La crearea Securitatii, in august 1948, activitatea de spionaj a Romaniei Populare era practic inexistenta. Decapitarea, de catre comunisti, a vechilor structuri de informatii si arestarea majoritatii vechilor agenti aflati in tara au dus, implicit, la pierderea retelelor dezvoltate de ei in tarile occidentale.
Retelele respective nu doar ca nu au mai putut fi reactivate, dar, in cazurile in care spionii se aflau in Vest, au trecut de partea "inamicului", punandu-se in slujba actiunilor indreptate impotriva regimului comunist, alaturi de tot mai numeroasa emigratie romaneasca.
Departe, inca, de a fi infiltrata, dezbinata si compromisa, asa cum s-a petrecut prin actiunile intense ale Securitatii din ultimele doua decenii ale regimului comunist, emigratia era, la inceputul anilor '50, mult mai bine organizata, iar actiunile ei impotriva comunismului beneficiau de o generoasa asistenta financiara din partea guvernelor occidentale, in special dupa Legea Securitatii Mutuale, semnata de presedintele SUA la 10 octombrie 1951, prin care se prevedea finantarea unor actiuni severe impotriva tarilor socialiste.
Fata de aceasta situatie, riposta spionajului romanesc a ramas in primii ani ai regimului comunist mai degraba palida, ca rod al faptului ca Securitatea nu functiona dupa caracteristicile unui serviciu de informatii si contrainformatii, ci avea cu preponderenta trasaturile unei politii politice. Intre 1948 si 30 martie 1951, data la care s-a reorganizat prin Decretul 50, activitatea de spionaj si contraspionaj, desi formal era inglobata in organigrama Securitatii, a fost subordonata Consiliului de Ministri. Totusi, dupa cum releva un Raport asupra activitatii DGSP pe anul 1951, Securitatea fusese in masura sa acumuleze unele date privind functionarea unor scoli de spionaj unde erau instruiti si romani care urma sa fie parasutati in tara.
Astfel, se aflase ca din 1947 functionau in Muntii Bavariei scoli de telegrafisti, deghizate in cabane montane, iar din octombrie 1951 se infiintase un centru de pregatire a agentilor langa Strasbourg, sub acoperirea unei Universitati pentru Emigrantii Politici din Tarile cu Democratie Populara, cu instructori americani si din serviciile Vaticanului, sub coordonarea cardinalului Pizzardo. Scoli similare se aflau, potrivit Securitatii, in Italia, la Institutul Rusicum si Institutul Orientului, primul gazduind, langa Milano, o scoala de radiotelegrafisti. In Orientul Apropiat, se aflau alte doua centre de pregatire, coordonate de serviciile secrete britanice, prin intermediul emigrantilor romani Decebal Vasiu, preot Vasile Leu, comandor Udritchi la Beirut, respectiv comandor Mihail Opran la Haifa.
Multe dintre datele intrate in posesia Directiei I de Informatii Externe din Securitate proveneau fie de la KGB, informat in epoca de cunoscutul agent britanic Kim Phiby, fie de la serviciile interioare ale Securitatii, care capturasera si anchetasera parasutisti pregatiti in aceste centre. A fost cazul agentilor din grupul Saplacan, parasutati in Muntii Fagarasului in toamna anului 1951, a caror poveste am istorisit-o deja in Ziarul de Duminica, al lui Nicolae Popa sau Mihai Tantu, acesta din urma pregatit de serviciile franceze prin intermediul unei asociatii religioase de ajutorare a emigrantilor.
In fine, in urma capturarii unui anume Iosca Horvath, s-a aflat ca in Banatul sarbesc, la Varset, UDB (organele de securitate iugoslave) pregateau agenti pentru a-i trimite in Romania, sub acoperirea unei... scoli de tractoristi! Aceasta era rodul unor actiuni din tara, de altfel destul de prodigioase: Securitatea se mandrea cu capturarea a 267 de spioni in anul 1951, dintre care cei mai multi (92) erau "titoisti", fapt ce demonstreaza insa ca, in genere, multi dintre cei arestati si anchetati sub acuzatia de spionaj au fost mai degraba victimele legaturilor lor politice din trecut. Ca urmare, erau aprioric socotiti spioni, fara sa se dovedeasca, in cazul lor, transmiteri efective de informatii peste granita. Tot in tara se obtinusera 600 de dosare cu documente secrete, sustrase din reprezentantele diplomatice straine de la Bucuresti, prin mituirea unor functionari si prin infiltrarea ca personal auxiliar, in special femei de serviciu sau alti marunti slujbasi, a unor agenti ai Securitatii. Metoda avea sa fie ulterior consacrata de spionajul romanesc prin activitatea retelei Caraman, care a reusit sa sustraga cantitati impresionante de documente din sediul NATO de la Bruxelles.
Actiunile de spionaj erau inca la inceput, dar se obtinusera totusi rezultate, chiar daca nu notabile: se copiasera unele documente ale comandorului Opran de la Haifa (privind obiective, metode si persoane vizate a fi racolate) si se aveau in studiu mai multi posibili agenti care urma sa fie recrutati. Raportul de Activitate al Securitatii pe 1951 consemna mai degraba "lipsuri" in activitea informatiilor externe: actiunile de infiltrare "in scolile occidentale, in cumpararea functionarilor ambasadelor si actiunea informativa" erau inca nesemnificative. Ca urmare, a inceput o activitate intensa de identificare a potentialilor emigranti care puteau fi racolati de Securitate, in cele mai multe cazuri prin santajarea lor cu situatia rudelor ramase in tara la cheremul unui regim represiv discretionar. Se adunau in special date in legatura cu acestea din urma, serviciile de contraspionaj din Romania avand deschise din 1951 un numar de 1.124 de dosare de verificare pentru 4.068 de persoane, din care 256 - dosare de urmarire informativa pentru 2.914 persoane, "incadrate informativ" de o retea de 593 de informatori necalificati, 93 de informatori calificati si 5 rezidenti. S-au pus in miscare si planuri de a se plasa in Occident, sub acoperirea de transfugi, a unor agenti ai Securitatii. Totusi, spionajul Romaniei Populare se afla abia in anii copilariei sale.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
