Cu putin timp in urma, scriitorul Luis Leon Barreto imi spunea ca, dupa parerea lui, Pasii pierduti este cel mai bun roman al lui Carpentier. Si cred ca are dreptate. Acest roman ilustreaza cel mai bine, printr-o scriitura de exceptie, tezele fundamentale ale romancierului cubanez: perspectiva diferita asupra celor doua dimensiuni bazice ale existentei, timpul si spatiul. Timpul este ciclic, materia e continua, se lichefiaza, permite stabilirea unei legaturi permanente intre prezent si trecut si, totodata, faciliteaza identificarea fenomenului analizat cu constantele universale. Protagonistul romanului Pasii pierduti face o calatorie in timp (si spatiu, spre izvoarele fluviului Orinoco) si strabate diverse stadii ale civilizatiei omenesti, pana la neolitic. Spre deosebire de timp, spatiul insa nu se repeta ciclic si pune in evidenta permanenta antinomie dintre diferitele lumi, dupa cum isi da seama personajul principal atunci cand crede ca se poate desprinde de lumea lui pentru a se integra in alta, mult mai simpla: el constata ca nici macar iubirea, pe care o credea mai presus de orice, nu poate dobori barierele dintre diferitele universuri. Romanul n-a mai aparut pana acum in limba romana. (Dan Munteanu Colan)
16. (Sambata noaptea)
Spune-mi cum iti construiesti casa, ca sa-ti spun ce fel de om esti. Casa grecilor e facuta din aceleasi materiale pe care le folosesc indienii ca sa-si construiasca bordeiele; si aceeasi fibra, aceeasi frunza de palmier, acelasi chirpici si-au impus normele, in functie de rezistenta lor, cum s-a intamplat cu toata arhitectura din lume. Dar a fost de-ajuns sa reduca un pic inclinarea streasinilor si sa faca mai late grinzile de rezistenta, pentru ca fatada casei lor sa capete prestanta unui frontispiciu si sa se nasca astfel arhitrava. Pentru a servi drept coloane, alesesera trunchiuri cu un diametru mai mare la baza, in virtutea unei instinctive dorinte de a imita fusul doric. Peisajul pietros ce ne inconjoara adauga de asemenea ceva acestei neasteptate ambiante elenistice. Iar in privinta celor trei frati ai lui Yannes, pe care acum ii cunosc, acestia reproduc prin chipurile lor, cu diferente datorate anilor in plus sau in minus, acelasi profil de basorelief de pe un arc de triumf. Mi se spune ca intr-o coliba apropiata, ce slujeste drept adapost pentru capre in timpul noptii, se afla doctorul Montsalvatje - de care imi vorbise Inaintasul in ajun - punand in ordine si reimprospatandu-si colectiile de plante rare. Si iata ca vine spre noi, gesticuland, vorbind pe un ton increzut, acest savant aventurier, culegator de curare, peyotl, plante halucinogene si o gramada de otravuri si stupefiante salbatice, a caror actiune inca nu se cunoaste bine, pe care vrea sa le studieze si sa le experimenteze. Fara sa se intereseze prea mult sa afle cine suntem, culegatorul de plante ne copleseste cu o terminologie latina folosita ca sa clasifice ciuperci necunoscute, pe care le sfarama intre degete, explicandu-ne de ce considera ca le-a pus numele potrivit. Brusc, isi da seama ca nu suntem botanisti, isi rade de el insusi, calificandu-se drept Senior al Otravurilor, si ne cere informatii despre lumea de unde venim. Ii povestesc cate ceva, in chip de raspuns, dar e evident - observ ca cei prezenti nu sunt atenti - ca vestile mele nu intereseaza pe nimeni de aici. Doctorul Montsalvatje voia sa afle, in realitate, lucruri legate de insasi viata fluviului. Acum inghite o pastila de chinina pe care i-o cere parintelui Pedro de Henestrosa. Luni o sa coboare la Puerto Anunciacion cu colectiile lui de ierburi, ca sa se intoarca foarte repede, pentru ca a descoperit o specie necunoscuta de creasta-cocosului, al carei simplu miros produce halucinatii vizuale, si o planta crucifera in apropierea careia unele metale ruginesc. Grecii isi duc aratatorul la tampla, cautand, parca, piatra nebuniei. Inaintasul isi bate joc de strania