Un cunoscut mi-a trimis pe e-mail, exasperat de ultimele evoluţii politice, următorul banc: „Ce e mic, negru şi bate la uşă? Viitorul.”
Mesajul m-a indispus oarecum. Întâi, pentru că de fel încerc să-mi conserv un optimism temperat, drept care prefer mai degrabă cugetarea lui Paul Valéry, „L'avenir n'est plus ce qu'il était” (nici viitorul nu mai este ce-a fost odată). Apoi, pentru că era o anecdotă veche, care nu mă amuza nici în „epoca de aur”, şi pe care amicul meu a cules-o, probabil, din cartea lui Ben Lewis, Istoria comunismului prin bancurile epocii, apărută recent şi la noi.
Pe moment, l-am înţeles pe yankeul lui Mark Twain care, călătorind în timp la curtea regelui Arthur, era agasat de moarte de „poantele” lui sir Dinadan cel Hâtru: „Mi se părea groaznic de trist să stau acolo, cu o mie trei sute de ani înainte de a mă fi născut şi să ascult iar aceleaşi biete glume, uscate şi mâncate de viermi, care mă scoteau din sărite când eram copil, cu o mie trei sute de ani mai târziu. Asta mai că m-a convins că-i o adevărată minune să faci o glumă nouă.”
Apoi, mi-am adus aminte de minunata povestire a lui Isaac Asimov, Jokester (publicată în 1956 şi tradusă la noi ulterior cu titlul Bufonul). Personajul principal, Meyerhof, e un om de ştiinţă amator de vorbe de haz. Le caută, le colecţionează şi le împărtăşeşte bucuros celorlalţi, înflorindu-le cum îi vine mai bine: „Nu ştiu câte sute sau poate mii de bancuri am povestit în viaţa mea, dar fapt e că n-am inventat nici unul. Nici măcar unul singur. N-am făcut altceva decât să le reproduc. Singura mea contribuţie este povestitul. Fie că le auzisem de la alţii, fie că le citisem. Dar nici cei de la care le-am auzit, nici cei care le-au scris nu le-au creat ei. N-am întâlnit pe nimeni care să pretindă c-a inventat un banc. [...] Toate bancurile sunt vechi!” Plecând de la această constatare, Meyerhof ia decizia de a întreba un supercomputer, Multivac, care-i originea acestora. Răspunsul este năucitor: bancurile sunt dăruite pământenilor de către... extratereştri, ca parte a unui experiment destinat studiului psihologiei umane.
Adevărul e că anecdotele au cea mai neverosimilă sursă. În facultate, aveam un profesor care îşi condimenta cursul cu câte-o şagă. De pildă, vorbindu-ne despre specificul naţional, ne-a spus următorul banc (apropo, cuvântul vine din germană, Bank): „Anul 1900. Într-un tren, un englez, un neamţ şi un român. Răsare luna. Cineva întreabă: o fi locuită? Englezul: Dacă era, Imperiul britanic ar fi cucerit-o deja. Neamţul: ehe, dacă era, de mult am fi inventat noi o maşinărie ca să ajungem acolo. Românul: prostii! păi, dacă ar fi locuită, nu ne-ar cădea rahat în cap?”. Mai târziu am descoperit că bătrânul dascăl adaptase nuvela lui Cehov, Scrisoare către un vecin savant.
Reflectând la toate acestea în timp ce-mi savuram cafeaua, m-am binedispus şi am simţit nevoia să-i povestesc cele de mai sus amicului meu. Numai că mi-a tăiat-o în stilu-i caracteristic: „Interesant! Atunci cred că bancul meu e ăla pe care Eva i l-a spus lui Adam, după ce au mâncat amândoi din măr. Şi ghici ce? Îl ştia de la şarpe!”. Na-ţi-o strâmbă că ţi-am dres-o! Mi-a pierit iar cheful. Cel puţin până la următorul „spirit”, fie el şi răsuflat.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
