Un telefon, numai un telefon
Prima oară când am furat din avutul obştesc, din bunul public al întregului popor, a fost în vara lui '84. Am săvârşit infracţiunea împreună cu Gemenii, al căror obicei prost era să fie întotdeauna de acord cu ideile mele, oricât de tâmpite sau periculoase ar fi fost. De fapt, eu mă străduiam din greu să văd până unde puteam merge cu prostiile, iar ei se întreceau să accepte toate nebuniile mele. Gemenii ăştia erau univitelini, sau aşa ceva, că nu puteai să îl deosebeşti pe unul de celălalt şi stăteau "bloc în bloc" cu mine, adică balcoanele noastre dădeau unul spre altul şi ne transmiteam mesaje destul de uşor, codificat. Foloseam un cod pentru care ridicai braţele în diverse poziţii, pe care-l preluaserăm din ceva volum de Jules Verne, deoarece noi nu aveam pe vremea aceea telefon individual instalat în apartament. Mai târziu am primit dreptul de a avea linie telefonică, însă numai cuplaţi cu vecinii de palier.
Pe gemenii ăştia eu îi poreclisem după un film pe care tocmai îl văzusem la "Cinematecă", pe unul Butch şi pe celălalt Cassidy. Dar, fiindcă ceilalţi puşti de pe la scările învecinate stăteau foarte prost la capitolul cultură cinematografică şi nu făceau engleză la şcoală, au ajuns amândoi să fie strigaţi Buci. Pe ei nu-i deranja, pe mine mă amuza, aşa că eu şi cu cei doi Buci am hotărât într-o bună zi să ne începem cariera de bandiţi, ei ca să îşi onoreze porecla, eu pentru că îl uram pe tovarăşul profesor de tehnologia materialelor. Lovitura împotriva regimului trebuia să fie una financiară. Asta nu pentru că nu am fi avut bani. În cazul lor nu era o problemă, pentru că părinţii gemenilor lucrau pe undeva pe la Comitetul Central Judeţean, iar eu pentru că maică-mea îmi făcea toate capriciile, simţindu-se probabil vinovată de faptul că rămăsesem orfan de tată. Motivul principal al acţiunilor noastre a fost acela că tovarăşa dirigintă ne-a dus la film cu şcoala şi ne-a taxat pentru bilete, deşi biletele erau gratis. Îmi amintesc că filmul era Horea, cu Ovidiu Iuliu Moldovan în rolul principal. Când a apărut eroul principal, am constatat cu voce tare că actorul avea o chelie care arăta de parcă ar fi fost un samurai renegat. Tocmai văzusem la cinemateca de la "Patria" Cei şapte samurai, iar cămaşa cu izmenele aferente arătau de parcă eroul din Apuseni ar fi purtat un chimonou nespălat de vreo două-trei decenii, aşa că noi trei am început să râdem, iar tovarăşu' Nelu, profu' de "tehno", ne-a dat afară din sala de cinema. "Afară, boilor, că nu aveţi niciun pic de respect pentru martirii neamului", am mai auzit în timp ce, cu coada ochiului, îl vedea pe Cloşca făcându-şi apariţia cu o freză pentru care l-ar fi invidiat toţi membrii formaţiei Duran Duran.
Aşa că am mai râs o tură şi-apoi am ajuns la o decizie radicală. Vom deveni bandiţi la drumul mare. Dacă Pintea şi Horea au putut, şi noi puteam face acelaşi lucru. Era în logica Partidului. Hotărârea noastră a fost şi mai dârză pentru că, începând de la orele 17, se întrerupea curentul în tot cartierul Rogerius timp de două ore, până la ora şapte seara, când se aprindeau luminile în Ungaria şi devenea evident că România era în beznă totală, în timp ce statul vecin şi prieten o ducea mult mai bine în termeni de electricitate. Uneori ne urcam pe bloc şi aşteptam să se facă ora cinci după-amiaza, numai pentru a urmări spectacolul stingerii becurilor pe tot bulevardul Dacia, până departe înspre Borş, ceea ce dădea oraşului o aură fantastică, mai ales când dâra de lumină se oprea brusc şi reîncepea undeva în zare, pe la Biharkerestes. "Ungaria, fără curent, egal România", făceam eu pe deşteptul, citând din Lenin, pe care mă apucasem să-l studiez serios după ce devenisem locţiitor al comandantului pe unitate. "Bă, fii atent. Bozgorii ăştia îşi bat joc de noi", a zis la un moment dat Buci, nu ştiu care dintre ei. "Nu vezi că aprind luminile imediat după ce astea se sting la noi!". Prin urmare, fiecare ne-am aprins câte o ţigară Mărăşeşti, pe care o şterpelisem de la taică-meu vitreg şi ne-am apucat să fumăm printre antenele de televizor, cele mai multe orientate spre Budapesta. Acolo s-a născut planul marilor spargeri. Ţinta: cutiile aparatelor telefonice ale statului.
