestârneşte invidia tuturor celorlalte doamne. Oare cine vareuşi?
3
Mareşalul Carmine Accadi ocupa apartamentul rezervatcomandantului de post, aflat la etajul de deasupra birourilorcazărmii. Bărbat frumos, sicilian, era becher şi îi plăcea sădoarmă. Era încă în pat când Marinara intră în casă.
Mareşalul îl primi în dormitor şi-l puse să-i povesteascătotul.
- A fost înştiinţat primarul? întrebă el când caporalul terminărezumatul.
- Nu, răspunse Marinara. Am considerat oportun să vă înştiinţez maiîntâi pe dumneavoastră.
- Ai făcut bine, încuviinţă mareşalul aşezându-se pe pat şiîntinzându-se.
Doar atunci caporalul realiză că purta pe cap un fileu.
- Ce-i? întrebă mareşalul.
- Nimic.
- Te uiţi la mine din cauza fileului? insistă mareşalul.
- Nu, minţi caporalul, căruia acel mareşal venit de câteva luni laBellano nu-i prea stătea la suflet.
- Mi se cârlionţează părul dacă nu-l pun, explică totuşiAccadi.
Caporalul făcu semn că înţelesese.
- Ce fac mai departe? întrebă el.
Accadi luă o atitudine părintească.
- Cobori şi mă aştepţi, zise. Mă îmbrac şi vin.
La şapte treizeci, mareşalul şi caporalul ajunseră în faţa porţiimari a primăriei. Ştirea se răspândise repede. Era deja un mic grupde curioşi care comentau întâmplarea şi făceau presupuneri.
Accadi, care răspândea un parfum puternic de after-shawe, îşi făcudrum cu un aer de superioritate şi luă cunoştinţă de broascaforţată.
- Efracţie evidentă, comentă el.
- Din interior, adăugă caporalul.
- Ce?
- Zic, efracţie din interior. Aşchiile de lemn căzute din poartăsunt toate pe dinăuntru, în vestibul, şi nu aici pe stradă. Semn căforţarea a avut loc din interior, nu invers.
Mareşalul făcu în aer un gest cu mâna.
- Bine, lungi el cuvintele, din interior, din exterior. Totspargere e. Vrem să continuăm inspecţia?
- Să continuăm, aprobă caporalul.
Dar mareşalul se opri brusc.
- Un moment, zise, luând, pe neaşteptate, poziţie de drepţi.
Ce văzuse?
Marinara gândi că sosea primarul.
Se uită peste capetele curioşilor, ca să se convingă.
Văzu şi înţelese. Primar pe dracu!
Cu ochi de pasăre de pradă, Accadi o văzuse pe doamna Anna Montani,modista, apropiindu-se de grupul de curioşi.
Mergea contra vântului.
Rochia de bumbăcel uşor pe care o purta se mula pe trupul ei ca o adoua piele, descriindu-i toate urcuşurile şi coborâşurile.Mareşalului îi lăsa gura apă şi strecură printre dinţi oînjurătură.
Cu trei zile în urmă, Montani telefonase la cazarmă întrebând deel: voia să-i vorbească. Accadi nu voise să răspundă.
- Nu sunt paroh, nu ascult spovedanii. Dacă e vreun delict, să facădenunţ regulamentar, comentase el.
Însă, în ziua următoare, la Caffé dell'Imbarcadero, în timp ce îşilua aperitivul, auzind-o vorbind, văzuse cărui trup îi aparţineaglasul ce întrebase de el şi simţise că i se moaie genunchii.Semăna cu Silvana Mangano, actriţă pe care mareşalul o văzuse înRiso amaro. Poate mai măruntă, dar toată curbe, arcuiri şi unduiri,care oricum te ameţeau.
Două zile se întrebase cum să facă s-o agaţe.
Iată ocazia: de prins din zbor.
- Doamna Montani, o strigă el pe nume, oprind-o pe femeie maiînainte ca ea să se amestece în mulţimea de curioşi.
- Mareşale! spuse ea.
Avea un r moale, ce-i dădea un aer foarte şic.
Singurul lucru moale, gândi mareşalul, într-un corp beton.
- Vă datorez scuze, spuse Accadi.
Femeia se făcu a nu înţelege.
