Passe-partout e un cuvântfranţuzesc (există, însă, şi o variantă românizată, ortografiatăpaspartu, recomandată de Academie). În limba lui Molière şia lui Ionesco, passe partout înseamnă (după dicţionarulPetit Robert): 1. cheie universală, şperaclu; 2. joagăr,ferăstrău cu două mânere; 3. cadru de carton pentru fotografii,desene etc.; 4. perie cu care brutarii înlătură făina de pe pâinesau perie de spălat automobilul; 5. (fig.) ceva valabilpretutindeni, întotdeauna sau în toate situaţiile.
Passe-partout este numele uneitrupe din Bucureşti care face (să spui a "juca" ar fi, cu referirela ceea ce construiesc membrii ei, mult prea puţin) un teatruromânesc şi, deopotrivă, cosmopolit, adică universal (vezi sensul 5de mai sus). Un gen de teatru care primeşte în cadrul lui oricesubiect (vezi sensul 3). Un gen de reprezentaţie care disecărealitatea (vezi sensul 2), înlătură ceea ce este, teatral, deprisos (vezi sensul 4) şi caută cheia potrivită pentru poartasufletului (vezi sensul 1). Este teatrul passe-partout. Teatrulnonverbal marca Dan Puric. Pentru că la început a fost Dan Puric.Acum e Passe-partout, iar Dan Puric stă în spate şi, cu iubireveghetoare, îndrumă şi corectează. Şi se bucură odată cu publiculde prestaţia (conform DEX: prestaţie â muncă de scurtă durată, de obicei gratuită,efectuată pentru lucrări de interes public) trupei pe care acreat-o şi, mai ales, se bucură de bucuria ciracilor lui pentrubucuria produsă spectatorilor.
Anul 2010, an de criză (ce bogaţisunt anii de criză în realizări artistice!) a însemnat pentruCompania Passe-partout - Dan Puric patru premiere, patru spectacolediferite în unitatea lor (Gunoiul şi ghiocelul nu l-amvăzut, aşa că vom scrie numai despre celelalte trei, intrate înrepertoriul permanent al trupei).
Primul, cronologic, a fostFantasmagoria (26 februarie, sala Rapsodia), realizat de untrio de basarabeni care au trecut, fără ordin, Prutul (Vadim Rusu,care semnează şi regia, Nadejda Dimitriu, Petru Ciobanu), însoţiţiîn fanteziile lor de un botoşănean (Petre Voicu). La oraspectacolului ningea în Bucureşti, iar pe scenă, după ce s-au stinsluminile sălii, a început să şuiere viscolul siberian, prin careaveau să hălăduiască, timp de un ceas, păcălicii noştri, căutânddrumul spre buricul Occidentului, întâlnindu-se cu urşi albi şicorbi negri, încercând să se încălzească la o sticlă de votcă sauîn saună. Aveau să iasă din nemărginirea slavă abia în finalulscăldat în culorile şi ritmurile exuberante ale Africii şi înglasul cald al lui Miriam Makeba. S-au aprins luminile, vraja s-arupt, spectatorii s-au trezit şi nu s-au oprit din aplaudat decâtdupă ce li s-au umflat palmele.
Un spectacol atât de zgârcit cumijloacele tehnice (decorul este aproape inexistent), susţinut doarde mişcările trupurilor, de lumina câtorva reflectoare folosită cuparcimonie şi de fundalul sonor, fără nici o vorbă, reuşeşte totuşiminunea de a musti de expresivitate. Scena însăşi pare uneori preamare, o risipă inutilă de spaţiu într-un teatru alesenţelor.
În comparaţie cu sobrietatea aceasta,Royal Fashion (premiera pe 10 mai, de Ziua Regalităţii,spectacol realizat împreună cu Teatrul Naţional de Operetă, care îlşi găzduieşte pe scena sa) este un dezmăţ: costume (Doina Levinţa),scenografie (Corina Grămoşteanu), ba chiar şi "light design" (SorinVintilă), coregrafie (Traian Vlaş) şi un corp de balet (evident, alTNO). Un adevărat regal. Şi totuşi, tabloul cel mai impresionantspune în mai puţin de un minut ce a fost comunismul fără nici unactor pe scenă, doar prin muzică, lumină şi câteva elementeesenţializate de decor. Teatrul marca Dan Puric (care semneazăscenariul şi regia) se poate face nu numai cu un decor sumar şi cucostume nepretenţioase, ci, iată, se poate debarasa, uneori, pânăşi de actori! Totul este, teatral, posibil, cu condiţia să aiîntr-adevăr ceva de spus şi suficientă imaginaţie pentru a găsimodalitatea artistică de comunicare.
Royal fashion este unspectacol multilateral, vorbeşte despre trecut şi despre prezentulcontinuu, este deopotrivă sobru şi glumeţ, în doze care facîntregul uşor digerabil şi plin de savoare. Regalitatea nu este, înacest spectacol, o formă de guvernământ, ci o ipostază umană, ochintesenţă a maiestuozităţii, a eleganţei, a frumuseţii exterioareşi interioare, a bunului gust, într-un cuvânt, a nobleţei, acalităţii umane la superlativ - contrariul abjecţiei şi alsuperficialităţii, al neamprostiei, al reprobabilului şi, în fond,al lipsei de dumnezeire.
Royal fashion este o simfonie,cu timpi diferiţi, cu Dan Puric compozitor şi dirijor şi cu unansamblu de interpreţi a căror bucurie de a (se) juca sintonizeazăîn vibraţia orchestrală generală - un recitalcolectiv.
O întoarcere în timp este şiRomânia - închis pentru inventar (premiera pe 28 noiembrie2010, sala Rapsodia; cu Dragoş Hulubă, Eduard Adam şi VioletaHulubă). Un spectacol lipsit de încrâncenare despre viaţa de zi cuzi în "epoca de aur". O evocare plină de umor, un haz de necaz cumnumai noi, românii, ştim să facem. Şi o demonstraţie de forţă: aforţei de a evoca fără cuvinte, (aproape) fără decoruri şi fărăcostume "create de", o lume şi un stil de viaţă - viaţa casupravieţuire cotidiană (cu satisfacţia cetăţeanului-vânător de afi "făcut rost" de ceva produse avicole sau de niscaiva portocale)şi ca trăire autentică în imaginar (ce-a fost "înainte", ce este"dincolo"…). Un stil de viaţă care se sfârşeşte în rafale de armăautomată şi în scâncetul nou-născutului postdecembrism (speriat,oare, de răpăitul puştilor sau de presimţirea a ceea ce avea săvină?).
Într-o lume a poluării cusuperficialitate, vulgaritate, hedonism şi conformism mai existăoaze cu aer pur. Să le descoperim şi să ne bucurăm, împreună, deele!
În imagini: 1. Afişul spectacolului"România - închis pentru inventar"; 2. Afişul spectacolului"Fantasmagoria"; 3. Afişul spectacolului "Royal Fashion"; 4. DanPuric
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
