Un cuplu de turişti corpolenţi m-a rugat să le permit a mă fotografia, acolo, în tipografia/redacţia lui „Tombstone Epitaph”. Am acceptat, apoi am plecat. I-am mai întâlnit odată, pe stradă, când nu s-au mai putut abţine şi m-au întrebat „Are you part of the celbration?” (Faci parte din festivitate - spectacol?) „Yep!” am răsăuns eu, scurt. „Who are you?” Întrebarea era foarte la obiect şi nu prea ştiam ce să răspund pentru că nu întrupam pe nici unul dintre protagoniştii duelului. După o ezitare am zis, hotărât: „One of the guys!” (Unul dintre băieţi!). Faptul că eram oprit pe stradă şi chestionat în privinţa identităţii mele îmi dădea temei să cred că eram destul de convingător în aspectul meu western (vezi episodul anterior din Ziarul de duminică nr. 16/26 aprilie - 2 mai 2013). Este drept că, pe străzi, turiştii se amestecau cu re-enactors (reînscenatori) veritabili, îmbrăcaţi în straie potrivite – fie angajaţi ai locului, spre a face atmosferă, fie amatori de călătorii în timp, ca mine. Unii erau „animatori” şi, prin prezenţa lor colorată, atrăgeau vizitatorii la dramatizarea memorabilului duel din 26 octombrie 1881. Am descoperit că, de fapt, în oraş exitau două trupe concurente ce interpretau acelaşi eveniment sângeros, „The Gunfight of OK Corral” (Fusilada de la OK Corral): unii, cu mai puţină figuraţie şi mai sărăcuţ dotaţi, îşi desfăşurau „comèdia” într-un decor improvizat, într-o fundătură, la periferia oraşului. Nu aveau o împrejmuire, un gard sau nişte panouri care să-i ascundă de priviri curioase aşa că, dacă erai înalt, puteai vedea, de la distanţă, derularea reprezentaţiei.
Trupa „oficială” dădea spectacolul exact pe locul unde se desfăşurase lupta, în preajma studioului fotografic al lui Camillus S. Fly, lângă un ţarc (corral) unde străinii veniţi cu treburi în oraş ori localnicii care nu aveau un grajd propriu îşi puteau lăsa caii în grija rândaşilor. Pentru familiarizarea publicului cu trecutul aşezării, înainte de a intra în teatru, putea fi vizitat un mic punct muzeistic, „Tombstone Historama”, unde erau expuse obiecte, documente şi fotografii care relatau povestea locului. Apoi, după ce achitai preţul biletului de intrare, pătrundeai în incinta acelui corral. Cu 17 ani în urmă, în acel spaţiu erau nişte manechine din plastic - ridicole ca expresii şi poziţii, decolorate de soare şi tăiate ori ciopârţite de amatorii de amintiri – care demonstrau amplasamentul fiecăruia dintre protagoniştii duelului. Acum acele manechine, împrospătate, erau grupate în spatele unei îngrădituri care nu mai permitea accesul liber la ele. Până să înceapă drama, se putea vizita atelierul lui Fly, devenit celebru, în 1886, prin imortalizarea predării lui Geronimo şi a apaşilor săi în Canyon de los Embudos, când şi-a riscat viaţa apropiindu-se de războinicii încă înarmaţi, spre a le lua portretele. Erau acolo exemplare originale din fotografiile sale, câteva aparate, obiective, rame pentru copiere prin contact a clişeelor cu colodiu umed şi băi de spălare a acestora. De pragul uşii se rezema un om palid, cu ochi albaştri, de oţel, şi mustaţă subţire, doar în cămaşă şi cu vestă fantezi, pălărie elegantă, neagră, şi baston cu mâner de argint într-o mână, iar în cealaltă cu o căniţă de argint din care sorbea adesea, cu nesaţ. La cingătoare avea două revolvere nichelate, cu mânere de fildeş. Era John Henry Holliday, poreclit Doc, om din est, fiul unui maior din armata Confederaţiei Sudiste, mutat în aceste ţinuturi pentru a-şi trata boala de plămâni, stomatolog la origine – deşi nu practica decât arar arta sa ci pe aceea a jocului de cărţi şi a mănuirii pistolului, rafinat dar coleric şi violent la beţie. Acţiunea începea chiar de acolo. Îmbrăcat integral în negru, ca un domn sobru şi respectabil, cu mustaţă groasă şi, în piept, cu stea de marshal, Virgil Earp te întâmpina la intrarea în teatrul de vară. După ce lumea lua loc pe gradene, el, ca un adevărat şef al poliţiei locale, se adresa adunării, cu glas tunător şi sprâncene încruntate: „Aveţi grijă, să nu vorbiţi între voi, să nu râdeţi şi să nu strănutaţi ori să scuipaţi pe jos, în timpul când noi o să fim pe aici. Şi, să nu cumva să vă prind că folosiţi acele drăcii mititele, care scot sunete stridente şi pe care voi le duceţi la ureche, trăncănind ca şi când v-ar căuta duhurile spurcate de pe Ceea Lume, că VĂ ARESTEZ PE TOŢI...” Aceasta era o avertizare, formulată foarte original în spiritul secolului XIX, de a fi închise telefoanele celulare.
