Svetlana Aleksievici – Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supravieţuitorilor. Editura Corint. Traducere din limba rusă şi note de Antoaneta Olteanu. Prefaţă de Ion M. Ioniţă
Premiul Nobel pentru Literatură a fost decernat în acest an scriitoarei Svetlana Alexievici, din Bielorusia, „pentru opera sa polifonică, memorial al suferinţei şi curajului”. Svetlana Alexievici s-a făcut cunoscută mai ales pentru cartea tradusă în toată lumea (şi la noi de Editura Corint) despre dezastrul de la Cernobîl. Nu e o operă literară în sensul clasic, dovadă că a şi fost tradusă diferit în mai multe limbi: în engleză titlul indică mai curând un documentar: „Voices from Chernobyl: The Oral History of a Nuclear Disaster”; în germană, cam la fel, ba chiar editorul îndrăzneşte puţin mai mult : „Tschernobyl: Eine Chronik der Zukunft”(O cronică a viitorului) şi la fel sună şi în spaniolă cu sugestia că avem de a face cu o utopie neagră. Redefineşte Comitetul Nobel în acest an literatura? Aşa pare doar la prima vedere, superficială. Este vorba de un volum de peste 300 de pagini în care sunt adunate mărturii înregistrate pe bandă magnetică ale unor oameni simpli care ori au făcut istorie, ori au fost victimele istoriei, fără să lase urme. Ceea ce contează – pare a fi spus comitetul Nobel, cu care suntem în întregime de acord – este ceea ce ne emoţionează, ceea ce ne pune în contact cu o experienţă umană adevărată şi cutremurătoare. Cartea este atât de cutremurătoare, încât, înaintea premierii autoarei cu Nobelul pentru literatură, a primit National Book Critics Circle Award 2005 pentru carte de nonficţiune şi Premiul pentru Pace Erich-Maria-Remarque, 2001. E o carte interzisă în Bielorusia. Chiar şi astăzi, la aproape zece ani de la apariţie!
Dar cel care o citeşte va înţelege pe dată şi pe deplin de ce.
Svetlana Aleksievici descrie foarte pe scurt, la început, într-o „informaţie istorică”, cum şi când s-a petrecut explozia de la reactorul atomic de la Cernobîl. Sutele de pagini care urmează sunt mărturii ale unor oameni care au intrat în contact cu acest eveniment, sub o formă sau alta: soldaţi trimişi să evacueze populaţia, aviatori care au aruncat din elicoptere miile de tone de pământ, nisip, balast peste ruinele reactorului, formând deasupra lui o carcasă (sarcofagul), mineri care au săpat adânc pământul ca să injecteze la temelia reactorului substanţe capabile să oprească răspândirea radiaţiilor, lichidatori, dozimetrişti, săpători care răzuiau stratul de suprafaţă al pământului iradiat şi-l îngropau adânc (însă, fără să ştie, aproape de pânza de apă freatică), locuitori ai oraşului fantomă Pripiat, la trei kilometri de centrală, cu cartiere cu blocuri de opt şi zece etaje în care n-a mai locuit după explozie absolut nimeni, bătrâni care au refuzat să plece din Zonă ori s-au întors la casele lor, în continuare focar de radiere, copii, femei, bărbaţi, medici, chimişti, ziarişti, operatori de film, activişti de partid, simpli muncitori, toate profesiile imaginabile. Mare parte dintre cei care mărturisesc erau deja într-un stadiu terminal, la momentul mărturiei, mulţi au murit după aceea. Mărturiile lor vorbesc despre frică înainte de toate – nimeni nu spunea oamenilor ce se întâmplă, de ce se întâmplă, cum să se ferească, dacă mai era posibil. Prea puţini ştiau în ce constă puterea de distrugere a radiaţiilor. Când soarele strălucea în continuare, iarba era verde şi aparent lucrurile ştiute continuau, nu puteai crede că s-a produs un dezastru, dacă nimeni nu te informa şi mai ales nu aducea dovezile. Mărturiile mai vorbesc despre inconştienţă. Cei care ar fi trebuit să informeze nu ştiau nici ei. Iar, şi mai grav, puţinii care ştiau au decis să nu spună, pentru ca viaţa să continue ca şi cum nu s-ar fi întâmplat