Momentul Radu Tudoran
(cap compas Ţara de Foc)
Cea mai frumoasă istorie marină cu piraţi din literatura română e inclusă în romanul Toate pânzele sus! al lui Radu Tudoran, apărut în 1954, şi reeditat, apoi, de nenumărate ori. A fost una dintre cele mai gustate cărţi ale adolescenţilor din întreaga epocă socialistă, iar succesul său de piaţă a fost confirmat de o ecranizare a lui Mircea Mureşan, în 1976. Fiorul escapist al călătoriei pe mare, cu o corabie veche, într-o vreme a închiderii ideologice extreme, a dus la transformarea unui epos tineresc într-un mit al aventurii, prin definiţie. Straturile lui de lectură reflectă atât defulările autorului, cât şi freamătul unor întâmplări extraordinare, care au ţinut cu sufletul la gură cititori incapabili să-şi părăsească ţara altfel decât prin imaginaţie. La acestea s-ar putea adăuga discretele tonuri dizidente, date de un erou autohton, get-beget, dar format în spirit apusean, şi de o deschidere maximală a graniţelor geografice printr-un drum la capătul lumii, în America de Sud. Remitologizarea marină a spaţiului românesc s-a făcut, în roman, printr-o frumoasă poveste vintage a unei corăbii care a dus pentru prima dată drapelul ţării de-a curmezişul Atlanticului, prin toată Mediterana, şi cu el, simultan, bucăţi din istoria Dunării şi a Mării Negre. Proaspăt revenită la România după Războiul de Independenţă, Dobrogea era încă, în cronologia romanului, sub atenţia Comisiei Europene a Dunării, dar îşi deschisese porţile spre largul lumii pentru dornicii marinari români. Să nu uităm, romanul lui Radu Tudoran a survenit într-o epocă profund ostilă libertăţilor artistice, când numai gravele compromisuri estetice mai permiteau publicarea textelor literare! Deşi marginalizat atunci de regimul comunist din mai multe cauze, Radu Tudoran a reuşit să-i înşele vigilenţa, şi asta s-a întâmplat deplin doar în romanul Toate pânzele sus!. Cărţile sale ulterioare, aproape toate romane, vor face câteva concesii realismului socialist, e-adevărat, minime. Cum bine observa Angelo Mitchievici, într-unul dintre cele mai relevante eseuri despre romanul invocat aici, Radu Tudoran a îndrăznit să viseze la un drum spre Vest, când toată lumea din jurul său îl căuta, cu obstinaţie, pe cel spre Est.
Nodul principal al intrigii din roman e asigurat de Spânu, un vorace tâlhar levantin care teroriza împrejurimile Sulinei, cândva, în jurul anului 1881, şi care izbutise să eşueze goeleta L’Esperance, lângă farul de la vărsarea fluviului în Marea Neagră. Vasul, de provenienţă olandeză, era proprietatea a doi tineri ingineri, românul Anton Lupan şi francezul Pierre Vaillant, care-l cumpăraseră din Istambul, pentru a căra marfă şi a strânge bani, în vederea unei plănuite călătorii spre Ţara de Foc. Ea urma, întrucâtva, o mai veche dorinţă a lui Charles Darwin, un apropiat al bunicului lui Pierre, la care tinerii găsiseră o scrisoare a renumitului naturalist. Pierzând un prieten, o corabie şi un vis, Anton Lupan a abandonat, pentru o vreme, speranţele şi s-a întors în ţară. Pe malul Sulinei, însă, lângă far, a găsit întâmplător epava îngropată în nisip a goeletei şi a aflat câte ceva despre ce se întâmplase cu ea, de când o văzuse plecând, pe Bosfor. Şi, cel mai important, a aflat că prietenul său trăieşte. Cu un echipaj vrednic, format din români, un cârmaci grec şi un bucătar turc, Anton Lupan a dezgropat corabia, a reparat-o şi a făcut-o din nou să plutească. Rebotezată Speranţa, ea a fost lansată la apă în aceeaşi formă iniţială ca atunci când pornise din Istambul cu o încărcătură de coloniale pentru Galaţi, cu Pierre Vaillant făcând cu mâna, pe punte. N-avea cum să ştie că Spânu îl aştepta în smârcurile Dunării, noaptea, pe furtună, pentru a-l jefui. Tânărul căpitan român a pornit în căutarea prietenului său francez şi în explorarea Ţării de Foc, cu plecare de la Sulina, prin porturile Mediteranei, peste Atlantic, până la friguroasa extremitate sud-americană. Nu-i vor lipsi atacurile piraţilor, încurcăturile şi surprizele de tot felul, ancorarea în insule exotice, ispita comorilor, urmăririle pe mare, conflictele la bord şi dificultăţile cu care se confunta orice navigator, în vremea aceea. Ca singur deţinător al secretului dispariţiei lui Pierre Vaillant, Spânu a apărut în situaţiile şi înfăţişările cele mai neaşteptate, aflat mereu pe urma Speranţei, cu gândul de-a o captura. Prins, până la urmă, de echipajul goeletei româneşti, a sfârşit sfâşiat de rechini, în încercarea de-a scăpa de ştreangul autorităţilor.
Ideea de călătorie continuă e cea care a lăsat romanul deschis, în final, ca o poveste oricând reiterantă. Deşi au fost adesea aproape să se găsească, Anton Lupan şi Pierre Vaillant nu vor avea această bucurie. Un mesaj găsit într-o sticlă a schimbat brusc, a nu ştiu câta oară, drumul Speranţei spre necunoscut. Prietenia devotată, dorinţa de cunoaştere şi patima aventurii au trimis din nou echipajul goeletei pe mări şi oceane, cu toate pânzele sus.
Funcţia compensatorie a literaturii a funcţionat perfect în cazul lui Tudoran. Stilul său a evitat sofisticarea narativă şi s-a oprit la povestea clasică, cronologică, fluentă, julesverniană, cu dese anticipări şi adresări către cititor, pentru a conserva cronologia aventurii şi a menţine curiozitatea cititorului. Asta i-a permis o cuprindere largă şi deloc preţioasă a tuturor bornelor literaturii de gen: insule, piraţi, comori, conflicte, călătorie pe mare, detalii legate de navigaţia cu pânze. Riscul de a părea facil şi de-a fi încadrat, cum s-a şi întâmplat, în categoria literaturii pentru copii şi adolescenţi, a fost asumat. De altfel, deplina transparenţă epică a romanului nu a fost străină de o taxonomie facilă. Adaptarea la specificul locului şi neutralitatea ideologică au fost favorizate de proiecţia temporală: anul 1881 şi după, când România recapătase deschiderea la Marea Neagră şi interesele comerciale ale statelor europene (Anglia, Austro-Ungaria, Rusia) se concentraseră în a elibera navigaţia pe Dunăre şi mare de monopolul otoman. Atmosfera levantină a porturilor româneşti a fost contrabalansată, în roman, de cea extrem occidentală, prin popasurile pe litoralul francez şi sud-american. Fost ofiţer de aviaţie pasionat de veliere şi de călătorii, autorul lăsa să se înţeleagă, în 1964, că a încercat să-şi construiască, înainte de război, o modestă „corabie a visurilor”, înt-un şantier dunărean, dar nu a putut-o termina. Astfel, „corabia visurilor” şi, implicit, călătoria cu ea au devenit posibile în ficţiune, în forme mult mai elaborate decât s-ar fi putut realiza, în realitate. Eliberat de constrângerile concrete (efort, cheltuieli, impedimente istorice), sinele s-a dezlănţuit în spaţiul epic, cu toate implicaţiile imaginare în desfăşurare. Contribuţia la o traducere din engleză a cărţii lui Charles Darwin despre călătoriile sale în jurul lumii, la bordul vasul Beagle, între 1831-1836, i-a dat lui Tudoran şi datele necesare episodului autentic al aventurii Speranţei în Ţara de Foc şi, poate, i-au alimentat impulsurile vagante refulate.
Chestiunea vasului din roman merită un excurs aici, deoarece corabia, ca simbol fundamental al literaturii lui Radu Tudoran, a constituit o staţie importantă în parcursul narativ. În romanul care i-a adus autorului marginalizarea, după 1945, Un port la răsărit (1941), era vorba de un iaht, Milad, un cuter de numai 9 m lungime, cu un singur catarg, cabină centrală, două vele triunghiulare şi manevrare cu eche, părăsit de bătrânul comandor Maximov pe malul Nistrului, pe atunci românesc. În Toate pânzele sus! avem de-a face cu o goeletă mai veche, dar mult mai robustă, un vas de pescuit de tip nordic (olandez), suplu, eficient la viteză şi flotabilitate, foarte diferit de caicele şi ambarcaţiunile oriental-greceşti, care populau porturile Mării Negre la sfârşitul sec. XIX. Doar un astfel de vas era capabil să iasă din apele cunoscute ale Pontului şi să străbată oceanul în deplină siguranţă. Acesta e motivul pentru care cei doi prieteni l-au cumpărat de la un căpitan bolnav înainte ca turcii, prezenţi la licitaţie, pe cheu, să se dezmeticească, descumpăniţi de arhitectura atât de diferită de ambarcaţiunile lor arcuite la capete, ca nişte papuci otomani. În descrierea detaliată a autorului, care a privit-o prin ochii cunoscătorilor eroi din roman, corabia avea 25 m lungime, 7 m lăţime şi 5 înălţime, două catarge, trei pânze triunghiulare la prova, ca focuri, pe bompres, o velă mijlocie pe trinchet şi o velă mare pe catargul artimon. Făcut din stejar, vasul era vopsit în cenuşiu, cu prova şi pupa ascuţite, fără alte suprastructuri decât proeminenţele tambuchiurilor şi ale magaziei, pe punte. Împărţită dedesubt simplu, corabia era compartimentată cu un hambar de marfă şi o cuşetă largă, pentru echipaj, pe mijloc, o cabină a căpitanului, în spate şi o bucătărie, la teugă. Manevrarea se făcea prin timona scoasă pe punte, la pupa, lângă habitaclul busolei. Desenele lui Romeo Voinescu, care au însoţit o ediţie din 1980 a romanului, au reprezentat foarte elocvent intenţiile lui Radu Tudoran. Privind-o în ansamblu şi confruntând schiţele autorului cu fotografii de epocă, Speranţa arăta precum vasele de pescuit americane, canadiene, britanice sau nord-europene din a doua jumătate a sec. XIX.
Performanţele sale nautice şi rezistenţa fizică vor fi dovedite din plin, prin traversarea Atlanticului, trecerea printr-un uragan, eşuarea pe stânci, strecurarea abilă prin arhipelaguri periculoase, ieşirea dintr-un incendiu, deplasarea în viteză, la nevoie. Dacă nu şi-a făcut propria-i corabie, Radu Tudoran a imaginat-o detaliat, de la construcţie la realizare, în cartea pe care a scris-o. Ambiguitatea simbolică fată-corabie, pe care o întreţine, la un moment dat, cârmaciul Gherasim, e justificată: goeleta Speranţa, arhetip psihic şi proiecţie ficţională, merită iubită, au făcut-o şi autorul, şi personajele sale.
Din volumul în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
