Negustorul de începuturi de roman (I)/de Matei Vişniec

Matei Vişniec s-a născut pe 29 ianuarie 1956 în Bucovina, la Rădăuţi  – oraş fabulos, tăiat în două (inclusiv cimitirul) de o cale ferată care reprezintă pentru autor axa de simetrie a universului, dar care acum este invadată de bălării şi se scufundă în mlaştina indiferenţei.

Studii de filozofie şi istorie la Bucureşti unde s-a lăsat însă aspirat de literatură şi a devenit foarte activ în sînul generaţiei ’80. Membru fondator al Cenaclului de Luni. A crezut în rezistenţa culturală şi în capacitatea literaturii de a demola totalitarismul, prostia şi răutatea. Mai crede şi astăzi că teatrul, poezia şi romanul pot atenua  spălarea pe creier operată de societatea de consum, de mode, de industria de divertisment şi de noile tehnologii care însingurează omul.

Din 1987 trăieşte la Paris unde lucrează ca jurnalist la Radio France Internationale. Într-un fel sau altul, numele său a figurat pe afişe teatrale în peste 30 de ţări. După 1989 a redevenit activ în România prin teatrul său jucat pe toate scenele din ţară şi prin cărţile sale (teatru, roman, poezie). 

„Omul contemporan, devenit un mutant genetic al societăţii de consum, este însă mai mult decît obsedat de începuturi, el are o foame de începuturi. Nimic ontologic sau metafizic în goana sa după începuturi, ci doar o fugă de responsabilitate, o evitare a implicării în profunzime, o plăcere de a surfa pe suprafaţa vieţii. Societatea a uitat să trăiască cu răbdare, înfruntînd dificultăţile iniţierii treptate. Facem copii dar nu mai avem răbdare să-i educăm. Cumpărăm lucruri de care ne plictisim imediat. Declanşăm revoluţii dar nu mai avem energia de a construi societăţi juste şi trainice pe ruinele emoţiilor iniţiale…

Oare ce ne lipseşte în această lume ca să fim atît de dispuşi să luăm totul de la început, iar şi iar, cu un fel de veşnică speranţă că secvenţa următoare va fi mai bună, eventual mai distractivă, mai excitantă? Hollywood-ul a înţeles de mult acest lucru şi în filmele sale la fiecare  45 de secunde intervine o nouă descărcare de adrenalină, întreaga naraţiune este o succesiune de începuturi nervoase…

Iată punctul de plecare al romanului meu în care încerc să observ evoluţia unui nou tip de drog social: dependenţa de iluzia începutului. Şi de ce să nu scriu, într-o lume în care doar începuturile sunt tentante, un roman format numai din începuturi?”   - Matei  Vişniec

*

*        *

7.

Cartea de vizită lăsată de omul care îmi vorbise în grădina Societăţii Oamenilor de Litere avusese de ce să mă intrige.

Numele era destul de banal, deşi vehicula o anume aluzie la ideea de curtoazie şi suna oarecum ca o promisiune. Ceea ce provoca perplexitate însă era informaţia plasată imediat sub nume: începuturi de roman. Pe marea majoritate a cărţilor de vizită acest spaţiu este de obicei rezervat unei informaţii clare: scriitor, director general, consul onorific, medic specialist în radiologie şi imagistică medicală, masaj cu rendez-vous etc… Sigur, fiecare ins scrie ce vrea pe cartea lui de vizită, îşi poate marca funcţia sau specialitatea, aspiraţia sau hobby-ul. Pe cîte cărţi de vizită n-am citit formule de genul foto/video, sau coordonator proiecte, sau pur şi simplu preşedinte.

Guy Courtois părea să se recomande ca avînd o legătură cu zona romanescă, mai precis cu începuturile de roman, păstrînd însă o totală ambiguitate în această privinţă. Era el un specialist în începuturi de roman? Dar în ce sens? Studia începuturile de roman din punct vedere literar, din punct de vedere psihologic, din punct de vedere comercial?