- Vina e a imbecilului ăla de subordonat al meu care stătea deplanton, explică mareşalul. Nu mi-a raportat despre telefonuldumneavoastră. Abia ieri seară şi-a amintit de el.
- Nici o problemă, spuse femeia, n-are importanţă. Voiam să vorbesccu dumneavoastră, să vă cer un sfat.
- Spuneţi-mi.
- Acum?
- Poate la o cafea bună, propuse Accadi.
- De acord, acceptă femeia.
- Caporal, ordonă mareşalul întorcându-se către subaltern, începedumneata să faci inspecţia.
- Să trăiţi, răspunse Marinara.
După un sfert de oră, mareşalul Accadi încă nu se întorsese.
În schimb, caporalul terminase inspecţia: din care adunase datedestul de interesante.
Primarul din Bellano, Amedeo Balbiani, îl surprinse din spate întimp ce carabinierul, aplecat, lua de pe jos un lucru pe care îlfăcu să dispară imediat în buzunarul pantalonilor.
- Bună ziua, caporale! tună primarul. Ce dracu s-a întâmplat? Acumm-au anunţat. Unde-i mareşalul?
Marinara îşi aranjă chipiul şi salută.
- Bună ziua, domnule primar, spuse. Se pare că a fost o tentativăde furt.
- Asta ştie deja tot satul, pufni acru primul cetăţean alurbei.
Marinara roşi.
- Luam primele indicii despre caz, zise el.
- Asta văd şi eu.
- Sus, în birouri, încă n-am urcat.
- Şi ce aşteptăm?
- Pe mareşal.
- Şi unde e?
Marinara căscă gura.
- Aici! izbucni din spatele lui glasul lui Accadi. Unde vreţi săfiu? Bună ziua, domnule primar. Caporale, ai terminat aici,jos?
Caporalul făcu semn că da.
- Bine. Atunci, domnule primar, putem urca să inspectămbirourile.
"E inutil", dădu să spună caporalul.
Dar tăcu.
Între timp, mareşalul îl luase de braţ pe primar şi o apucase însus pe scările largi care duceau spre birourile primăriei.
Ajuns aproape la jumătatea treptelor, se opri şi se răsuci spreintrare.
- Caporale, ordonă, dumneata du-te la cazarmă. Şi scrie unprocess-verbal de toată frumuseţea, da?
"Imbecilule", fu răspunsul mental al caporalului.
4
Caporalul Marinara calculă că avea cam o oră la dispoziţie: atâtai-ar fi trebuit mareşalului Accadi ca să inspecteze birourileprimăriei.
Şi, mai cu seamă, ca să-l întreţină pe primar în legătură cuchestia care, încă de când sosise în Bellano, cu opt luni în urmă,îi stătea mai mult pe inimă: latrinele cazărmii.
După părerea instalatorului Amedeo Florinelli, care la cerereapersonală a mareşalului controlase conductele, între WC-ul dinapartamentul mareşalului şi cel din birourile de dedesubt apărea unfenomen ciudat.
- Furt de apă, îl definise el.
Datorat probabil uzurii vreunui sifon, din cauza căruia, cândtrăgeau apa la cazarmă, în scurgerea de la baia mareşalului apadădea pe dinafară, neagră, şi apoi rămânea acolo, împuţind casa cuun miros greu.
Pe de altă parte, instalaţia era veche, cam de prin anii treizeci.Singurul remediu, diagnosticase Florinelli, ar fi fost să spargăzidurile şi să controleze ţevile, înlocuindu-le eventual pe aceleacare nu mai ţineau. Sau, mai bine, să refacă întreagainstalaţie.
Ţinea de administraţia comunală să-şi asume cheltuiala,carabinierii nu aveau nici o legătură. Însă, de luni întregi,primarul făcea urechea toacă şi mareşalul, cu cât acesta amâna săia o hotărâre, cu atât se încăpăţâna să-l determine să ajungă la osoluţie.
Caporalul Marinara se baza tocmai pe insistenţa superiorului său,ca să facă pe îndelete anumite revizuiri înainte de a se întoarcela cazarmă, aşa cum avea ordin. Inspecţia pe care o făcuse cu puţinînainte într-o fericită singurătate, în vestibulul clădirii, îirevelase, fără dubii, că obiectivul hoţilor nu era birourileprimăriei, ci tutungeria Onori, ce avea un zid exterior comun cuintrarea primăriei şi în care se deschidea o ferestruicăzăbrelită.