sonoritate pe care o dobandesc in gura aceluia anumite cuvinte indigene. Muncitorii de pe plantatiile de cauciuc, in schimb, spun ca este un medic foarte bun si povestesc despre o punga de puroi pe care a spart-o cu varful unui cutit stirb. Rosario il cunoaste si considera ca inepuizabila sa dorinta de a vorbi dupa foarte indelungate taceri este foarte tipica pentru acest personaj. Mouche, care l-a poreclit Domnul Macbeth si se intelege cu el in franceza, declara, in cele din urma, ca se simte obosita de povestile lui despre plante si ii cere lui Yannes sa atarne hamacul in interiorul casei. Fratele Pedro imi spune ca nu-i deloc nebun Culegatorul de ierburi, dar ca ii place foarte mult sa fabuleze, si ca recompensa pentru singuratatea de luni de zile in desisul selvei, si-a nascocit un amuzant arbore genealogic de alchimisti si eretici, ce ii permite sa se proclame descendent direct al lui Raimundo Lulio - pe care se incapataneaza sa-l numeasca Ramon Llull - , afirmand ca obsesia pentru copac in tratatele Ilustrului Doctor ii confereau inca din zilele tratatului Ars Magna, un aer de familie. Dar larma sosirii si a primelor intalniri se potoleste in jurul tavilor grosolane pe care minerii aduc branza de la caprele lor, ridichile si rosiile dintr-o micuta gradina, impreuna cu niste turte de manioc, sare si rachiu la care ne poftesc la inceput - in amintirea, poate involuntara, a ritului secular al sarii, painii si vinului. Si acum stam asezati in jurul focului, uniti de nevoia ancestrala de a sti ca flacarile nu se sting in timpul noptii. Unii sprijiniti in cot, altii cu barbia in maini, capucinul infasurat in rasa lui, femeile intinse pe o patura, Gavilon cu limba scoasa, langa Polifem, dogul chior al grecilor; toti privim flacarile care cresc in salturi printre crengi prea ude, murind in galben intr-un loc, ca sa renasca in albastru pe o surcea uscata, in vreme ce dedesubt, lemnele de la inceput devin jaratec. Marile lespezi ce acopera povarnisul unde ne aflam dobandesc o fantastica frumusete de siaje, de pietre funerare, de monoliti inaltati intr-o scara ale carei trepte de sus se pierd in negura. Ziua fusese obositoare. Si, totusi, nimeni nu se hotaraste sa se culce. Suntem aici, vrajiti parca de foc, beti oleaca de caldura lui, inchis fiecare in sinea lui, gandindu-se fara sa gandeasca, solidar cu ceilalti din cauza unei senzatii de bunastare, de tihna, de care ne bucuram impreuna datorita unei ratiuni primordiale. Dupa putin timp, deasupra orizontului de blocuri eratice, se zugraveste o lumina rece si luna apare din spatele unui copac cu o coroana mare si multe liane, ce incepe sa ne cante cu toti greierii sai. Trec, croncanind, doua pasari albe, intr-un zbor cazut. Aprinsa lumina, se dezleaga vorbele: unul din mineri se plange ca mina pare ca a secat. Dar Montsalvatje strange din umeri, zicand ca mai departe, spre Marile Podisuri, se gasesc diamante in toate albiile. Cu jambierele lui groase, chelia arsa de soare, mainile scurte si pline de pistrui, cu degetele carnoase semanand cu o stea de mare, Culegatorul de ierburi pare a fi duhul pamantului, piticul pazitor al pesterilor, in imaginatia mea aprinsa de vorbele sale. Vorbeste de Aur, si, dintr-o data, toti tac, pentru ca omului ii place sa vorbeasca de Comori. Povestitorul - povestitor in jurul focului, asa cum trebuie sa fie un adevarat povestitor - a studiat in biblioteci indepartate tot ce este legat de aurul de pe lumea asta. Si dintr-o data apare, in departari, scaldat de luna, mirajul vestitului El Dorado. Fratele Pedro zambeste batjocoritor. Inaintasul asculta cu o masca vicleana, aruncand ramurele pe foc. Pentru colectionarul de plante, mitul este doar reflectarea realitatii. Acolo unde a fost cautat orasul Manoa, mai in sus sau mai in jos, pe tot cuprinsul acelei intinse si fantomatice provincii, se gasesc diamante in namolul de la mal si aur pe fundul apelor.
17. (Duminica, 17 iunie)
Acum ma intorc de la mina si ma bucur dinainte gandindu-ma la deceptia lui Mouche cand va vedea ca pestera fermecata, stralucind de geme, comoara lui Agamemnon, la care in mod sigur se astepta, este o albie de torent, sapata, scormonita, rascolita; o mocirla pe care lopetile o interogasera pe margini, in adancime, de sus in jos, intorcandu-se de zeci de ori la locul primei descoperiri, cu speranta ca lasasera in noroi, datorita unei simple abateri a mainilor, la doar cativa milimetri, magnifica Piatra a Bogatiei. Cel mai tanar dintre cautatorii de diamante imi vorbeste pe drum de marile mizerii ale meseriei lor, de deznadejdea de zi cu zi si de strania fatalitate ce-l face pe descoperitorul unei pietre pretioase de mare valoare sa se intoarca intotdeauna, sarac si plin de datorii, la locul unde o descoperise. Cu toate acestea, iluzia renaste de fiecare data cand din pamant se iveste diamantul unic, si stralucirea lui viitoare, inainte de a fi slefuit, se propaga dincolo de selve si lanturi muntoase, accelerand pulsul celor care, la capatul unei zile pierdute in zadar, isi curata trupul de crusta de noroi ce il acopera. Intreb unde sunt femeile si mi se raspunde ca se scalda intr-un canal apropiat, ale carui alinaturi nu adapostesc lighioane periculoase. Dar iata ca se aud glasurile lor. Glasuri care, apropiindu-se, ma fac sa ies din casa, surprins de violenta tonului si de inexplicabilele strigate. Pe moment, credem ca cineva le surprinsese in goliciunea lor pe mal sau ca le jignise cu propuneri rusinoase. Dar Mouche apare acum cu rochia uda, cerand ajutor si fugind, parca, de ceva teribil. Inainte de-a putea face un pas, o vad pe Rosario, de-abia acoperita cu un jupon gros, ca o ajunge pe prietena mea, o tranteste la pamant si o loveste fara mila cu un par. Cu parul cazandu-i pe umeri, scuipand injuraturi, lovind-o cu picioarele, cu parul si cu cealalta mana, ne ofera un spectacol atat de feroce, ca alergam cu totii s-o oprim. Inca se mai zbate, da din picioare, ii musca pe cei care o tin, cu o furie ce se manifesta, negasindu-si cuvintele, in maraituri ragusite si pufnituri. Cand o ridic pe Mouche, de-abia se poate tine pe picioare. O lovitura i-a rupt doi dinti. Ii curge sange din nas. E plina de zgarieturi si jupuituri. Doctorul Montsalvatje o duce la coliba cu ierburi de leac ca s-o trateze. Intre timp, inconjurand-o pe Rosario, incercam sa aflam ce s-a intamplat. Dar acum se cufunda intr-o mutenie incapatanata, refuzand sa ne raspunda. Sta pe un bolovan, cu capul aplecat, repetand, cu o exasperanta indaratnicie, un gest de refuz ce face sa-i fluture pletele negre dintr-o parte in alta, acoperindu-i de fiecare data chipul inca furios. Ma duc spre coliba. Putind a farmacie, "etichetata" cu leucoplast, Mouche scanceste in hamacul Culegatorului de ierburi. La intrebarile mele raspunde ca nu stie motivul agresiunii; ca cealalta parca innebunise, si, fara sa mai insiste asupra chestiunii, izbucneste in plans, zicand ca vrea sa se intoarca imediat, ca nu mai suporta, ca aceasta calatorie o epuizeaza si ca se simte in pragul nebuniei. Acum ma implora si stiu ca, in urma cu putin timp, cu asemenea rugaminti, neobisnuite in gura ei, ar fi obtinut totul de la mine. Dar in clipa aceasta, langa ea, privindu-i corpul scuturat de plansul unei disperari ce pare sincera, raman rece, blindat de o duritate ce ma surprinde si pe care o elogiez, asa cum poate fi elogiata, ca oportuna si ferma, vointa altei persoane. Niciodata n-as fi crezut ca Mouche, dupa o convietuire asa de lunga, o sa ajunga sa-mi fie atat de straina. Stinsa dragostea pe care poate o simtisem pentru ea - acum ma cuprindeau indoielile chiar si asupra realitatii acestui sentiment - , ar fi putut supravietui cel putin legatura unei prietenoase duiosii. Dar revenirile, schimbarile, reflectiile ce se succedasera in mine insumi, in mai putin de doua saptamani, adaugate la descoperirea din ajun, ma facusera insensibil la rugamintile ei. Lasand-o sa-si planga nenorocirea, ma intorsei la casa grecilor, unde Rosario, ceva mai potolita, se ghemuise intr-un hamac, tacuta, cu bratele incrucisate pe fata. Un soi de proasta dispozitie ii incrunta pe barbati, desi parea ca se gandesc la alte lucruri. Grecii aratau prea multa nervozitate la dresul unei ciorbe de peste ce fierbea intr-o enorma oala de lut, intr-o discutie ce suna fals, in legatura cu uleiul, ardeiul iute si usturoiul. Muncitorii de pe plantatia de cauciuc isi peteceau incaltarile in tacere. Inaintasul il spala pe Gavilon, care se distrase cu un starv, si cum cainele se simtea jignit din cauza carafelor de apa ce-i cadeau deasupra, le arata coltii celor ce il priveau. Cuviosul Pedro numara boabele rozariului sau din samburi. Si eu simteam ca toti isi arata tacita solidaritate cu Rosario. Aici, factorul dezordinii, care displacea tuturor in mod instinctiv, era Mouche. Toti ghiceau ca violenta reactie a celeilalte se datora unui fapt ce ii dadea dreptul s-o atace cu atata furie - ceva ce muncitorii de pe plantatie, de pilda, puteau atribui ranchiunei lui Rosario, indragostita poate de Yannes si starnita de comportarea prietenei mele. Trecura cateva ceasuri de caldura sufocanta, in timpul carora fiecare se inchise in sine insusi. Pe masura ce ne apropiam de selva, observam ca oamenii devin tot mai inclinati spre tacere. Asta explica, poate, tonul sententios, aproape biblic, al anumitor reflectii formulate cu foarte putine cuvinte. Cand vorbeau o faceau masurat, ascultand si tragand concluzii fiecare, inainte de a raspunde. Cand umbra stancilor incepu sa se indeseasca, doctorul Montsalvatje ne aduse din coliba cu ierburi cea mai neasteptata veste: Mouche tremura de febra. Trezindu-se dintr-un somn profund, se ridicase in capul oaselor, delirand, ca sa se scufunde apoi intr-o stare de inconstienta cutremurata de friguri. Parintele Pedro, autorizat de lunga experienta a preumblarilor sale, diagnostica o criza de malarie - boala careia, de altfel, nu i se dadea multa importanta in aceste regiuni. Ii dadura bolnavei sa inghita comprimate de chinina, si ramasei langa ea bombanind furios. La doua zile de sfarsitul misiunii mele, cand paseam granitele necunoscutului si aerul se infrumuseta cu apropierea posibilelor miracole, Mouche trebuia sa cada asa, in mod stupid, piscata de o insecta care o alesese pe ea, cea mai putin apta sa suporte boala. In cateva zile, o natura puternica, profunda si robusta se amuzase dezarmand-o, hartuind-o, batjocorind-o, infrangand-o, dandu-i dintr-o data lovitura de gratie. Ma miram in fata rapiditatii infrangerii, ce parea o exemplara revansa a perfectiunii si autenticitatii. Aici, Mouche era un personaj absurd, sosit dintr-un viitor unde potecile fusesera inlocuite cu alei. Timpul ei, epoca ei erau altele pentru cei ce convietuiau acum cu noi; fidelitatea fata de barbat, respectul pentru parinti, corectitudinea faptei savarsite, cuvantul dat, onoarea care obliga si obligatiile care onorau erau valori constante, eterne, de neevitat, ce excludeau orice posibilitate de a fi puse in discutie. A nu respecta anumite legi insemna sa pierzi dreptul la stima celorlalti, desi sa omori ca sa-ti aperi onoarea de barbat nu era o vina prea mare. Ca in teatrul clasic, personajele erau, pe aceasta mare scena prezenta si reala, cele cioplite dintr-o bucata: Cel bun si Cel rau, Sotia exemplara sau Amanta credincioasa, Canalia si Prietenul leal, Mama demna si nedemna. Cantecele din regiunea fluviului istoriseau, in versuri de romanta, tragica poveste a unei sotii violate, ce murise de rusine, si fidelitatea mulatrei ce timp de zece ani a asteptat intoarcerea unui sot despre care toti ziceau ca l-au mancat furnicile in cel mai indepartat ungher al selvei. Era clar ca Mouche era de prisos pe o asemenea scena, iar eu trebuia sa recunosc acest lucru, ca sa nu fiu obligat sa renunt la orice urma de demnitate din momentul cand fusesem informat de escapada ei pe insula Santa Prisca in compania grecului. Cu toate acestea, acum, cand fusese doborata de criza de paludism, intoarcerea ei implica si intoarcerea mea; ceea ce echivala cu renuntarea la unica mea opera, la a ma intoarce plin de datorii, cu mainile goale, rusinat, in fata singurei persoane a carei pretuire era valoroasa pentru mine - si toate astea ca sa joc rolul tampit de escorta a unei fiinte pe care acum o uram. Ghicind poate cauza chinurilor exprimate, probabil, de chipul meu, Montsalvatje imi aduse cea mai providentiala usurare, spunand ca nu-l deranja deloc s-o ia cu el pe Mouche, maine. O s-o conduca intr-un loc unde sa ma poata astepta in conditii confortabile; caci s-o oblig sa continue drumul, slabita cum va fi dupa acest prim atac, era aproape imposibil. Ea nu era femeie pentru asemenea ispravi. Anima vagula, blandula - sfarsi ironic. I-am raspuns, imbratisandu-l.
Luna s-a ridicat din nou pe cer. Acolo, la poalele unei stanci mari, moare focul ce-i adunase pe oameni in primele ore ale noptii. Mouche mai mult suspina decat respira si somnul ei febril se populeaza de vorbe ce par horcaieli si haraituri. O mana imi atinge umarul; Rosario se asaza langa mine pe rogojina, fara sa vorbeasca. Inteleg, totusi, ca se apropie o explicatie si astept in tacere. Tipatul unei pasari ce zboara spre apa, trezind cosasii de pe acoperis, pare s-o decida. Incepand cu o voce atat de inceata ca de-abia o aud, imi povesteste ceea ce banuisem de la inceput. Scaldatul la malul raului. Mouche, care se faleste cu frumusetea corpului ei si nu pierde niciodata ocazia de a o dovedi, o incita cu prefacute indoieli privind duritatea carnii ei sa-si scoata juponul pe care nu si-l daduse jos dintr-o taraneasca pudoare. Apoi, urmeaza insistentele, abila provocare, goliciunea ce se arata, elogiile la adresa duritatii sanilor ei, a netezimii pantecelui, gestul dragastos si gestul in plus care ii descopera lui Rosario, dintr-o data, o intentie ce revolta instinctele ei cele mai profunde. Mouche, fara sa-si inchipuie, i-a adus o jignire care, pentru femeile de aici, este mai rea decat cel mai rau epitet, mai rea decat injuratura de mama, mai rea decat sa fii dat afara din casa cuiva, mai rea decat sa scuipi pantecele ce-a nascut, mai rea decat sa te indoiesti de fidelitatea sotului, mai rea decat sa-i spui cuiva catea ori sa-i spui curva. Atat de tare i se aprind ochii in intuneric cand isi aduce aminte de cearta de dimineata, ca mi-e frica de o noua izbucnire de violenta. O apuc pe Rosario de incheieturile mainilor ca s-o potolesc si, datorita gestului brusc, rastorn cu piciorul unul din cosurile unde Culegatorul de ierburi isi pastreaza plantele uscate, intre snopuri de frunze de malanga. Un fan des si fosnitor cade peste noi, invaluindu-ne in arome ce amintesc camforul, santalul si sofranul la un loc. O brusca emotie imi taie respiratia: asa - aproape asa - mirosea cosul calatoriilor magice, acela unde o strangeam in brate pe Maria del Carmen, cand eram copii, langa straturile unde taica-su semana busuioc si menta. O privesc pe Rosario foarte de aproape, simtind in palme zvacnetul venelor ei si, pe neasteptate, vad ceva atat de plin de ardoare, de daruire, de nerabdare in zambetul ei - ras inghetat mai degraba decat zambet, crisparea asteptarii - , incat dorinta ma arunca spre ea cu o vointa straina de tot ce nu este gestul posesiunii. E o imbratisare rapida si brutala, fara duiosie, ce pare mai curand o lupta pentru a ne dobori si a ne invinge intr-o legatura plina de desfatare. Dar cand ne aflam din nou unul langa altul, gafaind inca, si ne dam seama cu adevarat de fapta noastra, ne invadeaza o imensa multumire, ca si cum trupurile noastre ar fi semnat un pact ce avea sa fie inceputul unui nou mod de viata. Facem dragoste pe ierburile imprastiate, fara sa ne gandim la nimic altceva decat la placerea noastra. Lumina Lunii ce intra in coliba prin deschizatura fara usa urca incetisor pe picioarele noastre: era pe glezne, si acum ajunge la genunchii lui Rosario, care ma mangaie din nou cu o mana nerabdatoare. De data asta e ea cea care se arunca peste mine, arcuindu-si talia cu avida graba. Dar mai cautam inca pozitia cea mai buna, cand o voce ragusita, sparta, stropseste injuraturi la urechile noastre, desperechindu-ne. Ne rostogoliseram sub hamac, uitand de cea ce gemea atat de aproape. Si chipul lui Mouche se apleca spre noi, crispat, sardonic, cu bale la gura, avand ceva din capul Gorgonei cu latele cazandu-i pe frunte. "Porcilor! - striga. Porcilor!" De pe jos, Rosario da lovituri hamacului cu picioarele, ca s-o faca sa taca. In curand, vocea de sus se pierde in divagatii delirante. Corpurile desperecheate se reintalnesc, si, intre fata mea si chipul livid al lui Mouche, ce atarna afara din hamac cu un brat inert, se interpune, ca o cascada, parul lui Rosario, care-si propteste coatele pe dusumea ca sa-mi impuna ritmul ei. Cand avem din nou urechi de auzit ce ne inconjoara, nu ne mai pasa nicicum de femeia care horcaie in intuneric. Ar putea sa moara chiar acum, urland de durere, fara ca agonia ei sa ne tulbure. Suntem doi, intr-o lume diferita. M-am insamantat sub smocul de par pe care il mangai cu o mana de stapan, si gestul meu pecetluieste fericita confluenta a sangelui nostru ce s-a regasit.
Fragment din romanul Pasii pierduti de Alejo Carpentier, traducere din limba spaniola de Dan Munteanu Colan, in curs de aparitie la Curtea Veche Publishing, colectia Byblos, coordonata de Livia Szasz
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