Tot atît de ambiguă era şi adresa: pasajul Verdeau 75009 Paris. Sigur, un bun cunoscător al Parisului localizează imediat zona, arondismentul 9 fiind cel al marilor bulevarde care se înlănţuiesc de la Opera Garnier pînă la Piaţa Republicii. În Evul Mediu pe acest traseu se afla un tronson din zidurile de incintă ale Parisului. Debarasat de ele pe la sfîrşitul secolului al XVII-lea, Oraşul Luminilor a respirat uşurat şi şi-a creat o nouă arie de promenadă şi de delir colectiv… Cînd teatrele de vodevil şi de frisoane sîngeroase s-au înmulţit în zonă, uneia dintre aceste artere, Boulevard du Temple, i s-a spus Bulevardul Crimei. Şi nu pentru că s-ar fi comis vreo crimă abominabilă pe trotuarele, în cafenelele sau restaurantele sale, ci pentru că pe scenele acelor teatre bulevardiere se murea copios în fiecare seară, uneori cu litri întregi de sînge împroşcat pe scenă, pe costume şi pe decoruri. Din toată această pagină de nebunie, din tradiţia carnavalurilor şi a bătăliilor cu conffeti, din toată această industrie populară a plăcerii au mai rămas astăzi puţine urme, printre care pasajele. Strîmte, uneori sinuoase, acoperite cu adevărate dantelării de sticlă şi vitralii, ascunse pentru privirea turistului neatent, pasajele amintesc de perioada La Belle Époque şi sunt adevărate călătorii în timp. Pasajul Verdeau este poate cel mai autentic dintre toate, gǎzduind cu discreţie tot felul de mici galerii de artă, de anticariate, de minuscule restaurante şi de librării cu aer prăfuit. Dalele de marmură tocite purtînd parcă amprenta a milioane de paşi, firmele scrise cu vechi caractere de litere, felinarele şi vitrinele doldora de curiozităţi, toate acestea şi alte detalii nesfîrşite sunt mesajele unui secol epuizat, fragmente dintr-o memorie sfărîmată.

Cînd am ajuns însă în faţa librăriei Verdeau am descoperit că nicǎieri nu era marcat numele lui Guy Courtois. Iar lîngă librǎrie nu se afla nimic, altfel spus nu se învecina cu nicio uşă, cu nicio intrare pe care să scrie GUY COURTOIS. Nu, librăria era înghesuită între un cabinet de filatelie preistoricǎ şi un studiou fotografic de modǎ veche. N-am avut de ales decît să intru în librărie şi să întreb dacă există vreun domn Guy Courtois al cărui domiciliu sau birou se află pe undeva prin preajmă.

– Domnul Guy Courtois primeşte, într-adevăr, corespondenţă la noi, îmi explică un bătrînel excesiv de amabil, cu ochi mici şi curioşi. Chelia personajului rima perfect cu abajurul sferic al lămpii aşezate pe masa la care citea.

Ca urmare a tǎcerii mele, bătrînelul îşi reluă lectura, deloc jenat de prezenţa mea în imediata sa apropiere. Omuleţul era, pesemne, obişnuit cu acest ritual: cînd i se vorbea ridica privirile din carte, cînd interlocutorul tăcea nu pierdea timpul şi plonja din nou în plăcerea lecturii.

Cum eu păream însă total interlocat, incapabil să-mi adun gîndurile, bătrînelul excesiv de amabil decise să-mi mai acorde zece secunde din timpul său preţios.

– Dacă vreţi să-i scrieţi, aşezaţi-vă acolo.

Mîna sa tremurîndă îmi indică o mică masă lăcuită stil Ludovic al XV-lea, pe care se aflau: un teanc de foi albe, o călimară cu cerneală, un tampon cu sugativă şi o colecţie de tocuri cu peniţă, cum nu mai folosisem din copilărie, de la orele de caligrafie.

În definitiv de ce nu, mi-am spus, îi voi scrie cîteva cuvinte acestui domn Guy Courtois dispărut în mod destul de nepoliticos în natură.

– Doriţi cumva o cafea? mă întrebă din nou bătrînelul excesiv de politicos, sacrificînd alte cinci secunde din viaţa sa şi întrerupîndu-se din nou din pasionata sa lectură. Fără să-mi aştepte răspunsul el îmi indică, pe unul din rafturile din preajma mesei, o veche cafetieră din argint înconjurată de şase ceşti din porţelan de Sèvres. Nu ştiu de ce, dar cafetiera înconjurată de ceşti mi-a evocat imaginea unei reuniuni literare secrete şi foarte intime: era ca şi cum cafetiera, ca un guru incontestabil, ar fi povestit ceva unor ascultători curioşi, aşezaţi pe mici taburete în jurul autorităţii narative centrale.

– Atenţie că e fierbinte, mai spuse bătrînelul, de data aceasta fără să-şi ridice privirile din carte.