Cu siguranţă încercaseră să dea lovitura în doi, poate în trei.Unul trebuie să se fi ascuns la intrare cu o seară înainte,lăsându-se închis înăuntru. Pe timpul nopţii, forţase intrareaprincipală, permiţându-i celuilalt, sau celorlalţi, să intre.
Ulterior, ajutându-se de o scară, sau urcându-se unul pe umeriiceluilalt, încercaseră să ajungă la ferestruică s-o scoată dinţâţâni şi să intre în tutungerie.
Însă, ajunşi acolo, se întâmplase ceva. Ceva care dăduse peste caplovitura.
Marinara era sigur de asta. Dedusese din anumite pete mici de sângepe care le observase pe pardoseala placată cu dale mari a intrării.Şi i se confirmase aceasta când găsise pe jos lucrul acela pe care,fără să fie observat, şi-l strecurase cu repeziciune în buzunarulpantalonilor.
Îşi făcuse o idee exactă: nu numai despre dinamica tentativei defurt, ci şi despre identitatea hoţilor.
Trei nume îi dansau în cap: Fès, Ciliegia şi Picchio. Primii doi leerau deja cunoscuţi carabinierilor pentru antecedente defurtişaguri. În schimb, Picchio, de câteva luni, nu scotea capulafară din casă dacă nu era însoţit de unul dintre ceilalţidoi.
Toţi trei locuiau în complexul de case din vechiul centru dinBellano şi caporalul îşi începu verificarea cu Andrea Costa, zisFès, a cărui casă se afla în aşa-zisa curte Adamoli, o curte desecolul şaptesprezece în mijlocul căreia se ridica un palmierfoarte înalt plantat în epoca fascistă, încercuită de edificii pecare lipsa de îngrijire şi umiditatea le deterioraseră de-acum pânăla ruină.
Se întâlni cu el în timp ce ieşea din casă.
Băiatul avea ochii umflaţi de somn şi nu dădu semne de mirarevăzându-l pe caporalul care îi venea în întâmpinare.
- Unde te duci aşa de dimineaţă? întrebă Marinara.
- La lucru, răspunse Fès într-o italiană incertă.
- Uită-te-n ochii mei, zise caporalul.
Fès abia ridică ochii din pământ.
- Vrei să-i zâmbeşti frumos caporalului?
O uşoară expresie de zăpăceală apăru pe chipul tânărului.
- De ce? întrebă.
- Arată-mi dinţii.
Fès, dezorientat, abia îşi dezlipi buzele.
- Ce-i, întrebă pe urmă, o percheziţie?
- Du-te, du-te, zise caporalul.
- Po' să plec?
- Pleacă! ţipă caporalul.
Ciliegia nici măcar nu era acasă. Mama lui îl informă pe caporal căplecase devreme, cu unul care făcea negoţ, era târg la Morbegno înziua aia.
Caporalul mulţumi. Zise că, poate, avea să mai treacă peseară.
Odată şters de pe listă Fès şi lăsat deoparte Ciliegia, îi mairămânea Picchio, Eraldo Pozzi, care locuia cu mama lui uriaşă îndouă încăperi deasupra localului clubului muncitorilor.
Când Marinara trecu pragul intrării clubului şi începu să urcescările ce duceau spre casa lui Picchio, simţi un miros pătrunzătorîn aer.
"Oţet", gândi el.
Poate era vreo butie de curăţat.
Mirosul de oţet deveni din ce în ce mai puternic în timp ce seapropia de uşa familiei Pozzi.
Când mama lui Picchio deschise, caporalul trebui să-şi ia batistaşi s-o apese bine pe nas ca să reuşească să respire. Femeia seproptise în prag, ocupându-l pe de-a-ntregul.
- Ce-i? întrebă ea cu un glas dogit de fumător de Naţionale.
Din volumul lui Andrea Vitali, "Modista. Un roman cu vardist şihoţi", în traducerea, din limba italiană, a Marinei Loghin, în cursde apariţie la Editura Leda.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