Spre dezamăgirea noastră, spargerea în sine n-a fost mare brânză, pentru că telefoanele erau destul de prost protejate, iar metalul din care era fabricată yala putea fi lesne crăpat cu o şurubelniţă "cap de cruce". În plus, le puteai desface şi aveai acces imediat la cutia cu fisele, iar apoi închideai capacul şi nu se mai vedea nimic. Evident, purtaţi de valul de adrenalină al criminalităţii, cei doi Buci au decis pe loc să continuăm atacurile şi la alte cutii decât cea aflată pe faţada cinematografului "Patria", locul unde fuseserăm umiliţi şi practic jefuiţi de către reprezentanţii puterii de stat şi ai instituţiilor sale pedagogice. Ei doi aveau în vizor un aparat de lângă "Cireşica", pe care îl considerau responsabil pentru mai multe înghiţiri nejustificate de monede. A doua lovitură a fost şi mai palpitantă, pentru că restaurantul era plin de lume, deci era ofertant pe partea de adrenalină. Am activat şurubelniţa, ne-am umplut buzunarele cu fise şi am fugit ca disperaţii spre Parcul Copiilor unde, chiar în faţa Spitalului de copii am mai dat o lovitură, convinşi că toţi cei care sunaseră de la telefonul respectiv erau răzbunaţi de noi în mod secret.
Povestea noastră s-a transformat rapid dintr-o aventură într-o spaimă de moarte când am constatat că pe trotuarul de vis-á-vis de Spital stătea duşmanul nostru de moarte, unul dintre colegii de liceu, un băiat mai mare din clasa "de reală", Vasile nu-mai-ştiu cum, căruia noi îi spuneam "Fasole" doar pentru a-l umili şi pentru a-i atrage mereu atenţia asupra incontinenţei de flatulaţie, sau mai simplu spus din pricina băşinii pe care o trăsese într-o tabără pionierească menită să departajeze elevii care ştiau pe de rost cele mai bune ode aduse conducerii de partid şi de stat, dar în care ne ţinuseră pe toţi într-un regim sălbatic compus din fasole cu cartofi. Fasole ăsta se ţinea mare crai: avea succes la fete, poate pentru că deţinea o bicicletă "cu şaişpe viteze", adusă de taică-său de undeva din străinătate, cu care se dădea rotund pe unde putea şi pe unde nu putea. Eu cu Gemenii ne îngrijeam să îl filăm când ieşea la plimbare cu câte o fată de pe la mate şi strigam după el: "Fasooooleeee! Fasooooleeee!" El se făcea o vreme că nu ne vede, dar când se întorcea spre noi, începeam să cântam un imn unguresc: "Ţigani, ţigani dic, dic, dic, pasulij esik meg döglik!", care, tradus, suna cam aşa "ţigan, ţigan, hop, hop, hop, mănânci fasole şi faci poc!" Într-un cuvânt, făceam tot ce puteam ca Fasole să nu aibă parte de niciun fel de reuşite erotice sau sentimentale. Acum se părea că sorţii se întorseseră împotriva noastră. Fasole fusese martorul infracţiunii noastre şi urma să ne dea pe mâna Miliţiei, am înţeles asta dintr-o clipită. Aşa că, fără să ne spunem o vorbă, am început să alergăm ca disperaţii prin parc şi nu ne-am oprit până în subsolul blocului Gemenilor. Cu buzunarele zdrăngănind de monede, strângându-ne hainele în jurul corpului, să nu pierdem nicio fisă şi mereu privind în urmă să vedem dacă nu cumva apare cursiera lui Fasole de după vreun bloc, am trecut prin cea mai îngrozitoare cursă cu obstacole din viaţă. Acolo, în boxa umedă a fraţilor Buci, am împărţit prada, turnând fisele în sticlele goale de lapte adunate de tovarăşa Buci, al căror mesaj proto-ecologist: "A se clăti după golire", dobândea noi valenţe. Din cele opt sticle de lapte pline ochi cu fise se oglindeau tractoarele şi spicele de grâu ale economiei socialiste, dar nu ne mai gândeam la societatea viitorului, ci eram căcaţi pe noi de frică să nu fim prinşi. Am pitit cinci sticle după borcanele de sirop de afine al mamei Bucilor şi am luat fiecare câte una, pe post de economii, realizate de nişte de elevi model.
Săptămâni la rând am aşteptat să fim ridicaţi de organele de ordine şi am convenit să nu cheltuim niciun ban din cei furaţi, convinşi fiind că fisele erau numerotate şi că începuse un proces de monitorizare a tuturor cheltuielilor efectuate cu mărunţiş, la toate unităţile comerţului socialist. Am tot ascuns şi re-ascuns sticlele, până când am uitat de ele noi înşine. Am regăsit după ani aceste sticle, dar banii fuseseră reconvertiţi, iar fraţii Buci nu mai erau de mult prietenii mei.
Din volumul în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