Dacă povestea pe care o citea n-ar fi fost atît de palpitantă, probabil că mi-a fi explicat cu rǎbdare şi cu un surîs superior în ce constǎ superioritatea cafetierelor din argint. Numai ele au aceastǎ uluitoare capacitate de a păstra timp de ore şi ore cafeaua caldă, practic la o temperatură constantă. Ceea ce niciun alt tip de cafetieră nu poate face, cu excepţia celor electrice (dar din pǎcate mereu conectate la priză, ceea ce este o veritabilă oroare, întrucît o cafea bună trebuie făcută întotdeauna la foc).

Cum mintea mea începuse să capteze deja ceea ce bătrînelul excesiv de amabil ar fi vrut să-mi spună, acesta din urmă preferă să tacă pentru a-şi continua lectura. Mie nu-mi trecu prin minte să-l întreb ce citea, ar fi fost poate chiar nepoliticos. Privirile mele reţinurǎ însǎ, de pe cartea sa deschisǎ, numele unui personaj: X. Pentru moment însǎ creierul meu nu fu capabil sǎ prelucreze acea informaţie. Mult mai tîrziu mi-am dat seama că acel om, în acel moment şi în prezenţa mea, nu putea să citească decît o singură carte, iar aceasta era chiar propria mea carte, mai precis acea culegere de proză scurtă recompensată, în urmă cu trei zile, cu stupidul Premiu pentru Proză Scurtă al Librarilor Independenţi din Departamentul Île-de-France. 

41.

„Dacă ei nu vor să iasă, atunci nu voi ieşi nici eu”.

X deschide frigiderul şi dulapurile din bucătărie. Orez, tăiţei, spaghetti, cîteva kilograme de carne congelată, legume în conservă, trei kilograme de cartofi şi zece morcovi. Apoi: biscuiţi, zahăr, un borcan cu dulceaţă de caise, şase litri de lapte în cutii de carton. Are destulă mîncare pentru cîteva zile. X se întinde pe canapea. Zace întins şi aşteaptă.

„Ce?”. Nu ştiu. Dar nu e normal. „Ce e normalitatea?” Nu ştiu. Dar nu e normal. „Gîndeşte-te că toată lumea se aştepta la asta.” La ce? „Să se întîmple ce s-a întîmplat.” Şi ce s-a întîmplat? „Nu se vede?” Nu. „Eu cred că se vede.” Nu, nu se vede nimic.

X rămîne închis timp de cîteva zile. Din cînd în cînd aprinde aparatul de radio şi ascultă postul care difuzează muzică. La fiecare şase ore reîncep aceleaşi bucăţi muzicale. X a bănuit de la bun început că era vorba de un post de radio auto-programat. La Matilde nu mai sună întrucît nu mai suportă să audă robotul. X nu mai sună, de fapt, la nimeni întrucît nu mai suportă să audă vocile tuturor acestor oameni absenţi. X se simte trădat.

„De ce?” Eu n-ar fi trebuit să fiu aici. „De ce?” Nu e normal să mă aflu încă aici. „Ce e normalitatea?” Nu ştiu, dar nu e normal să fiu, în continuare, aici. Ar fi normal să fiu cu ei. Ar fi normal să fiu acolo. „Unde?” Acolo unde sunt ei. „Nu fi idiot. Ei nu sunt nicăieri”.

X nici nu mai ştie de cîte zile zace în apartament. Se priveşte în oglindă. S-ar părea că a slăbit. Nu-i stă bine cu barba crescută sălbatic. Par un cerşetor, îşi spune X surîzînd. Dar nu are puterea nici să se spele şi nici să se radă.

X mănîncă ultimul pachet de biscuiţi şi bea ultima cutie de lapte. Termen de garanţie pentru biscuiţi: trei ani. Pentru lapte: şase luni.

Un miros din ce în ce mai insuportabil pătrunde de pe coridor (sau mai degrabă din bucătăria doamnei Bordaz). Un miros de peşte stricat. (Apucase, doamna Bordaz, să facă piaţa?) Un miros cumplit pătrunde şi de pe stradă, o duhoare de zarzavat alterat, de cărnuri putrede, de gunoaie neridicate. X încearcă să acopere cu fîşii de leucoplast toate crăpăturile de la uşi şi de la ferestre. După o vreme simte însă că nu mai are aer, că se sufocă. Mai mult decît atît, începe să se simtă deranjat de propriul său miros. Este limpede – nu are cum să se baricadeze împotriva mirosului. Iată-l obligat să iasă.

X începe marea operaţiune de curăţire. Întîi, imobilul în care locuieşte. Trece din apartament în apartament şi adună, în saci de plastic, toate alimentele alterate. (Incredibil ce provizie de şuncă îşi făcuse domnul Kuntz!) X profită de ocazie ca să închidă şi toate uşile şi toate ferestrele. X stochează toate gunoaiele în stradă. Continuă cu restul imobilelor de pe strada sa. Cînd se înserează, X se opreşte şi contemplă cu satisfacţie muntele de gunoaie.