mare lucru. „Atâta minciună legată de Cernobîl a fost numai în 1941, în timpul lui Stalin.” Aşa încât, îndată după catastrofă, au apărut profitorii şi jefuitorii: prădau casele părăsite şi iradiate, furau tot ce puteau şi vindeau la târguri şi talciocuri la foarte mari distanţe, răspândind radiaţiile; aproape de locul exploziei au fost săpate un fel de gropi comune, una dintre ele cu mii de tone de metal şi oţel, ţevi mici, haine speciale, construcţii de beton, mii de piese de tehnică autotractoare şi de aviaţie, maşini de pompieri şi maşini de salvare, toate masiv iradiate şi pregătite pentru acoperirea cu pământ, dar lucrul acesta nu s-a mai întâmplat şi, după zece ani, din groapă fusese totul furat şi vândut; laptele contaminat era vândut de autorităţi(!) în magazine şi, când lumea a refuzat să-l mai cumpere, a fost vândut în continuare, în recipiente fără etichetă; au fost trimise ajutoare în Zonă – cafea, conserve de carne, protocale, cu lăzile, cu furgonetele, dar nu ajungeau unde trebuia, toţi se făcuseră vânzători locali, inspectorii, funcţionarii mărunţi şi medii trăiau din asta: furau ajutoarele, acum contaminate, şi le vindeau în alte regiuni. Sau aspectul celălalt, al obligativităţii muncii: pământul (radioactiv) trebuia arat, semănat, culese recoltele, îndeplinite planurile; laptele şi carnea (radioactive) erau procesate şi comercializate; din cereale se făcea alcool; merele, perele, vişinile erau transformate în suc. Totul se vindea în magazine, la mari distanţe, ajungea în spitale, şcoli, grădiniţe, pe mesele tuturor. Cum să nu se răspândească efectul radiaţiilor? Oamenii au plătit un preţ prea mare – bolnavii de leucemie s-au numărat cu milioanele. „O ţară în care ştiinţa a servit politicii, iar medicina a fost atrasă în politică.”
„De ce oare tăcem, când ştim adevărul? De ce nu am ieşit în piaţă, nu am strigat? Cum v-am spus, am scris note de serviciu, am raportat, dar am tăcut şi ne-am supus fără crâcnire ordinelor, pentru că aşa era disciplina de partid, eram comunişti.”
„Cernobîlul a explodat pe fondul unor conştiinţe nepregătite, al unei credinţe absolute în tehnică. În plus, nu aveai nicio informaţie. Munţi de hârtie cu ştampila «strict secret».”
„Bărbaţii noştri mor ca în război, dar în mijlocul vieţii paşnice.”
„În istorie or să rămână împreună – prăbuşirea socialismului şi catastrofa de la Cernobîl. Au coincis. Cernobîl a accelerat prăbuşirea Uniunii Sovietice. A aruncat în aer imperiul.”
„Cernobîl a prăbuşit imperiul, ne-a lecuit de comunism, de fapte eroice care seamănă cu sinuciderea, de idei groaznice. Înţeleg deja că fapta eroică e doar un cuvânt inventat de stat. Pentru unii ca mine.”
În spatele faptelor, cineva avea o răspundere, o vină – dar nimeni n-a fost învinuit vreodată. Nu trebuia creată panică, sistemul politic, care raporta numai succese, nu trebuia zdruncinat. În cele din urmă, cartea este istoria unei crime.
Cernobîl se află în Ucraina, dar aproape de Bielorusia. 70% din radionuclizii aruncaţi în atmosferă au căzut pe teritoriul Bielorusiei, 23% din teritoriul acestui stat a fost contaminat; 486 de sate şi cătune au fost îngropate în pământ; peste 2 milioane de oameni au fost contaminaţi; continuă să crească numărul îmbolnăvirilor de cancer, pentru că radiaţia rămâne sute, mii de ani, iar puterea ei a fost de sute, mii de ori mai mare decât doza mortală.
Am scris cu decenii în urmă despre dezastrele nucleare, pe când eram redactor la revista „Lumea”. Niciodată nu-mi imaginasem cum se petrecuseră lucrurile. Chiar şi pentru mine cartea Svetlanei Alexievici a fost o revelaţie cutremurătoare. Pagini întregi sunt extrem de dure şi emoţionează până la lacrimi. Marea suferinţă a lumii a fost recompesată cu Premiul Nobel.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
