Aflu dintr-un articol din „România literară”, şocat, de plecarea prietenului Vittorio Holtier. S-a întâmplat în urmă cu o lună, într-o discreţie absolută, aşa cum într-o discreţie absolută trăise. Nu ştiu câţi au aflat la timp. În câteva clipe mi-au trecut prin minte isprăvile în care îi fusesem alături sau îl văzusem vreme de vreo şase decenii, începând cu întâlnirile din vacanţele noastre de elevi petrecute într-un Ploieşti prăfuit şi patriarhal, prin 59 şi 60. În curtea casei unde locuia, ne întâlneam la umbra unui zarzăr sau cais, împreună cu Dan Radu Stănescu, să ne citim poeziile, povestirile sau încropirile de teatru scrise cu naivitatea celor 13, 14 ani sau să facem întreceri literare al căror premiu era un râvnit bilet la cinematograful căruia ne încăpăţânam să-i spunem Roxy, ca înainte de război, şi nu cum fusese botezat de regimul comunist, un nume pe care l-am uitat. Încă de atunci desena şi orice încercare să-l imităm era sortită eşecului, ne lipseau uşurinţa şi talentul lui.
Plecat în Bucureşti, şi-a urmat destinul în lumea artei, a învăţat să picteze, iar pictura a îmbinat-o cu scenografia. Desenele, pictura şi scenografia lui au fost – sunt – printre cele mai minunate opere de artă pe care le-am văzut. A lucrat la Teatrul Naţional din Cluj, la Teatrul din Ploieşti, la Teatrul Giuleşti, la Nottara şi încă altele, cu regizori uluitori, piese memorabile. A făcut scenografia unor filme care au rămas reper. A primit premii fără număr. Rar, deschidea câte o expoziţie cum nu era alta – ultima oară a făcut-o la Fundaţia Lowendhal. Era tăcut, dar când începea, la mari răstimpuri, să vorbească despre creaţia sa, era cuceritor. Gesturile sale calme, molcome, aproape leneşe îl făceau adorabil. Nu se grăbea niciodată, nici în pictură, nici în scenografie şi creaţiile care ieşeau din mâna lui păreau cumpănite îndelung, deşi erau realizate cu o incredibilă uşurinţă. Niciodată nu l-am auzit împăunându-se cu ele.
Potrivit de înălţime, subţire, cu o privire caldă care părea să răzbată prin orice, cu barbă, avea aerul unui ermit, i-am spus-o de câteva ori. Vara se retrăgea într-o căsuţă la munte, hrănindu-se cu o mână de ierburi şi adăstând îndelung în faţa unor pânze, cumpănind multă vreme înainte să aştearnă o culoare. A fost prieten cu foarte mulţi dintre marii oameni de teatru care au început să plece, o generaţie întreagă. Îl vedeam rar, ne sunam rar, îl ştiam însă acolo, la marginea Bucureştilor, gândind, pictând, meditând, un reper şi un reazăm. Când ne întâlneam, era de parcă ne văzusem cu o zi mai înainte, ne promiteam lungi discuţii, ca în copilărie, pe care n-am mai apucat să le realizăm. Am făcut amândoi greşeala fatală a vremurilor de acum, am tot amânat, de parcă timpul ce ne e dat ar fi infinit. Şi acum a plecat. Discret, de parcă n-ar fi vrut ca gestul său să fie remarcat de cineva, să deranjeze.
Uimitor om. Dumnezeu să-l odihnească!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