După care a început acţiunea: dialoguri puţine, pronunţate în argou, şi multe detunături. Sub ochii uimiţi ai spectatorilor s-a derulat un conflict, mult timp mocnit, dintre orăşenii venetici, care făceau un periculos balet între poziţia de apărători ai legii şi tâlhari de drumul mare, precum fraţii Earp – Virgil, Morgan şi Wyatt (la al căror grup se alăturase Doc) - şi fermierii neaoşi, hoţi de cai din când în când, înconjuraţi de cowboys zurbagii şi amatori de a-şi descărca arma în orice mişcă, cum erau familiile Clanton şi McLaury. Nu mai insist asupra subiectului despre care s-a scris foarte mult în cărţi şi reviste (în octombrie 2006, periodicul „Wild West”, şi-a dedicat întregul număr aniversării a 125 de ani de la acel epocal schimb de focuri), iar cineaştii i-au consacrat numeroase pelicule, de la „My Darling Clementine” (1946, R: John Ford) şi „Gunfight at the OK Corral” (1957, R: John Sturges) la mai recentele şi foarte riguros reconstituitele „Tombstone” (1993, R: John P. Kosmatos) şi „Wyatt Earp” (1994, R: Lawrence Kasden). Acţiunea alertă a durat doar jumătate de oră. Pif, paf, puf şi... gata! Cei care trebuiau să facă pe morţii cădeau deosebit de spectaculos. În final, Doc Holliday, interpretat de actorul Stephen Keith, detaşat de cele întâmplate şi revenit la constanta-i ebrietate, s-a înfăşurat din nou în macferlanul negru şi, clătinându-se printre cei căzuţi, a declamat, cu o dicţie demnă de marii tragedieni ai epocii, câteva sonete de Shakespeare şi a încheiat cu un monolog din „Hamlet”. Aşa, ca să se vadă că şi în Vest existau oameni culţi care, după descărcarea armelor, erau capabili de trăiri estetice suscitate de poezia marelui Will!
Ecoul şi fumul împuşcăturilor s-a stins, lumea s-a sculat, comentând, volubil, cele văzute. Părăsind incinta teatrului, Virgil şi Wyatt Earp s-au sprijinit de un perete spre a le oferi spectatorilor privilegiul de a se fotografia alături de ei. Zâmbind intimidaţi, copii şi părinţi în şort, maieu, şlapi şi şapcă fistichii de basseball, se pozau cu eroii zilei, stând la o distanţă respectuoasă, fără a îndrăzni să-i privească ori să li se adreseze, apoi, fâstâciţi, plecau repede de lângă ei, fără a mulţumi de onoare. M-am apropiat şi eu. Wyatt mi-a întins mâna şi mi-a strâns-o, bărbăteşte. Avea o palmă mare, aspră şi grea, ca a unui muncitor. Virgil încă mai ţinea în mână o puşcă cu două ţevi scurte. Ca şi la început, încruntând sprâncenele, a tunat spre ceilalţi amatori de amintiri western: „Uite cum trebuie să veniţi îmbrăcaţi la Tombstone, nu cu pantaloni scurţi şi cu papuci, cum văd pe mulţi dintre voi...” . Evident, aceasta m-a flatat!
După ce fusesem prezent la desfăşurarea, la cea mai înaltă tensiune, a unei zile obişnuite din existenţa oraşului dintr-al nouălea deceniu, trebuia să văd şi cum erau petrecute serile aici. Iar Bird Cage Theatre era locul cel mai potrivit în acest sens. Acolo era o combinaţie de cabaret, saloon, sală de dans şi bordel, unde se produceau diverşi artişti ambulanţi. Unul dintre aceştia, celebrul Eddie Foy, obişnuia să-şi recite cupletele ieşind dintr-un... sicriu, conform aceluiaşi gust pentru macabru al americanilor.
Acuma Teatrul Colivie (aceasta fiindu-i traducerea numelui) este un muzeu particular. În sala de intrare, care arată ca un segment dintr-un saloon, la tejghea erai întâmpinat de un domn dolofan, cu cioc, pălărie şi pistol la brâu – acelaşi pe care îl găsise acolo şi în 1993 – care vindea bilete de intrare şi, spre a-ţi stârni curiozitatea, enunţa atracţiile din spatele unei draperii jerpelite (care, probabil făcea parte din decorul original!). Rar mi-a fost dată să văd ceva mai prăfuit şi mai deteriorat: pete mari lăsate de apele meteorice pe tavan şi dâre de scursură pe tapetul decolorat, o scenă minusculă şi o cortina zdrenţuită. Lojile erau ca nişte cutii de chibrituri. Greu de crezut că puteau încăpea mai mult de două scaune. Dar, pentru a le lămuri utilitatea, în interior erau aşezate nişte manechine neinspirat executate, cu priviri fixe şi bărbi artificiale, groteşti, acoperite de un colb gros. Acolo nu mai fusese şters praful în cel mai bun caz de la anterioara mea vizită... Pe pereţi erau panotate, fără ordine, afişe de circ şi de teatru, portrete de cântăreţe şi de actori (care, însă, nu călcaseră vreodată pe acolo), de sheriffi, tâlhari, prostituate şi indieni locali, vechi bilete de intrare puse în ramă, sub geam. Toate aveau etichete îngălbenite ce dădeau explicaţii naive, ridicole prin pedanteria lor. Pe lângă pereţi erau înghesuite o pianină, un armoniu de biserică, un simfonion şi alte cutii muzicale, mobile descompletate şi, în vitrine, o sumedenie de obiecte heteroclite, fără vreo legătură cu locanta (precum o colecţie de maşini de scris Remington, mai potrivite într-o redacţie decât într-un cabaret). Sala de spectacol arăta mai mult a depozit de vechituri, total neîngrijit, decât a loc unde altădată străluciseră pe scenă actriţe superbe, elegante, scăldate în lumină, şi în staluri luaseră loc cartofori sclivisiţi, căutători de aur jegoşi, cowboys impertinenţi şi beţi în ziua când primeau salariul, care aplaudau frenetic şi chiar slobozeau pistoale la apariţia star-ului admirat şi adulat. Piesa cea mai preţioasă erau un dric, produs în est, la Rochester, statul New York, chiar în anul fatidic 1881, care a fost folisit până în 1917. Preţul de achiziţie fusese 8.000 dolari pentru că geanurile erau de cristal, garniturile din argint iar florile de pe catafalc din aur de 24 K. Din cele 8 asemenea trăsuri destinate ultimului drum, executate în acel an, acesta este singurul care supravieţuise. Carul funebru mi-a amintit, în mod firesct, de începutul memorabilului film „Cei şapte magnifici” şi drumul ce-l fac cei doi pistolari şi viitori prieteni pe capra unui vehicul similar, în drumul spre cimitir. Lângă el era aşezat unul dintre coşciugele folosite în filmul mai sus amintit, „Tombstone”, reconstituit după fotografiile de la înmormântarea fraţilor McLaury şi a amicului lor Billy Clanton, căzuţi în duelul cu fraţii Earp şi devotatul lor tovarăş, Doc Holliday. Se spune că teatrul este bântuit de stafii: noaptea se aud mobilele scârţâind, uşile se deschid singure, luminile se aprind brusc, obiectele sunt mutate de colo-colo, tablourile sunt strâmbate pe perete iar instrumentele muzicale încep să cânte atinse de degete nevăzute. Nici nu este de mirare, sub atâta prăfăraie să nu învie duhurile clienţilor de altădată! Texas Jim Silver, un cântăreţ de muzică country a compus o suită de melodii cu acest subiect, ce pot fi procurate, pe CD, de la tejgheaua de la intrare, unde sunt vândute şi alte suveniruri.
Ultima etapă a vizitei în acest oraş istoric, era absolut necesara oprire la cimitir, Boot Hill cum este numit în general, în Vest, acest loc de veşnică odihnă pentru că, pe acel deal, cei îngropaţi au murit încălţaţi, adică violent, nu din cauze naturale, în patul lor, desculţi. O colină aridă, fără arbori, fără umbră, doar câteva tufişuri, smocuri de iarbă aspră, ţepoasă, şi cactuşi. Acolo îşi dorm somnul etern vreo 300 de inşi. Cimitirul a funcţionat între 1878 şi 1883 când a fost deschis un altul, cel nou, în acesta fiind aduşi după acea dată doar câţiva tâlhari spânzuraţi în urma unei condamnări ori linşaţi de gloate dezlănţuite. Din numărul mare al „locatarilor” mutaţi acolo în interval atât de scurt se poate discerne cât de periculos era traiul în Tombstone, riscându-ţi viaţa în fiecare zi, chiar dacă erai om paşnic – mulţi gură-cască au fost loviţi de gloanţe rătăcite, spre neşansa lor! Peste fiecare mormânt este aşezată o grămadă de bolovani pentru ca nu cumva vântul să împrăştie ţărâna şi să dea la iveală trupul defunctului, la fel ca în capodopera de inspiraţie western a regizorului suedez Victor Sjöström, „Vântul”, realizată, în 1928, pe pământ american. La căpătâi este înfiptă câte o scândură îngustă pe care este scris numele defunctului, dacă acesta e cunoscut deşi, adesea este scrijelat, de o mână nedeprinsă cu condeiul, doar un singur cuvând: Unknown (necunoscut). Cele mai arătoase şi îngrijite sunt, evident, cele ale victimelor de la OK Corral, devenite prin moarte mai ilustre decât dacă şi-ar fi dus viaţa obscură, până la capăt, în linişte şi pace.
Pot fi găsite şi epitafuri inspirate, şugubeţe, chiar dacă defunctul nu a plecat prea vesel din viaţă. Unul sună aşa: „Here lies George Johnson/ Hunged by mistake/ He was right/ we was (sic!) wrong/ but we strung him up/ and now he’s gone” (Aici zace George Johnson, spânzurat din greşeală, el avea dreptate, noi am greşit, dar l-am aninat sus cu funia şi acum s-a dus). Cel mai celebru este acela al unui agent poştal al companiei de diligenţe Wells Fargo, împuşcat de un destinatar furios la primirea unui colet cu ambalajul deteriorat. El glăsuieşte astfel: „Here lies Lester Moore/ Four slugs from a 44/ No les, no more” (Aici zace Lester Moore/ Patru plumbi dintr-un - pistol calibrul- 44/ Nici mai puţin, nici mai mult). Aici e făcut şi un joc de cuvinte cu referire la numele celui evocat (Les de la Lester şi More de la Moore) ceea ce s-ar traduce prin „Nici un Les, nici un More”. Altele sunt mai poetice dar mai subtile şi îţi trebuie mult timp pentru a pătrunde mesajul, precum la John Gibson: „He climbed the Golden stairs on the fumes from a pan of Charcoal” (A urcat treptele de aur pe aburii unei tigăi de cărbuni) – nenorocitul fusese răpus prin inhalarea fumului de mangal. Altul este însă mai simplu şi se referă la înjungherea unei prostituate de alta, geloasă: „Margarita, stabbed by Gold Dollar” (nici uneia dintre protagoniste nu i se cunoaşte adevăratul nume). Nu toate decesele fuseseră provocate de glonş, pumnal sau ştreang. Unii au pierit nevinovaţi, aşa cum a fost cazul elevului Hilly Hickson, care jucându-se, a căzut de pe catalige. Alţii au expiat în locuri dezonorante sau ridicole, ca Thomas Fitzhugh, găsit fără viaţă într-o... privată.
Plimbându-mă printre mormintele tăcute şi citind epitafurile grăitoare îmi veneau în minte nemuritoarele versuri închinate morţii de Edgar Lee Masters în Antologia Spoon River.
Ed Schiefflin a avut convingerea că acest oraş îi va supravieţui chiar dacă, în 1880, îşi vânduse mina pentru 600.000 dolari şi se mutase. Dar, a cerut să-şi doarmă somnul de veci în preajma locului unde şi-a întins prima dată cortul când a găsit bogatul filon. Şi, deşi a închis ochii în 1897, în Oregon, la mare distanţă de Arizona, a fost adus aici şi îngropat, după dorinţa expresă, în spaţiul selectat, având alături târnăcopul şi plosca de apă, de care nu se despărţise niciodată, nici chiar atunci când atinsese prosperitatea. Ed se odihneşte la câteva mile de oraşul născut dintr-o glumă macabră a sa.
Tombstone, „A town too tough to die!” (Un oraş prea tare ca să moară) cum se recomandă, nu va muri niciodată din inimile noastre, a celor care iubim adevăratul Vest.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
