In gândirea medievală, dar şi in mentalitatea folclorică ancestrală, toate lucrurile, inclusiv viaţa, sănătatea, bolile trebuie lăsate să evolueze de la sine, conform unei voinţe divine, intervenţia umană in asemenea desfăşurări echivalând cu o sfidare a lui Dumnezeu. Chiar dacă nu introducem in discuţie termeni din domeniul credinţelor religioase, e limpede că tot ce face medicina se opune cursului natural. Natura e interesată de specii, nu de puzderia lor de reprezentanţi. Raţiunea ei cere ca individul să evolueze până işi produce urmaşii, după care devine inutil evoluţiei, deci ar cam fi cazul să iasă din scenă.
Intervenţiile medicale tocmai asta vor să impiedice sau să intârzie. Salvarea unei vieţi ameninţate de boală ori de propria neglijenţă nu face parte din jocul naturii, ci il incurcă. Ele ţin de artificialul introdus in viaţa sa şi in jurul său de acest neastâmpărat făuritor de artefacte care este omul modern. Cu atât mai mult ideea de a prelungi viaţa, idee tipic umană. Şi nu doar de a o repune pe cursul ei vremelnic ameninţat, ci de-a o extinde dincolo de limitele puse in evidenţă de natură. Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte este, dincolo de titlul unui basm fermecător, chiar visul nostru profund, plin de emoţia speranţei. Un asemenea vis devine şi mai obsedant de când resursele şi manipulările ştiinţei contemporane arată că, in sensul lui, drumul devine posibil.
Bacteria responsabilă cu producerea drojdiei de bere, aceeaşi care e folosită şi la dospirea aluatului pentru pâine, are durata viaţii de numai o săptămână. Experienţele de inginerie genetică efectuate asupra ei au reuşit să-i lungească existenţa la zece săptămâni. Chiar dacă exercitată in lumea microscopică, performanţa in sine rămâne extraordinară: unui organism anume i s-au creat zece vieţi cumulate intr-una singură. S-a văzut astfel că lucrul acesta ieşit dintre calculele naturii este posibil, iar natura trebuie să-l accepte. Il acceptă, mai bine zis il suportă.
Experienţe asemănătoare, incununate la rândul lor de succes, s-au făcut şi asupra altor vieţuitoare, viermi, insecte, şoareci, care, cu viaţa relativ scurtă şi prolificitatea lor redutabilă, fac rezultatele rapide şi uşor de controlat. Manipulările genetice le-au fost combinate cu o dietă alimentară drastică, intrucât subnutrirea unui organism incetineşte ritmul de funcţionare al celulelor, pe când hrana in exces le oboseşte şi le uzează pretimpuriu. Cum experienţele rareori se fac in gol şi la intâmplare, ţinta lor, in cazul discutat aici, este in mod evident prelungirea vieţii umane. Să-i lăsăm deocamdată deoparte pe imortalişti, care se plasează in extrema extremelor din acest punct de vedere, al optimismului fără limite in materie. Să recunoaştem că ne-ar mulţumi şi rezultate mai modeste, cum ar fi o inmulţire de zece ori, sau măcar de două-trei ori a vieţii noastre normale, pe care – poate şi din cauza unei conştiinţe a limitării ei in timp, ne-o protejăm adesea deficitar şi ne-o trăim la modul mediocru.
Valter Longo de la Universitatea Californiei de Sud (Los Angeles) este un astfel de reprogramator al vieţii intr-un organism. Punctul său de plecare şi al echipei de experimentatori pe care o conduce este convingerea că acidul dezoxiribonucleic, purtător al informaţiei stocate de evoluţie in gene, acumulează pe traseul creşterii unui organism şi erori responsabile de bolile imbătrânirii. Problema ar fi, prin urmare, să obligi organismul să-şi păstreze cât mai mult darurile genetice, in loc să şi le consume intensiv in scopul creşterii. Lucrul acesta, de altfel, se şi intâmplă in chip natural – constată biologul – cel puţin la ecuadorieni, o populaţie scundă şi familiarizată prin tradiţie cu restricţiile alimentare, cu regimuri subcalorice drastice. Este suspectată in cazul lor o mutaţie genetică spontană, declanşată incă in copilărie, şi care ar fi dus, pe de-o parte, la deficienţe de creştere, iar pe de alta la incidenţa scăzută a bolilor şi prelungirea duratei medii de viaţă. Următorii treizeci de ani, se crede, vor produce medicamente eficiente, menite să influenţeze in organismul uman genele responsabile de imbătrânire, la fel cum s-a intâmplat in cazul bacteriilor drojdiei de bere. In felul acesta viaţa omului ar putea sălta peste bariera celor 80 de ani pe care ii poate spera astăzi, ajungând in mod obişnuit la 120. Stoparea procesului de imbătrânire celulară ar trebui să anuleze automat şi celelalte efecte ale senescenţei, incepând cu simpla incărunţire, continuând cu decalcifierea oaselor şi, bineinţeles, cu slăbirea accentuată a memoriei, chiar demenţa senilă.
Fără indoială, nu trebuie să ne lăsăm toate speranţele numai in seama medicamentelor, fie ele cât de revoluţionare. Efectele benefice ale restricţiei calorice funcţionează şi la oameni, nu doar la şoarecii de experienţă. „Gras şi frumos", idealul mai vechi al flămândului, vedem că aduce cu sine boli grave ale organelor interne şi ale sistemului circulator, urmate adesea de moartea pretimpurie. Celălalt ideal, „mănânci mai puţin, trăieşti mai mult", pare să funcţioneze in beneficiul speranţei de viaţă şi al calităţii vieţii umane. Dar asta presupune nu doar recondiţionare genetică, mai presupune şi o reprofilare a mentalităţii proprii, o deplasare a interesului de la plăcerile elementare spre adevăratele valori ale vieţii, care sunt mai degrabă morale şi culturale. Important e nu să trăieşti mult, ci şi să ştii că merită, că ai pentru ce trăi.
Iar aici, pe lângă studiile medicale, poate că ar trebui să ţinem cont şi de cele ale sociologilor, care constată că persoanele căsătorite trăiesc de regulă mai mult decât cele cantonate in burlăcie, bărbaţii cu până la zece ani, femeile cu patru ani in plus faţă de cele necăsătorite, care oricum apar in statistici mai bine poziţionate la acest capitol decât sexul masculin. Cuplurile fericite adoptă un stil de viaţă mai sănătos şi mai ferit de riscuri. Dar poate că şi valorile de care vorbeam mai sus se cultivă cu mai mult succes in cadrul lor.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
