OM FĂRĂ OM
(ORIUNDE MĂ DUC, NUMAI DE MINE DAU)
Piesă într-un act
Acţiunea se petrece în lumea largă,
marele spital unde se tranzacţionează viaţa de zi cu zi,
unde conştiinţa n-o mai tulbură niciun înger.
Scena 1
La apele lacului accesul se face prin cinci locuri amenajate, ca un fel de ştranduri, înşirate unul după altul la mică distanţă. Cea mai mare parte a malurilor e mai tot timpul acoperită de aburul ce se ridică din lac. În aceste „pridvoare” stau oameni fără număr, cei mai mulţi zac pe priciuri sărăcăcioase, aproape nemişcaţi, privind fix oglinda netedă a apei. Locului i se spune „Casa milei”. Cu toţii sunt bolnavi care trăiesc cu speranţa că un miracol îi va salva. Printre ei sunt oameni-praştie, oameni în catapulte, paralitici în cărucioare cocoţate pe planuri înclinate, gata oricând să se prăvale în lac, schilozi purtaţi pe umeri de namile de bărbaţi încordaţi, pregătiţi mereu să o rupă la fugă spre apă în orice clipă, suferinzi închişi în colivii suspendate deasupra lacului, gata să cadă în momentul în care apele se vor tulbura, trupuri scheletice şi galbene de boală înghesuite în vagonete pe şine ce se sfârşesc în apa lacului etc. Din difuzoare gâjâite se aud din când în când frânturi de muzică, sfaturi medicale şi reclame. BOLNAVUL şi VRACIUL vorbesc pe podeţul ce traversează firul de apă ce se varsă în lac. În apropiere stau şi-i privesc SLĂBĂNOGUL, FAŢĂ-DE-CÂINE şi NĂPĂSTUITUL.
BOLNAVUL: Doftore, mor! Ai milă şi fă-mi ceva să-mi recapăt puterile. (Arată către bolnavii ce zac pe priciuri.) Nu vreau să ajung ca amărâţii ăştia fără nicio şansă. Dă-mi un leac, vindecă-mă! Nu mă lăsa să aştept în zadar o minune!
VRACIUL: Deschide gura şi scoate limba!... Gura mare! Mare! Mai mare! Şi limba afară! Toată!... Aşa! Stai nemişcat. Acum întoarce-te cu faţa-n vânt să simţi adierea răcoroasă pe limbă. Dacă vântul se schimbă, te întorci şi tu după el! Ai înţeles?... Nu vorbi! Stai aşa până se-nnoptează, după care te duci acasă, iei pilulele pe care ţi le-am dat şi te culci. În ruptul capului să nu rămâi aici să te prindă noaptea cu disperaţii ăştia, că te molipseşti de închipuiri! În patul tău o să dormi buştean, iar mâine-dimineaţă o să te scoli sănătos tun... Nu vocifera! Azi-dimineaţă nu te-ai sculat sănătos tun nu din vina mea, ci fiindcă nu ai făcut exact cum ţi-am spus... Nu mă contrazice! Şi vezi că parcă s-a rotit niţel vântul!
NĂPĂSTUITUL: Cum îşi bate dracul joc de el!
FAŢĂ-DE-CÂINE: Îl jecmăneşte.
NĂPĂSTUITUL: Uite-l, caraghiosul!
FAŢĂ-DE-CÂINE: Aşa-i trebuie, dacă e prost şi se dă pe mâna lui!
NĂPĂSTUITUL: Disperarea, fraţilor, ea vă ia minţile! Sunteţi în stare de orice. Vă cheltuiţi averile până la ultimul bănuţ, ca să întoarceţi înapoi un strop de sănătate.
SLĂBĂNOGUL: Vorbeşti de parcă tu n-ai fi în aceeaşi oală.
NĂPĂSTUITUL: Eu nu am păcătuit şi nu păcătuiesc! N-am păcătuit niciodată!
FAŢĂ-DE-CÂINE: Ce legătură are una cu alta?
SLĂBĂNOGUL: Nimeni nu se poate lăuda că n-are păcate, tot aşa cum nimeni nu poate spune că e pe deplin sănătos.
NĂPĂSTUITUL: Uite, bărbaţi, femei, bătrâni, tineri, copii – la fel de disperaţi în faţa bolii! Suferinţa îi face egali şi îi supune mai repede decât orice.
FAŢĂ-DE-CÂINE: Şi asta e bine?
SLĂBĂNOGUL: Copiii nu ştiu să facă diferenţa între bine şi rău.
NĂPĂSTUITUL: Aţi da şi ce n-aveţi, ca să vă doară mai puţin, să suferiţi mai puţin.
