Noi/ de David Nicholls

Nominalizare la Premiul Man Booker.

„Nicholls jonglează cu tema iubirii pierdute şi, poate, regăsite, oferindu-ne un final cu totul neaşteptat... ” – New York Times

„Un roman grozav... Nicholls este un maestru al relaţiilor nuanţate. Este, de asemenea, expert în construirea unei poveşti inteligente, aşa cum a dovedit încă din bestsellerul O zi, romanul său anterior.”  – Entertainment Weekly

În ciuda stângăciei şi a manierelor uşor necioplite, Douglas Petersen, de profesie biochimist, dă dovadă de un simţ al umorului care o seduce pe frumoasa Connie, artistă în devenire, şi o convinge să se căsătorească cu el. Acum, la trei decenii de la începutul relaţiei lor, Connie îl anunţă pe Douglas că se gândeşte să divorţeze. Totuşi, nu se simte în stare să anuleze călătoria în Europa planificată pentru a încuraja înclinaţiile artistice ale fiului lor de şaptesprezece ani. Iar Douglas,  în adâncul fiinţei lui, este convins că acest voiaj le va reaprinde dragostea şi îl va ajuta să-şi refacă relaţia cu fiul său.

De pe străzile Amsterdamului în faimoasele muzee ale Parisului, din cafenelele veneţiene pe însoritele plaje din Barcelona, odiseea lui Douglas Petersen însufleţeşte bătrâna Europă pe măsură ce el experimentează propria trezire la viaţă.

Criză a vârstei a doua, criză a cuplului, criză a adolescenţei: Noi înseamnă voi...

David Alan Nicholls este un scriitor şi scenarist englez contemporan (n. 1966, Hampshire). A urmat cursuri de teatru la Barton Peveril College, dar şi de fizică şi de biologie. A absolvit, de asemenea, Bristol University, înainte de a lua lecţii de actorie la American Musical and Dramatic Academy din New York. Ca scenarist, a fost nominalizat la British Academy Television Craft Award, la secţiunea „cel mai bun scenarist de televiziune (categoria fic­ţiu­ne)”, pentru serialul Cold Feet (2000). A scris scenariile filmelor Flirt de nota 10 (Starter for 10) şi Secretele tatălui meu (And When Did You Last See Your Father?), în 2006, respectiv 2007. A scris, de asemenea, pentru BBC adaptările unor romane clasice, Tess d’Urberville, Marile speranţe şi Departe de lumea dezlănţuită.

Ca scriitor, s-a lansat în anul 2003 cu romanul Cine ştie câştigă (Starter for Ten, 2008), urmat în 2005 de Dublura (The Understudy, 2008). În 2009, cel de-al treilea roman al său, O zi (One Day, 2009), s-a bucurat de un succes fenomenal, iar în 2014, cel mai recent roman, Noi (Us) marchează revenirea scriitorului, aducându-i lui Nicholls titlul de autorul anului la National Book Awards şi fiind nominalizat de juriul prestigiosul premiu Man Booker.

* * *

Vara trecută, cu puţin timp înainte ca fiul meu să plece de acasă la colegiu, soţia mea m-a trezit în miezul nopţii.

La început, am crezut că mă zgâlţâia din cauza ho­ţilor. De când ne mutaserăm la ţară, soţia mea căpătase obiceiul de a sări din pat la fiecare scârţâit, freamăt sau foşnet. De fiecare dată încercam să o liniştesc. E calori­ferul, îi spuneam; sunt grinzile care se contractă sau se dilată; sunt vulpile. Da, vulpile care iau laptopul, răs­pundea ea, vulpile care iau cheile de la maşină, şi apoi stăteam amândoi întinşi în pat şi ascultam. Sigur, exista „butonul de panică“ de lângă pat, dar nu mă vedeam vreodată apăsând pe el, pentru ca alarma să nu deran­jeze pe cineva – de pildă, pe un hoţ.

Nu sunt un bărbat deosebit de curajos şi nici nu am un fizic care impune respect, dar în această noapte în mod excepţional m-am uitat cât era ceasul – puţin după ora patru dimineaţa – am oftat, am căscat şi am coborât la parter, păşind peste câinele nostru total in­util; am trecut tiptil din cameră în cameră, verificând ferestre şi uşi, după care am urcat din nou la etaj.

– Totul e-n regulă, am spus. Probabil că e doar aerul din ţevi.

– Ce vrei să spui? m-a întrebat Connie, ridicându-se în capul oaselor.

– Totul e-n regulă. Nici urmă de hoţi.

– N-am zis nimic despre hoţi. Am zis că, după păre­rea mea, căsnicia noastră a ajuns la final. Douglas, cred că vreau să te părăsesc.

Am rămas o clipă aşezat pe marginea patului.

– În fine, măcar n-au intrat hoţii, am zis, deşi nici unul din noi n-a zâmbit şi nici n-a mai dormit în acea noapte.

Fiul nostru Albie urma să plece de acasă în octom­brie, şi mult prea curând după aceea avea să plece şi soţia mea. Cele două evenimente păreau atât de strâns legate, încât nu puteam să nu mă gândesc că, dacă Albie nu şi-ar fi luat examenele şi ar fi fost obligat să le dea din nou, poate am fi avut încă un an bun de căsnicie.

Dar înainte să mai spun ceva despre treaba asta şi despre celelalte lucruri care s-au întâmplat chiar în vara aceea, ar fi necesar să vă povestesc câte ceva despre mine şi să alcătuiesc un soi de „portret din cuvinte“. N-ar tre­bui să-mi ia prea mult timp. Numele meu este Douglas Petersen şi am cincizeci şi patru de ani. Remarcaţi acel ultim „e“ ciudat din Petersen? Am aflat că e o moşte­nire de la un strămoşscandinav, un străbunic, deşi eu n-am fost niciodată în Scandinavia şi nici n-am vreo poveste interesantă de spus despre ea. Scandinavii sunt, prin tradiţie, nişte oameni blonzi, arătoşi, deschişi şi lipsiţi de inhibiţii, iar eu nu sunt deloc aşa. Eu sunt en­glez. Părinţii mei, amândoi decedaţi acum, m-au cres­cut în Ipswich, tata fiind doctor, iar mama, profesoară de biologie. Numele „Douglas“ vine de la afecţiunea ei plină de nostalgie pentru Douglas Fairbanks, idolul hollywoodian, aşa că iată o altă pistă falsă în ceea ce mă priveşte. De-a lungul anilor au existat încercări de a mi se spune „Doug“ sau „Dougie“, sau „Doogie“. Sora mea, Karen, autointitulată „marea şi singura personali­tate“ a familiei Petersen, îmi spune „D“, „Marele D“, „D-ul“ sau „Profesorul D“ – care, zice ea, ar fi numele meu în închisoare –, dar nici unul nu s-a lipit de mine, aşa că am rămas Douglas. Întâmplător, al doilea nume al meu este Timothy, dar nu pare să fie de prea mare fo­los cuiva. Douglas Timothy Petersen. Sunt biochimist de profesie.

Înfăţişarea. Soţia mea, când ne-am cunoscut şi ne-am simţit obligaţi să vorbim întruna despre chipul şi perso­nalitatea celuilalt, şi ce ne plăcea la celălalt, şi toată acea rutină, mi-a spus la un moment dat că am o „faţă cât se poate de plăcută“ şi, citindu-mi dezamăgirea în privire, a adăugat repede că aveam „ochi foarte blânzi“, orice o fi însemnând asta. Şi e adevărat, am o faţă cât se poate de fină, ochi care pot foarte bine să fie „blânzi“, fiind în acelaşi timp de un căprui foarte închis, un nas de dimensiuni rezonabile şi genul de zâmbet care te face să arunci fotografiile la gunoi. Ce-aş mai putea adă­uga? Odată, la o serată cu prietenii, discuţiile au ajuns la „cine ar juca rolul tău în filmul vieţii tale“. Am râs şi ne-am distrat mult când au fost făcute comparaţii cu diverse staruri de cinema şi personalităţi din televizi­une. Connie, soţia mea, a fost asemănată cu o actriţă europeană obscură şi, deşi a protestat – „ea e cu mult mai fermecătoare şi mai frumoasă etc.“ –, vedeam bine că se simţea flatată. Jocul a continuat, dar când mi-a venit mie rândul, s-a lăsat tăcerea. Oaspeţii au sorbit din vin şi şi-au bătut bărbiile cu degetele, îngânduraţi. Am devenit cu toţii conştienţi de muzica de fundal. Se părea că nu semănam cu nici o persoană faimoasă sau remarcabilă din întreaga istorie a lumii – asta însem­nând, bănuiesc eu, fie că eram unic, fie exact pe dos.

– Cine vrea brânză? a întrebat gazda, şi am trecut repede la avantajele relative pe care Corsica le are faţă de Sardinia sau ceva asemănător.

Oricum, am cincizeci şi patru de ani – v-am mai spus asta? – şi am un fiu, Albie, poreclit „Bezea“, pe care îl iubesc mult, dar care mă priveşte uneori cu un dispreţ pur şi consistent, umplându-mi sufletul de atâta tristeţe şi părere de rău, încât abia mai pot vorbi.

Aşadar, suntem o familie mică, oarecum insufici­entă, şi cred că fiecare dintre noi gândeşte uneori că e puţin cam prea mică, dorindu-şi să mai fi fost cineva prin preajmă care să încaseze o parte din lovituri. Eu şi Connie am mai avut o fiică, pe Jane, care a murit la scurt timp după ce s-a născut.

Există, cred eu, o idee general acceptată că, până la un anumit punct, bărbaţii devin mai arătoşi odată cu înaintarea în vârstă. Dacă e adevărat, atunci mă aflu pe curba descendentă a acestei parabole. „Hidratează-te!“ obişnuia să-mi spună Connie când ne-am cunoscut, fi­ind tot atât de dispus să fac asta cum aş fi fost în cazul unui tatuaj pe gât, şi, prin urmare, acum am faţa huttu­lui Jabba. De câţiva ani am început să arăt caraghios în tricou, dar fac eforturi să trăiesc sănătos şi să mă păstrez în formă. Am grijă ce mănânc, ca să evit soarta tatălui meu, care a murit de inimă mai devreme decât ar fi fost normal. Inima lui „practic a explodat“, a zis doctorul – cu o încântare nelalocul ei, după cum mi s-a părut – şi, prin urmare, fac jogging în mod sporadic şi oarecum jenat, neştiind prea bine ce să fac cu mâinile. Să le ţin la spate? Îmi plăcea cândva să joc badminton cu Connie, deşi ea avea tendinţa de a chicoti şi de a încurca mai degrabă lucrurile, căci jocul i se părea „puţin cam pros­tesc“. E o prejudecată des întâlnită. Badmintonul e lip­sit de fudulia caracteristică unui tânăr director jucător de squash sau de romantismul tenisului, dar rămâne cel mai popular sport cu racheta din lume, iar cei mai buni jucători sunt atleţi de primă clasă, cu instincte ucigaşe nemiloase. „Viteza unui fluturaşpoate ajunge la 354 km pe oră“, îi spuneam lui Connie, care se îndoise de râs lângă fileu. „Nu. Mai. Râde!“ „Dar are pene!“ spu­nea ea, „şi mă simt caraghioasă să lovesc chestia asta cu pene. E ca şi cum am încerca să omorâm un sticlete“, şi pe urmă râdea iar.

Ce să mai zic? Când am împlinit cincizeci de ani, Connie mi-a cumpărat o frumoasă bicicletă de curse, cu care străbat uneori aleile pline de frunze, observând simfonia naturii şi imaginându-mi ce impact ar avea asupra trupului meu ciocnirea cu un TIR. La cinci­zeci şi unu de ani am primit accesorii pentru jogging, la cincizeci şi doi, un aparat de tuns părul din nas şi din urechi, un obiect care continuă să mă îngrozească şi să mă fascineze deopotrivă, nechezând adânc în craniul meu, ca o maşină de tuns iarba în miniatură. Subînţelesul tuturor acestor daruri era acelaşi: mişcă-te, încearcă să nu îmbătrâneşti, nu considera nimic bătut în cuie.

Şi totuşi, nu are rost să neg; sunt un bărbat între două vârste. Trebuie să mă aşez ca să-mi pun ciora­pii, mă duc noaptea la toaletă şi am devenit conştient, într-un fel supărător, de prostată, ca de o nucă strânsă între fese. Crezusem întotdeauna că îmbătrânirea este un proces lin şi treptat, asemenea fisurării lente a unui gheţar. Acum îmi dau seama că se întâmplă rapid, la fel cum cade zăpada de pe un acoperiş.

Spre deosebire de mine, soţia mea mi se pare, la cei cincizeci şi doi de ani ai ei, la fel de atrăgătoare ca în ziua în care am cunoscut-o. Dar dacă ar fi să rostesc un astfel de gând cu voce tare, ea mi-ar spune: „Douglas, astea sunt texte. Nimeni nu preferă o femeie cu riduri şi cu păr cărunt“. La care aş replica: „Păi, nimic din toate astea nu e surprinzător. Mă aşteptam să te văd îmbătrâ­nind încă de când te-am cunoscut. De ce m-ar deranja? Mie-mi place faţa ta în general, nu faţa de la douăzeci şi opt de ani sau de la treizeci şi patru, sau de la patruzeci şi trei. Doar faţa ta“.

Poate că lui Connie i-ar fi plăcut să audă asta, dar niciodată n-am apucat să i-o spun cu voce tare. Întotdeauna am presupus că o să am timp s-o fac, iar acum, stând pe marginea patului la patru dimineaţa, fără să mai ascult dacă sunt hoţi în casă, părea să fie prea târziu.

– De când ai…?

– De ceva vreme.

– Când vrei să…?

– Nu ştiu. Nu prea curând, nu înainte ca Albie să plece de-acasă. După ce trece vara. La toamnă, poate de Anul Nou?

În cele din urmă:

– Pot să întreb de ce?

Pentru ca întrebarea şi răspunsul final să aibă o noimă, poate că ar fi nevoie de un context. În mod instinctiv, simt că viaţa mea ar putea fi împărţită în două perioade distincte – Înainte de Connie şi După Connie –, şi până să povestesc în detaliu ce s-a întâmplat în acea vară, poate că ar fi util să relatez cum ne-am cu­noscut. În definitiv, e o poveste sentimentală. Cu sigu­ranţă, există sentimente de dragoste în ea.

Fragment dinNoi, de David Nicholls, în curs de apariţie la editura Litera. Traducere din limba engleză de Mirella Acsente

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels