Publicist si diplomat bulgar, Petar Neikov (1879-1968) a avut prezenta de spirit si tihna necesare pentru a asterne pe hartie impresiile stranse pe parcursul a aproape sapte decenii dintr-o existenta agitata si plina de evenimente. Nascut la Braila, oras cu o viguroasa comunitate bulgara, va studia Dreptul la Geneva si va imbratisa cariera diplomatica. O cariera intrerupta de cateva ori, din cauza realitatilor politice din Bulgaria, fapt ce l-a indemnat fie sa se refugieze peste hotare, fie sa renunte la diplomatie in favoarea jurnalisticii. Neikov isi va petrece ani buni din viata in Romania, atat ca reprezentant diplomatic al statului bulgar, cat si ca refugiat. Prezenta sa ca diplomat acreditat pe langa Curtea Regala de la Bucuresti coincide cu momente importante din istoria Romaniei: razboaiele balcanice, prima conflagratie mondiala si ocupatia militara a Capitalei. Momente redate in amintirile sale, intitulate Alaltaieri si ieri, care au vazut pentru prima data lumina tiparului in 1959.
Multumita bunelor mele contacte personale din interiorul corpului diplomatic, am patruns relativ usor in sanul inaltei societati locale. Prin vointa lui Carol de Hohenzollern, doua partide guvernau, atunci, cu schimbul, in Romania: conservatorii si liberalii. Conservatori erau toti mosierii si clientela lor oraseneasca; liberali erau bancherii, marii negustori si tot felul de intermediari. Avocatii erau impartiti corespunzator in ambele partide, care aveau propriii intelectuali, profesori, scriitori si jurnalisti ce propovaduiau pozitiile lor "ideologice". Toate aceste categorii - arendasi si lefegii - adunate laolalta alcatuiau, in pofida certurilor lor pe considerente economice, nucleul alesei societati bucurestene, care dadea tonul in viata mondena a orasului.
Nu a trecut mult timp si am putut sa-mi dau seama de un lucru interesant. In ambele partide, elementul curat romanesc era aproape in minoritate.
In randurile partidului conservator era socotita aristocratia romaneasca, in special de origine greco-fanariota. Numele in sine, desi putin romanizate, ii tradau. Intre ei erau urmasii multor fosti domnitori ai Munteniei sau Moldovei, care purtau inca titlurile lor princiare, si aproape toti boierii de la curtile domnesti de altadata.
In partidul liberal, elementul romanesc era mai prezent, insa parca nu chiar predominant. Acolo, primele roluri le jucau, de asemenea, persoane de origine straina, romanizate de una-doua generatii. Cartea de telefon era pentru mine o adevarata revelatie. Cel mult zece la suta dintre numele de acolo indicau o probabila origine romaneasca, si nici aceea sigura in totalitate. Ce sa mai vorbim de vocabularul uzual al romanilor, plin cu slavisme, grecisme sau turcisme? In pofida acestora, exista un popor roman, amestecat din punctul de vedere al compozitiei, care se dezvolta, incet dar sigur, spre o mai mare constiinta de neam, spre sentimentul unei constiinte nationale tot mai clare.
Care erau trasaturile definitorii ale societatii romano-bizantine de atunci, trasaturi deja usor degenerate? Pot fi incluse, cel putin aproximativ, in urmatoarele categorii caracteristice: bunastare si risipa, prejudecata sociala si desfrau, indulgenta fata de sine si ceilalti, intriga pe scara mare insa o surprinzatoare absenta a barfei marunte de oras. Viciile regimului si ale vietii insasi erau evidente. Insa in acest amurg al stapanirii "feudale" se simtea blandete si toleranta, care-l seduceau pe strainul mai putin familiarizat cu ambalajul acestui tablou. Lozinca era: "Traieste si lasa-i si pe altii sa traiasca!". Iar oamenii traiau pana la saturatie in superficialitate si desertaciune. Capitalistii presimteau ceva si isi mancau capitalul cu polonicul. Firimituri din ospat cadeau si asupra armatei de intermediari-paraziti, pesti si bufoni, care umpleau, precum in Roma decadenta, palatele patronilor lor milionari, inglodati in datorii pana peste urechi. O lume intreaga disparea cu pretinsele sale bogatii, cu elegantele sale curtezane, cu nesfarsitele sale placeri, sub arcusul magic al lautarilor, asa incat, dupa primul razboi mondial, o intreaga societate urma sa piara sub anestezia operetelor lui Lehar.
Insa, pana la razboi, aceasta lume era atat de vie, incat un observator superficial putea sa o considere drept vesnica. Mai mult ca oricand, saloanele straluceau de lumini, femeile erau seducatoare, iar barbatii - cavaleri curtenitori. Societate eleganta, imbracata cu gust, dupa ultima moda pariziana. Linguseli aruncate cu pricepere, intr-o maniera pur frantuzeasca. Dialoguri de suprafata, insa deseori ambigue si spirituale. Pentru acest mediu cazut in extaz dupa modelele occidentale, limba romana era necuviincioasa, vulgara; toti vorbeau franceza, si inca foarte bine.
Asa era, in cateva trasaturi generale, societatea in care un tanar bulgar, slab pregatit pentru viata mondena, facea primii sai pasi. Trebuia sa treaca timp pentru a face fata, de bine, de rau, la complicatele conventii ale unei asemenea vieti si sa patrunda dincolo de draperiile de matase care separau forma de continut.
De fapt, cultura bucuresteana era destul de superficiala. Toti citeau ultimul roman frantuzesc, femeile mai cu zel decat barbatii. Toti mergeau la Teatrul National sa vada ultima piesa frantuzeasca, jucata deseori de mari artisti francezi. Insa toate acestea erau impuse mai mult de moda, decat de vreo nevoie launtrica. Mai multa sete de cunostinte era in patura burgheziei mijlocii, de unde era recrutata elita intelectuala. Acolo se manifesta interes nu doar spre ceea ce era strain, ci si spre ceea ce era al tau, natal. Literatura romana daduse deja mari nume precum Alecsandri, Eminescu, Caragiale. In arta existau pictori remarcabili, precum Grigorescu sau Verona, si compozitori straluciti - George Enescu si Stan Golestan. Insa aristocrata Elena Vacarescu si printesa Bibescu scriau in franceza si erau scriitoare franceze, muzeul lui Anastase Simu era total insignifiant pentru vizitatorii regulati ai galeriilor Luvru, iar pentru gustul rafinat al inaltei societati bucurestene, rasetele de la O noapte furtunoasa de Caragiale, jucata din cand in cand la Teatrul National, pareau de joasa calitate. Reprezentantii acestei societati preferau farsele lui Nicolescu-Buzau, teatrele de varietati - unde jucau Iulian, talentat si spurcat la gura, si minora Marilena Bodescu, a carei muzicalitate se regasea in special in corpul ei zvelt de fetita -, ca si nenumaratele carciumi de noapte, unde cantau orchestre de tigani si unde curgea sampanie din cale-afara de scumpa. Insa acest tip de distractie, croita dupa masura celor care traiau pe picior mare, nu era de mine. In ciuda atractiei initiale, imi era clar ca nu pot participa la o asemenea viata de noapte. Cu 20 de franci pe zi, nu puteai ajunge prea departe. Nici macar pana la Flora!
Ca oras si pozitionare, Bucurestii nu mi-au placut deloc. Amplasat pe o suprafata total plata, legata la est de stepa Baraganului, urbea se mandrea cu un singur deal - cel al Mitropoliei. Dambovita era un rau de tot rasul pentru o asemenea capitala pretentioasa. La inceputul secolului, marile bulevarde ale orasului nu erau terminate. Exista doar axa nord-sud, la capatul careia se afla parcul Cismigiu, care, cu lacul sau in miniatura, era mai mult o gradina pentru copii decat pentru oameni mari. De aici incolo, un labirint de strazi inguste si intortocheate. Iar faimoasa Sosea, care purta numele fostului guvernator rus Kiseleff, era foarte ingusta pentru caii de rasa ai echipajelor particulare si ai muscalilor castrati. Existau bulevarde largi, insa lipsea verdeata. Spre deosebire de Sofia, trasurile si oarecum automobilele pusesera stapanire pe circulatie. Mersul pe jos era semn de saracie lucie. Deseori auzeam spunandu-se: "Nu am un leu nici macar pentru trasura".
Totusi mersul pe jos voluntar exista. Insa se practica doar in centru, pe Calea Victoriei, in special pe langa faimoasa cofetarie Capsa, de dupa vitrinele careia primii filfizoni ai Bucurestilor urmareau cu o privire competenta cea mai seducatoare defilare din lume: alaiul celor mai frumoase femei din oras, care, iesite, chipurile, la cumparaturi, defilau tocmai prin fata acestor vitrine, pentru a fi vazute si remarcate. Insa acest spectacol era numai pentru zilele saptamanii, la orele pranzului, pe trotuarul Caii Victoriei, intre Bulevardul Carol si Strada Regala.
In partea de rasarit a Caii Victoriei, se ridicau printre gradini intinse, gard langa gard, palatele milionarilor romani - mosieri, bancheri si negustori. Cand am patruns in aceste case impunatoare, am ramas uluit de luxul de vis care domnea in ele. Si ce mana larga, ce risipa nebuna! De exemplu, in casa omului de stat Nicu Filipescu, in fiecare ceas al zilei, toate saloanele erau pline cu prieteni si admiratori, lucru ce te trimitea cu gandul la clientela marilor patricieni romani. Mi s-a spus ca Filipescu avea, de la mosiile sale, un venit zilnic de peste o mie de franci. Ganditi-va numai! Peste 50 de galbeni pe zi! Am aflat, de asemenea, ca in desele sale calatorii la Paris sau la Monte Carlo, el lua cu sine zeci de persoane din randul apropiatilor sai, care in tot acest timp mancau si beau pe socoteala sa. Nicu Filipescu era un bogatas roman tipic: desi milionar, in-totdeauna traia peste veniturile sale.
Altminteri, orasul era lipsit de personalitate si neinteresant. Nici un fel de urme impresionante ale trecutului, nici un fel de monumente contemporane remarcabile si nici un fel de stil arhitectonic distinctiv. Iar cele cateva bulevarde largi se uneau prozaic, prin cladiri mohorate, in spatiul plat si prafuit, fara nici un fel de atractie pentru privire. Un oras care, pentru mine, a ramas pana la sfarsit agasant.
Traducere si adaptare de Daniel Cain
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