SLĂBĂNOGUL: Că parcă tu n-ai da orice!
NĂPĂSTUITUL: Eu nu mai am ce să dau. Nu mai am nimic!
FAŢĂ-DE-CÂINE: Prea le-ntorci şi le suceşti!... Stăm şi noi aici şi aşteptăm minunea, asta e! Câtă vreme există minuni, avem o şansă.
SLĂBĂNOGUL: Ca să fiu sincer, parcă m-am cam săturat de aşteptare.
FAŢĂ-DE-CÂINE: Eu sunt sătul de foame!
NĂPĂSTUITUL: Boală e din belşug, satură-te! Aici avem de toate. E darnic Ăl de Sus! Ne-a dat sănătate până la sfârşitul vieţii!
FAŢĂ-DE-CÂINE: Să ştii!
SLĂBĂNOGUL: Nu mai vorbiţi cu păcat, că azi e sărbătoare!
FAŢĂ-DE-CÂINE: Eu n-am zis nimic.
NĂPĂSTUITUL: Sărbătoare?!... Sărbătoare va fi doar în ziua în care voi muri!
FAŢĂ-DE-CÂINE: Vezi?! El vorbeşte aiurea!
SLĂBĂNOGUL(către NĂPĂSTUITUL): Aşteptarea unei bucurii e o bucurie la fel de mare, aşa că e sărbătoare.
FAŢĂ-DE-CÂINE (către NĂPĂSTUITUL): De ce vorbeşti numai de moarte?
NĂPĂSTUITUL: Unde-i moartea, sunt şi eu! Adică vorbesc despre mine. Pricepi?
FAŢĂ-DE-CÂINE: Ce vorbe arunci!
SLĂBĂNOGUL: Ia, linişte!... Nu vi se pare că s-a tulburat aerul?... Aud un şuierat... (Către FAŢĂ-DE-CÂINE.) Tu, că eşti mai înalt, se vede ceva?!
FAŢĂ-DE-CÂINE: Ceva-ceva pare să fie, dar nu sunt sigur... Tu ştii mai bine cum arată un înger. (Îl ridică pe umeri pe SLĂBĂNOGUL cât să privească o clipă.) Ce vezi?!
SLĂBĂNOGUL: E o umbră, acolo, în zare! E ceva acolo!
NĂPĂSTUITUL: Aud parcă un fâlfâit de aripi...
FAŢĂ-DE-CÂINE îl trânteşte la loc în patul lui pe SLĂBĂNOGUL.NĂPĂSTUITUL şi FAŢĂ-DE-CÂINE o rup la fugă. Se îmbulzesc printre ceilalţi bolnavi şi, odată ajunşi la malul lacului, rămân nemişcaţi. Fuga celor doi provoacă un val de mişcare în masa bolnavilor, câţiva dintre ei urmându-i în goană, dar numai pentru câteva clipe, căci, neapărând nimic în văzduh, lumea încremeneşte pe malul apei într-un ultim gest înainte de a se arunca în lac. Singurul care face imediat paşi în spate, parcă speriat de apă, este FAŢĂ-DE-CÂINE. Cu toţii se uită în stânga şi în dreapta, în sus, apoi se întorc, aşezându-se înapoi pe priciurile lor, în poziţie de aşteptare, unde rămân tăcuţi şi cu privirile în pământ. În acest timp, SLĂBĂNOGUL, întins pe patul său, s-a chinuit să se ridice în capul oaselor ca să vadă mai bine spre lac. Când tulburarea în mulţime a fost maximă, şi-a aruncat trupul în ţărână, dar picioarele neputincioase i-au rămas prinse în aşternuturile murdare ale patului. S-a zbătut din greu să se desprindă, încercând în zadar să se târască pe coate. Picioarele-i oloage au rămas pe pat ţintuindu-l locului. În timp ce lumea se întoarce la loc, SLĂBĂNOGUL încearcă să-şi urce trupul înapoi pe pat, însă calea îi este blocată de BĂTRÂNUL-CU-PAPAGAL.
BĂTRÂNUL-CU-PAPAGAL: Un bileţel să ţi-l tragă, viitorul să ţi-l spună?... Viitorul cu noroc, destinul ţi-l zice pe loc! (SLĂBĂNOGUL, fără să-l bage în seamă pe bătrân, se străduieşte să-l ocolească şi să se urce înapoi în patul său.) Nu-ţi plac păsările? Papagalii sunt profeţii înaripatelor. Dă-i un bănuţ şi află-ţi soarta!
SLĂBĂNOGUL: Dacă-mi spune că o să pot să zbor, îi dau.
