Dan Coman locuieste in Bistrita. El este poet.
El scrie bine. Prin urmare, el este un individ enervant. Ba, daca stau sa ma gandesc un pic, el este de doua ori enervant. Pe poetii din Bucuresti, Dan Coman ii enerveaza pentru ca si-au gasit in el un concurent redutabil; iar pe poetii din provincie, pentru ca succesul lui ii impiedica sa se mai vaicareasca pe tema presupusei lor marginalizari literare.
Sa nu va inchipuiti insa ca Dan Coman e fericit din cale-afara. Mai ales ca, intr-o buna dimineata, taman pe cand implinea 26 de ani, poetul s-a metamorfozat intr-o vietate inspaimantatoare. A doua zi iar... A treia zi iar... Cam asa stau lucrurile in Anul cartitei galbene (Editura Timpul, 2003), volum pe care majoritatea comentatorilor l-au asezat la intersectia expresionismului cu suprarealismul. O fi si asta, nu zic, insa altceva surprinde la lectura cartii. Pe de o parte, faptul ca poemele seamana intre ele ca picaturile de apa si unii s-au grabit sa vada in aceasta ingemanare o dovada a lipsei de imaginatie. Numai ca aceasta tehnica e folosita in mod constient de tanarul autor, care joaca totul, in carte, pe principiul repetitiei: atat la nivelul textului, cat si in constructia imaginii, dat fiind ca textele sale reprezinta un lung sir de metamorfoze ce transcriu intr-o algebra complicata aparitia unor fiinte bizare, care ajung sa-l deposedeze treptat de propriul sau corp. Ca si Andy Warhol, care a colorat in zeci de nuante aceeasi fotografie a lui Marilyn Monroe, Dan Coman se foloseste aici din plin de tehnica "serigrafiei" pentru a realiza un minutios studiu de caz asupra angoasei si tenebrelor. Pe de alta parte, e interesant ca vietatile care invadeaza periodic trupul poetului sunt foarte rar alese din randul lighioanelor cu gheare lungi si dinti de otel. Dar si aceasta recrutare insolita are merchezul ei. Fara indoiala ca lui Dan Coman i-ar fi venit la indemana sa-si populeze camera (si corpul) cu naparci si alte cele. Insa poetul compune inadins un bestiar aparent inofensiv ("melcul cu lana", "cainele de lapte", "vulpea roscata", "iepurele vietnamez", pisicile etc.), tocmai pentru ca aceste animale, pe cat de ciudate, pe atat de terifiante, refuza sa se aseze cuminti in sertarele conventionale ale imaginarului: "acum un vitel splendid inrosit de propria-i respiratie/ trece pe deasupra prietenilor si trece foarte putin pe deasupra mea/ acum mainile mele se apuca de tablia patului/ si picioarele mele se apuca de tablia patului/ si cineva peste masura de puternic/ e zguduit de spaima inlauntrul trupului meu."
Lucrurile nu se schimba prea mult in Ghinga (Editura Vinea, 2005): demarat de vartejul obsesiei, poemul se dezvolta centrifug, urmarind cateva linii de tensiune bine definite, in timp ce happening-ul existential a ramas la acelasi stadiu al catastrofei corporale. Iar asta nu poate decat sa dea apa la moara celor care cred ca rezervorul imaginatiei poetului a secat deja. Si totusi, autorul are un alibi perfect pentru aceasta rostire monotona: "vorbesc. vorbesc pana ce imi plesneste pielea obrajilor./ nu incetez niciodata./ toata forta mea se strange ca un arc in fundul gurii/ si loveste fara mila sunet de sunet. fraza de fraza. nu obosesc pentru ca nu inteleg nimic din ceea ce spun./ si nu obosesc pe nimeni pentru ca nu mai e nimeni." Prin urmare, ca si in cazul lui Bacovia, vorbaria lui Dan Coman nu e altceva decat un antidot si un protest impotriva golului metafizic. Monologul tautologic al tanarului poet ascunde un S.O.S. tragic.
Aflat abia la al doilea volum, Dan Coman este un poet matur si original, unul din putinii capabili, astazi, sa izoleze traumele originare ale fiintei in taietura fina a versului fara ca, prin aceasta operatie delicata si periculoasa, sa derapeze in cabotinism si in "facatura".
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
