Poetul captiv în bibliotecă/ de Antonio Patraş

Despre Aurel Dumitraşcu am auzit prima oară vorbindu-se lacenaclul Junimea, frecventat de foarte mulţi tineri pe vremeaadolescenţei mele, când regretatul Val Condurache, intelectual dearistocratică speţă, era amfitrionul întrunirilor de la CasaPogor.

Aurel plecase spre cele veşnice în floarea vârstei, la nici 35de ani, secerat de o boală cumplită (leucemia), nu mult dupăevenimentele din decembrie 1989. De aceea, poate, dată fiind şiintransigenţa morală a omului, admirat pentru spiritul săufrondeur, de opozant cu mărturisite convingeri anticomuniste, s-aspus că la mijloc ar fi fost, la fel ca în alte cazuri (asasinareaprofesorului Culianu, de pildă), mâna criminală a Securităţii. Însămitologizarea biografiei "tânărului cu plete blonde" nu era cuputinţă, îmi spuneam, în absenţa unei opere pe măsură, capabile săjustifice encomionul postum. Iar opera, învestită cu o semnificaţiesimbolică menită a-i potenţa valoarea estetică, părea a susţine deminune mitul poetului persecutat, retras cu bună ştiinţă, asemeniimaculatului Inorog, într-o orgolioasă solitudine, pe vârf demunte, la adăpost de mizeria compromisurilor.

Lectura într-o astfel de grilă (tendenţioasă, desigur, dar nutotal lipsită de legitimitate), prin faptul că ne obligă să legămombilical viaţa de opera autorului, explică şi vădita minimalizarea scrierilor publicate antum în raport cu vastul laborator dinsertare, cu mulţimea de manuscrise asupra cărora nefericitul poetn-a mai avut timp să revină.

Ca atare, din perspectiva adevărului istoric (şi nu din cea arealizării estetice stricto sensu), versurile apăruteînainte de 1989, chiar dacă n-au suferit cine ştie cât de pe urmaintervenţiei cenzorului, au fost receptate ca "imperfecte","impure" - de unde şi necesitatea restituirilor ulterioare, gest debinevenită compensaţie morală. Publicându-i jurnalul intim,tulburător document despre viaţa intelectualului român în comunism(aşteptăm cu nerăbdare şi corespondenţa - poetul de la Borca era unîmpătimit epistolier!), precum şi alte câteva volume de poemeinedite, Adrian Alui Gheorghe a trădat, poate, "testamentul"bunului său prieten. (Au mai comis-o şi alţii, de-ar fi să negândim doar la Max Brod, celebrul amic şi editor al lui Kafka.)Însă fără "trădarea" aceasta pioasă, fără editarea textelor dinsertare, Aurel Dumitraşcu ar fi rămas în conştiinţa publicului unscriitor de pluton, lipsit de posteritate. Ceea ce nu înseamnă,repet, că textele antume sunt sub nivelul estetic al celornepublicate. Dimpotrivă! Cu excepţia volumului de debut, parazitatde un metaforism cam preţios şi stereotip, cele mai izbutite poemesunt de găsit tot în paginile opurilor revizuite de autor:Biblioteca din Nord şi, mai ales, Mesagerul.

Dar poezia lui Aurel Dumitraşcu nu-i operă de antologie şi numizează pe calofilia măruntă, pe şlefuirea de versuri frumoase.Stăpânindu-şi perfect meşteşugul, poetul nu-i un simplu meşteşugar.Cu atât mai puţin un vagabond beat de rouă şi de inspiraţie.Nefiind aşadar un talent genuin, de boem cu inimă simplă, poetulcompunea chinuit şi inegal, astfel că niciunul dintre volumele luide versuri, considerat în sine, ca scriere autonomă, nu-i nici atâtde complex spre a-i oglindi, fără rest, personalitatea, nici atâtde valoros încât să nu mai aibă nevoie de "anexe" şi ajustăriulterioare. De aceea devin atât de necesare, pentru înţelegereaunei asemenea lirici, variantele, bruioanele, poemele scrise laprimul jet pe cine ştie ce caiete uitate, paginile de jurnal şicorespondenţă, în fine, toate documentele în măsură să aducămărturii credibile despre personalitatea autorului şi genezaoperei, despre dinamica actului creator în genere.

El însuşi scriitor fin şi experimentat, Adrian Alui Gheorghe aprocedat corect atunci când a ales să recupereze cât mai mult cuputinţă din noianul de texte nefinisate, conştient fiind căliteratura aceasta, privită ca palimpsest sau ca joc de oglinzi,câştigă enorm la o lectură integrală, în monadă, cu toate nuanţelela vedere. Drept urmare, termenul de "barochism", utilizat pentru adesemna nota specifică a poeziei lui Aurel Dumitraşcu, nu trebuieînţeles peiorativ, după cum se obişnuieşte, ca resuscitare purmimetică, artificial-epigonică, a barocului. Din contra, cred căAdrian Alui Gheorghe, îngrijitorul recentului volum Cine mergeîn Paradis (Editura Conta, 2010) avea de gând să scoată înevidenţă dimensiunea profund intelectuală a operei vizate, o operăde elaborată simplitate, concepută şi trăită solitar, printre cărţişi vise (Las Soledades, aşa îşi intitulaGóngora un ciclu dinmarile lui poeme târzii, Los Grandes Poemas). Ca atare, încazul de faţă cel puţin, "barochismul" nu se referă la oconfiguraţie estetică particulară, ci la un anumit tip desensibilitate, modelată de sentimentul tragic al vieţii şi deconştiinţa declinului inexorabil al artei. Pentru a nu complicainutil lucrurile, merită reţinută barem ideea că la şcoalamelancoliei, unde şi-au făcut ucenicia artiştii predispuşi lacontemplaţie prin însăşi natura defensivă a temperamentului loratrabilios, de "lunatici" (şi nu doar cei din epocile decadente, detranziţie, după cum credea Edgar Papu - vezi studiul său dereferinţă, Barocul ca tip de existenţă), la şcoalamelancoliei, aşadar, a învăţat şi Aurel Dumitraşcu să scrie şi săprivească lumea ca pe o carte.

Altminteri, din punct de vedere formal, versurile poetului de laBorca tind mai curând spre concizie şi lapidaritate, adică spre unideal clasic de artă - de unde şi preferinţa pentru notaţiadirectă, lucidă, la rece, fără protocol discursiv şi fără inutilezorzoane stilistice. Impresia e de autenticitate, nu de artificiu,pentru că numeroasele surse livreşti, în loc să fie exhibateorgolios, transformând poemul într-o complicată reţea intertextuală(ca la mulţi dintre ceilalţi optzecişti, de pildă), sunt utilizateîntr-o manieră radical diferită, drept element de sugestie menit săinstituie o atmosferă prielnică scris-cititului, reveriilorsolitare, într-un cuvânt, poeziei. Altfel spus, departe de aîncuraja ostentaţia şi de a se constitui într-un izvor privilegiatde inspiraţie, "cultura" poetului e mai degrabă un factor frenator,ce asigură versului o bună respiraţie pentru că opreşte hemoragiaşi reglează metabolismul unei creativităţi adânc ancorate în viaţă.Ce-i drept, existenţa poetului de la Borca se petrece de regulă totprintre cărţi, în spaţiul securizant al bibliotecii unde serefugiază, încă din adolescenţă, dragul de "Aiurel", după numeledat sieşi undeva, într-unul din texte. Cultura intensifică, deci,percepţia vieţii, în linia unui expresionism auster, ascetic chiar,de patos livresc şi de cuvinte însîngerate.

Prin urmare, doar filistinul stupid, care n-a trăit niciodatăbucuria lecturii, poate crede că viaţa şi cartea sunt lumidiferite. Însă vieţile celor fără biblioteci sunt "nişte hălci/aruncate într-un magazin cu instrumente/ dezacordate"(Hălci), şi foarte multe dintre poemele lui Aurel Dumitraşcusancţionează percepţia aceasta vulgară, celebrând în schimb lecturaca unica formă acceptabilă de existenţă. "Eu/ nu vreau/ să trăiesc/eu vreau/ să citesc" - iată o confesiune emblematică dintr-o Arsdoloris de tinereţe, nuanţată ulterior cu un adagiosuperb în care se decantează, ca o esenţă rară, sensul vieţii îndoi: "Noi am trăit spunându-ne poezii" (Pianul din Borca).Dealtfel, în marea lor majoritate, versurile se aglutineazăspontan, anunţând "revelaţia", în jurul unei imagini-pivot sau alunei formule sentenţioase, de tipul "definiţiilor" lirice blagiene(de exemplu: "Omul e marginea de cer în care stelele plâng./Pămîntul e numai cuvânt", Aprilie 1971) sau alhai-kai-ului, cu caligrafia lui delicată: "- Ofotografie cu mama tânără/ întotdeauna/ ţine loc de veşnicie"(Poem). Dar brevitatea aceasta memorabilă nu pare căutatădinadins, ca un efect de stil cu cârlig la public. Aurel Dumitraşcuscrie scurt pentru că nu are timpul şi nici răbdarea de a mai faceliteratură. Obosit, poetul sfârşeşte prin a vorbi, spontan, ca dincarte.

În carte moare pentru a putea trăi mai apoi, sub specieaeternitatis, în forma Paradisului borgesian, întreg universul.Victima predilectă este, bineînţeles, femeia, care nu se mulţumeştecu rolul de "muză" sau de personaj literar, ci tinde să perpetuezedin instinct răul, adică viaţa redusă la principiul elementar,biologic, viaţa cea din afara Bibliotecii: "Dar pe femeie în poem/niciodată nu o poţi omorî. Celui care umple cănile iar/ îi maispun: totuşi câteva eu singur am putut omorî./ Pe toate vai într-osingură carte." (Cartea neterminată). Numai "domişoarat(ess)" (o fi chiar eroina din romanul lui Thomas Hardy?) are accesîn sacrosanctul lăcaş, şi asta pentru că "povestea încet/ citinddin homer pe podea", fără alte pretenţii. Iubita ideală vine,aşadar, dintr-o carte. În carte doarme, apoi, "vulpea albastră","cu ochii trişti", şi "rugineşte grijuliu creierul tatei", în carteţipă sinistru lişiţele (motiv obsesiv), se aud acorduri din Mozartşi Bach, şi tot din carte ţâşneşte "firicelul de sânge" care"vorbeşte" în locul poetului mort: "Voi muri într-o duminicădimineaţa. Când vei intra în/ bibliotecă n-ai să mai veziprivighetorile moţăind/ şoricelul cel roşu n-o să-ţi mai treacăprin faţă./ Un firicel de sânge (atât) va ieşi dintr-o carte. El vavorbi" (Cine va vorbi). Acelaşi sânge se strecoară "pe horn"("în ochii unei vaci jupuite") din cauza "ftiziei cuvintelor" -semn al înstrăinării de sine ("cine sunt eu care mă întreb cuvocile/ altora?" - Bucurii de care mă sperii), dar şi depropria creaţie, văzută ca rod al hazardului ("Am vrut să fac unteatru/ s-a întâmplat să fie o carte./ Prea bine nici eu n-ocunosc" - Noaptea albă cu vocile mele).

În fond, răul se insinuează în Bibliotecă în forma unei"maladii" venite de undeva, de afară, din lumea celor care trăiescfără să citească. Mesagerul bolii rămâne, după cum am anticipat,femeia, ipostaziată mai întâi ca "voce" a unei comunităţipragmatice, insensibilă la fericirea tristă a bărbatului ce compunepoeme: "-Un bărbat de numai treizeci de ani încuindu-se în casă/pentru că scrie poeme - ei bine ţi se pare curată/neruşinare/ ar putea face atâtea lucruri mult mai măreţe/ cenaiba se-ncuie în casă de ce nu-l împuşcă odată.../ În acest timpcând tu nu mai sfârşeşti de vorbit când/ stai impacientată înstradă în acest timp bărbatul de/ numai treizeci de ani termină descris altă carte./ De atâta tristeţe e aproape un bărbat fericit"(Pentru că scrie poeme). Fericirea poetului se vedecondiţionată de singurătate şi de captivitatea în lumea cărţilor,ca în acest vers reluat în mai multe texte: "Vezi?/ Din casă/ iese/singur/ un bărbat fericit" (Autoportret, Vei semăna şi tucu pământul etc.).

Dar intruziunea femeii, care concepe fericirea în cu totul altmod (cel "natural", desigur), contaminează atmosfera şiîmbolnăveşte sufletul bărbatului solitar. Femeia aduce cu sinemoartea - "Scriem: un autor e/ un om oarecare. Pierdut. Nu te luadupă cuvintele lui/ nu te lua după cuvintele mele./ Sunt zile cândmori şi tu intrând agale pe poartă. Ştiu/ numele tău te aştept neînchidem/ stăm goi. Uneori putrezeşti tu. Uneori putrezesc eu./Aproape nimeni nu ştie" (Cimitirul personal) - sau otrăveştecuvântul inspirat al poetului redus la tăcere: "tu ai să morinebună de fericire/ uitându-te la un măr. Pot să-mi închipui unmăr/ putred stăpânit de o larvă hulpavă. Nu am mai/ scris de multnici o poezie frumoasă/ n-am mai văzut decât bocitoare. Şi dacă aravea/ horn casa aceasta pe el nu ar ieşi decât sângele meu/vânzolit de otravă" (Meeting). De aceea, înainte de a fiprimită în iatac, femeia trebuie pusă la încercare şi ţinută ladistanţă în caz că nu face dovada unor lecturi serioase, care să-ifi deschis în prealabil mintea şi sufletul, convertind-o la poezie:"- sandburg a spus că omul de la munte trăieşte mai/departe. Mi-ai scris că nu ştii cine este sandburg/ că de câteori plouă vinişoare albastre/ brăzdează oraşul. Ai plâns./ Eu nuţi-am mai scris nimic despre poetul acela/ tu nu ai mai rămas înoraş" (Omul un fum pe colină). Altminteri, trupul feminin(literă moartă dintr-un poem uitat) e admis numai ca obiect,asemeni unei piese de mobilier oarecare: "Privită din spate oricefemeie goală seamănă/ cu o maşină de scris" (La poétique avanttoute chose). Singura "nuntă" necesară se celebrează, deci, totîn carte: "Biblioteci nesfârşite m-au cerut de bărbat" (Teatrupustiu).

Citatele de până acum ilustrează destul de convingător, cred,faptul că poezia lui Aurel Dumitraşcu, deşi recurge la o recuzităeterogenă şi pe alocuri chiar preţioasă, rămâne, în fond, o poezieelementară, de notaţie, în linia Bacovia-Mazilescu, cu o nuanţă înplus de juvenilitate şi de exuberanţă intelectuală. Ineditele dinvolumul Cine merge în Paradis, situate la acelaşi nivelvaloric cu poezia cunoscută deja (felicitări editorului!), nu aduc,după cum era de aşteptat, lucruri noi. Partitura e aceeaşi, numai"interpretarea" diferă un pic, accentuînd nota gravă, lehamitea deviaţă şi de literatură, pe fondul mai vechiului "divan" păgubos alpoetului cu lumea cea fără dragoste de lectură. Iată doar douăsecvenţe, sper, lămuritoare, care mie mi-au plăcut foarte mult: "peretină rămâne polenul viclenia realităţii/ eram lucid mai luciddecât pâraiele/ prin care animalele sperioase nu trec/ maretămbălău cariera mea de pribeag// petrecerile cu cărţi sunt morţiamânate/ o linişte imperială se lasă pe străzi/ poate n-am să maiscriu/ niciodată". (Hotărîrea); "-Puteam face lucruri maibune/ decât să vorbesc despre moarte şi urme/ decât să scriu ocarte nebună şi tristă? Nu puteam/ o veţi citi veţi crede c-aţi/priceput-o că e tare simplu să scrii cărţi/ să le publici să maifii şi tânăr/ câte nu veţi spune voi/ frumoşilor deştepţilorinfailibililor nemuritorilor// şi eu continuu să vorbesc de unulsingur"(Puteam face lucruri mai bune decât să vorbesc despremoarte).

Prezentul volum adaugă un alt, remarcabil, capitol la Cartea pecare Aurel Dumitraşcu a scris-o şi a rescris-o mereu, singur înBibliotecă, uitând ceea ce nimeni nu va fi ştiut, fericit şinefericit, cu dorul de viaţa de dincolo.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels