Un hipopotam eşuat într-un jacuzzi, un plesiozaur comoţionat într-un acvariu de apartament… O imagine la graniţa dintre comic şi grotesc.
Totul, în linia epicului, a pornit, de la un inchino, o reverenţă pe care, uneori, o fac marinarii, schimbându-şi uşor ruta ca să adreseze un salut familiilor de pe ţărm. În cazul nostru, căpitanul Schettino a vrut să recompenseze (cu mărinimia omului care nu dă de la el) un stewart, aflat în serviciul său, pentru că acesta renunţase să-şi ia concediu. Ca orice mare senior, i-a spus, se pare, lui Antonello, slujnicul: "Na, poftim Giglio", apoi s-a apropiat de ţărmul insulei cu toate luminile aprinse şi cu sirenele urlând. Antonello, băştinaş din Giglio, care cunoştea deci coasta mai bine decât oricine din personalul navigant, l-a avertizat: "Aveţi grijă, suntem prea aproape, ...roape... ape!" Surd la îndemnuri, fercheşul căpitan, îmbrăcat la patru ace, l-a lăsat pe Antonello în plata Domnului şi s-a îndreptat galant spre sala de mese, ca să împartă zâmbete la domni şi sărutări de mâini la doamne. Şi răspândind în aerul albastru al serii promisiunea unor sărutări mai puţin ceremonioase către domnişoare moldovence, după încheierea festivităţilor.
E la nave va.... Izbită de o stâncă, Concordia capătă la babord o spărtură de câteva zeci de metri. Lumina se întrerupe, iar mobilele prind să danseze ca în La leggenda del pianista sull'oceano, atâta doar că, aici, muzica tace, luminile pălesc şi orice formă de comunicare se întrerupe. Lui Schettino îi trebuie circa un ceas ca să realizeze ce se întâmplă şi, în loc să ordone lansarea şalupelor de salvare la apă, continuă să manevreze, perdant, vasul. Între timp, lumea, năucită, începe să se bulucească, dând la iveală tot zaţul, toată mizeria de care este capabilă specia umană atunci când se află la ananghie. Femei şi copii călcaţi în picioare, şmecheri care îşi croiesc pârtie cu coatele şi picioarele strigând din toţi rărunchii: "VIP, VIP, avem prioritate!".
Estimp, căpitanul, cu tot cerul înstelat al Mediteranei deasupra lui şi cu legea morală rătăcită prin debaralele vreunei copilării nefericite, se suie într-o şalupă şi părăseşte vasul, în vreme ce încă se mai aud urlete şi mai sunt căutaţi supravieţuitori.
Ce nu pot în ruptul capului înţelege nu sunt, luate separat, gestul care a deschis seara, sau, până la urmă, cel care a închis-o, ci doar înspăimântătoarea crevasă, mai mare decât cea din carena vaporului izbit de stânci, între generosul inchino iniţial şi acest exit de şobolan urmărit. Această fractură între magnanimitatea, superbia inconştientă a şefului aflat la cârmă, şi laşitatea omului care nu mai are nimic, nici măcar pe sine, atunci când părăseşte singurul semn al importanţei sale pe acestă lume, vaporul. Chiar dacă mi se pare că inconstanţa meridională are şarmul ei, şi că un farfallone amoroso e mai agreabil decât un posac intratabil, în situaţia dată, a omului care guvernează destine, prefer un căpitan neamţ, antipatic, opac la orice coregrafie şi politeţuri circumstanţiale, dar capabil să se scufunde ursuz, cu pipa în colţul gurii, alături de vasul său, în semn că ideea de datorie şi codurile de onoare trebuie să supravieţuiască.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
