Prozator si psihanalist francez de succes, Philippe Grimbert s-a aflat in luna aprilie in Bucuresti, cu ocazia lansarii romanului Un secret, aparut la Editura Trei, in traducerea Mioarei Izverna. O carte despre care insusi autorul marturiseste ca trebuia scrisa, desi nu literatura, ci psihanaliza l-a eliberat de trecutul familial ce se constituie in subiectul acestui roman. Pe linie paterna, Grimbert are sange romanesc, iar vizita in Romania nu l-a lasat indiferent.
- Venirea in tara noastra va va permite sa lamuriti un mister care va priveste? Ce asteptati de la acest voiaj?
- In primul rand trebuie sa incep prin a specifica ca deplasarea mea in Romania nu am facut-o pentru a deslusi nu stiu ce mistere sau secrete legate de tatal meu, de originile mele. Am venit pur si simplu pentru a respira aerul tarii dumneavoastra, pentru a lua contact cu atmosfera, pentru a surprinde realitatea romaneasca pe viu. Este foarte important sa fac acest lucru, cu atat mai mult cu cat am origini romanesti. Bunicul meu dinspre tata a fost roman si si-a parasit tara pe cand avea 18 ani, pentru a scapa de persecutii. Problema este ca nu a vrut niciodata sa povesteasca despre familia lui ramasa in Romania. Pentru mine acesta este intr-adevar un secret, pe care vizita in tara dvs. imi va permite poate sa-l deslusesc macar partial. Exista insa si alte episoade din viata mea care ar putea face obiectul unor noi romane si despre care nu cred ca trebuie sa vorbesc prea mult, cel putin deocamdata. De fapt, fiecare dintre noi isi are propriile zone crepusculare.
- Cum v-ati raportat la Romania de-a lungul timpului, dat fiind faptul ca bunicul dvs. a fost roman? Adresez aceasta intrebare psihanalistului, nu scriitorului Phillipe Grimbert.
- Tot ce poate sa raspunda psihanalistul din mine este ca cuvantul "Romania" a fost prezent in copilaria mea, intr-un mod subtil, volatil si, cu toate acestea, plin de semnificatii. Povestesc adesea o intamplare legata, oarecum, de Romania. Tatal meu ma ducea adesea, la Paris, in restaurante romanesti. Iata, bunaoara, un restaurant micut de pe langa Folie Bergeres: tatal meu ma lua acolo tinand sa-mi precizeze ca asta are legatura cu originile noastre. Altfel, Romania a fost prezenta in spiritul meu prin intalnirile cu piesele lui Eugene Ionesco, muzica lui George Enescu si chiar muzica lui Gheorghe Zamfir. Acum m-am obisnuit cu muzica acestuia din urma, dar cand am ascultat-o prima oara, a fost de-a dreptul rascolitor. Cu atat mai mult cu cat am fost fericit sa constat ca toata aceasta muzica refacea legaturile cu radacinile mele. De asemenea, povestesc mereu ca am fost vecin cu un teatru a carui directoare a fost Elvira Popescu. Personalitate pe care am intalnit-o de mai multe ori pe cand eram adolescent si pe care am oprit-o sa-mi dea niste autografe. Prin urmare, Romania a fost prezenta in tineretea mea atat la un nivel gastronomic, cat si la unul cultural.
- Mai cunoasteti si alti scriitori romani?
- Mircea Eliade este primul nume care imi vine pe buze. Poate mai sunt si altii pe care ii cunosc, dar s-ar putea sa nu stiu ca sunt romani.
- Emil Cioran?
- Desigur ca il cunosc pe filosoful disperarii care este Emil Cioran, dar din pacate nu ma gandesc niciodata la el ca la un roman.
- Secrete, mistere... A reprezentat acest roman o terapie psihanalitica pentru dumneavoastra? Spuneati undeva ca trebuia sa scrieti acest roman.
- Nu, Un secret nu a reprezentat o terapie. Terapia o facusem cu mult mai demult. Cum sunt psihanalist, am simtit nevoia, dupa ce am trait lucrurile acelea, sa le analizez din punct de vedere psihic. Cand am scris romanul, principala mea preocupare nu a fost sa prezint o terapie, ci sa fac din carte marturia unui traseu si, mai ales, sa pot transmite cum se cuvine si celorlalti aceasta marturie.
-Ati ezitat destul de multa vreme pana cand v-ati hotarat sa asterneti pe hartie experientele familiale din acest roman...
-Cu cativa ani in urma, nu-mi trecuse inca prin cap ideea de a scrie acest roman. Nu ca refuzam sa-l scriu, ci pur si simplu nu-mi trecea prin cap ca as putea sa o fac. Poate ca explicatia cea mai apropiata de realitate este aceea pe care o ofer in finalul cartii, in timp ce vizitez acel cimitir de caini. E ca si cum as fi spus ca trebuie sa ofer un mormant celor ce nu aveau asa ceva. Asa mi-a venit ideea sa scriu romanul.
-Aveti modele in literatura franceza?
- N-as spune ca sunt niste modele, fiindca, pentru mine, modelele sunt ceva strivitor. Pe masura ce citesc un autor si-mi fac din el un model, capat un soi de timiditate. Cu toate acestea, am niste scriitori de referinta, printre ei numarandu-se Albert Cohen si Georges Perec, care este un scriitor cu o capacitate de inventie artistica absolut remarcabila. In plus, cum am avut o serioasa educatie clasica, nu pot sa nu-l pomenesc aici pe Gustave Flaubert, cel mai important nume care imi vine in minte atunci cand e vorba de roman francez. Dar si Balzac... Sunt, insa, mult mai putin sensibil la Stendhal. S-a spus ca prima fraza din cartea mea il evoca pe Proust. Nu este insa o trimitere la Proust, pentru ca autorul care a scris In cautarea timpului pierdut este pentru mine mai degraba un model ideal.
- Ce ati descoperit despre dumneavoastra la sosirea in Romania?
- Situatii, complicitati ale oamenilor care chiar mi-au dat de inteles ca am radacini romanesti... In plus, faptul ca spiritul oamenilor pe care i-am intalnit este foarte aproape de spiritul meu. Rareori mi s-a intamplat in vizitele mele prin lume sa simt atata familiaritate din partea celor din jur. In sensul ca parca as fi trait tot timpul aici. Si nu spun toate astea doar ca sa va fac placere. Pana si ziaristii care mi-au pus intrebari pareau ca sunt realmente interesati de viata mea, de trecutul meu. Este ca si cand m-as fi intors in casa parinteasca, in timpul unei scurte vacante.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