BĂTRÂNUL-CU-PAPAGAL: Dacă asta vrei, poate-ţi spune. Vrei să zbori în sus şi-n jos la fel ca păsările, potrivindu-ţi respiraţia?
SLĂBĂNOGUL: Vreau să zbor la fel ca peştii, mai în adânc, mai la suprafaţă.
BĂTRÂNUL-CU-PAPAGAL: Hotărăşte-te, omule!
SLĂBĂNOGUL: Ca păsările, deasupra apei... (S-a urcat în pat. Dă din mâini.) Ca păsările plutind deasupra apei, aproape atingând-o!
BĂTRÂNUL-CU-PAPAGAL: Atunci să-ţi tragă micul proroc înaripat un bileţel. Mie nu-mi dai nimic, îi dai papagalului firimiturile din codrul tău de pâine. Vrei?
SLĂBĂNOGUL: Papagalul e mai răpciugos ca tine! I le dau oricum, dar n-am nevoie de bileţelul tău.
BĂTRÂNUL-CU-PAPAGAL: Pasărea asta e un prezicător cum n-ai văzut! O hrăneşti, îţi spune! (Către papagal.) Hai, înţeleptule, trage un bileţel pentru amărâtul ăsta! (Papagalul extrage cu ciocul un bileţel.) Bravo, vizionarule! (Către SLĂBĂNOGUL.) Ia, omule, şi vezi care ţi-e soarta!
SLĂBĂNOGUL (citind bileţelul): „Fericiţi cei curaţi cu inima...” Şi ce-nseamnă asta?... Să nu păcătuiesc?
BĂTRÂNUL-CU-PAPAGAL: Păcatul şi omul sunt făcuţi unul pentru altul.
SLĂBĂNOGUL: Adică?
BĂTRÂNUL-CU-PAPAGAL: Nu ştiu, întreabă papagalul!
Un teatru al cunoaşterii interioare
„Mâna asta, cu degetele ăstea cinci, sunt eu sau este ea?”
Nichita Stănescu
Vâltoarea risipei
Civilizaţia modernă se bazează pe o uriaşă mutilare antropologică: îngroşarea omului la nivelul simţurilor. Criză (krisis – „judecată”) este cuvântul rostit cu obstinaţie astăzi. Înţelesul lui ne pune pe gânduri şi ne reaminteşte că orice criză îşi are cauza în depărtarea noastră de Dumnezeu. Atunci când omul se simte bine, nu vrea să se schimbe nimic. Viteza cu care trăim e dovada că nu ne este bine. Persistând în eroarea de a considera că viaţa sa e o proprietate, şi nu un dar, a înlocuit puterea dragostei cu dragostea pentru putere. Fiecare dintre noi a devenit limită pentru poftele celuilalt. Corabia ni se scufundă, iar noi ne călcăm în picioare pentru a obţine o cabină de lux. „Nimeni nu vede faţa altuia, decât spatele lui, adică singurătatea în comun” – pare a fi descrierea cotidianului nostru şi nu a iadului. Oamenii care spun astăzi adevăruri nu mai pot fi credibili, pentru că „e nevoie de doi ca să se descopere adevărul: unul ca să-l rostească şi celălalt să-l priceapă”. Singuri nu putem nici măcar să ne oferim iertare. Dorim să ne iubim doar pe noi, dar nu vom reuşi decât în celălalt. Oricât am vrea, orice am încerca, nu ne suntem suficienţi.
Scriu pentru a mă citi cineva.
Experienţa ieşirii din turmă
Omul nu caută în el pentru că este răspândit în exterior. Este risipit în cotidian, vieţuieşte în poveştile altora, nemaiaparţinându-şi. Trăieşte tot mai rar bucuria întâlnirii cu sine, nimic nu-l cheamă înlăuntrul său, totul şi toţi îndemnându-l în afară. El însuşi are senzaţia că sună a gol şi atunci alege gălăgia aglomeraţiei, ajungând un spectator al unei lumi de spectatori. Uită sau nu crede că Dumnezeu l-a făcut cu soluţia în sine şi-atunci o aşteaptă doar din exterior. „Nu mai căutaţi în afară!” – îi strigă necontenit Creatorul, însă vacarmul e asurzitor şi atât de greu este să-ţi acorzi ţie atenţie.
Eu sunt titularul istoriei mele! – îmi spun de fiecare dată când simt cum mă împrăştii aiurea, dincolo de mine. De ce caut soluţii acolo unde nu depind de mine?! – mă cert mereu, în special atunci când ispita de a scrie teatru mă întoarce de la gândul de a scrie roman.
Din volumul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura Nemira
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