A doua zi X atacă măcelăria întrucît e limpede că de acolo se împute toată strada. Adună şi zarzavaturile care au putrezit pe taraba din faţa băcăniei. În sfîrşit, se poate respira…

X continuă, în zilele următoare, cu obiectele abandonate. Adună valizele, genţile, umbrelele, pălăriile… Le selectează şi le stochează în dreptul fiecărei intrări de imobil. În sfîrşit, parchează toate maşinile în mod reglementar, de o parte şi de alta a străzii. E mai bine acum. Strada pare locuită. X se plimbă victorios de la un capăt la altul al ei.

În fiecare dimineaţă X îşi ia micul dejun în cafeneaua domnului Kempf. I-a trebuit o jumătate de zi ca să o pună la punct. A adunat toate paharele şi toate ceştile de pe mese. Le-a spălat şi le-a pus la locul lor, pe rafturile din spatele tejghelei. A adunat cioburile de pe jos, a măturat, a spălat, a aranjat scaunele şi mesele. Îşi bea cafeaua instalat întotdeauna la masa sa preferată, de unde vede toată strada.

Din păcate efortul său este insuficient, mirosurile pestilenţiale continuă să-l asedieze. De unele magazine nici nu se poate apropia. Halele au devenit un fel de rană deschisă a oraşului iradiind pretutindeni duhoarea unui dezgustător puroi alimentar. X nu are de ales: trebuie să extindă operaţiunea de curăţire a oraşului.

Începe cu incinerarea gunoaielor. Trece pe străzi, adună pubelele, le grupează la intersecţii, le răstoarnă, stropeşte gunoaiele cu benzină şi le dă foc. Operaţiunea îi ia patru luni.

Are mari probleme cu tonele de zarzavat care se alterează în pieţe şi în supermarketuri. La fel, cu măcelăriile, cu patiseriile, cu lăptăriile, cu florăriile şi cu depozitele de alimente. Încearcă să folosească metoda cea mai rapidă: incinerarea cu aruncătorul de flăcări. Intră din măcelărie în măcelărie cu masca de gaze pe faţă şi protejat de un costum termic împrumutat de la cazarma pompierilor. Îndreaptă jetul de flăcări spre cărnurile şi mezelurile expuse în rafturi. Arde totul, iar la sfîrşit dezinfectează cu extinctorul. Operaţiunea îi ia şase luni. Repetă operaţiunea în pieţe ca să lichideze tonele de alimente alterabile de pe tejghele.

Ca să scape de duhoarea care vine din apartamente nu poate, pentru moment, decît să închidă toate uşile şi ferestrele clădirilor din oraş. Încă şase luni.

Parchează maşinile de o parte şi de alta a străzilor ca să poată circula el însuşi cu maşina personală pe străzi. Alte şase luni.

Adună obiectele abandonate pe străzi, le sortează. Tone de poşete, tone de genţi de voiaj, tone de pălării, tone de papuci de casă, tone de pantofi cu toc (de damă), tone de ziare umede, sute de kilograme de ochelari, tone de eşarfe şi mănuşi… Un munte de biciclete, de landouri, de cărucioare pentru handicapaţi, de cîrje, de bastoane şi de proteze. Lucrează ca un robot, cu îndîrjire, fără să se plîngă de nimic, fără să schimbe un singur cuvînt cu Vocea. Munca îi face bine. Mai trece un an.

Spală trotuarele din faţa marilor magazine, spală pieţele, demontează tarabele. Oraşul devine locuibil. Inventariază depozitele de alimente. În uriaşele frigidere are provizii de carne pentru cel puţin un mileniu. Centrala electrică a oraşului funcţionează pe pilot automat. Crede că va beneficia de curent electric pentru încă vreo două sute de ani.

În tot acest timp are mari probleme cu cele trei sau patru incendii declanşate în Ziua abandonului. O staţie de benzină arde timp de luni de zile. Timp de trei ani nu se poate apropia de Centrul de Cercetări Chimice.

Patrulează mereu pe străzi în căutarea scurgerilor de apă potabilă. În primele zile era să piardă toată apa potabilă a oraşului din cauza unor robinete uitate deschise. Din cînd în cînd plesneşte cîte o ţeavă (niciodată nu-şi dă seama de ce) şi trebuie să intervină prompt.

Fragment din romanul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Cartea românească

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels