Chestiunea schimbului accidentat de generatii in teatru a fost rareori pusa pe tapet ca atare, desi ea ii preocupa deopotriva pe critici si pe spectatori. Pe cei dintai, explicit, in cronici, articole sau discutii de specialitate; pe ceilalti, implicit dar nu mai putin urgent, in lamentatii ("Nu mai apar azi artisti ca aia de altadata!"), in interogatii ("De ce nu scrieti la ziar sa vorbeasca mai tare copiii astia pe scena?") sau... pur si simplu, tinandu-i departe de salile de spectacol. Cu toate acestea, lucrurile nu stau chiar atat de rau.
E adevarat, loc sa stea mai bine ar fi cu prisosinta. Se pot scrie carti intregi despre cat de urat rostesc junii absolventi de Actorie, despre cat de inestetic se misca in costumele de epoca (inclusiv de epoca moderna) sau despre cat de ingalate, ca mijloace si semnificatii, sunt montarile unor tineri regizori, despre lipsa lor de consistenta etc. Si, totusi, lucrurile nu stau chiar asa de rau.
Si nu stau rau mai ales pentru ca tinerilor de acum - poate ca nu tuturor, poate ca nici macar celor mai multi, dar aici nu negatia conteaza, ci afirmatia - pare ca le pasa. Le pasa in ce lume traiesc si le pasa de lumea in care traiesc, le pasa care e soarta oamenilor in aceasta lume si care e soarta lor insile, le pasa ce are de facut teatrul pentru asta, le pasa chiar de cum a fost ziua de ieri, pentru ca ziua de maine sa fie mai buna; sau, macar, altfel.
Concluzia mi-a fost inlesnita de recenta participare la un spectacol montat de un proaspat absolvent al UNATC in micuta sala a clubului Green Hours si care mi-a reamintit un alt spectacol, al unei alte absolvente, pe care il vazusem mai demult la "Casandra", dar despre care nu apucasem sa scriu. Primul spectacol, in ordine cronologica, adica acela vazut la "Casandra", ii apartine Alexandrei Badea si se numeste Lebensraum. Spatiul vital. Textul e scris de Israel Horowitz, autor american cunoscut si in Romania prin piesele Dragoste in hala de peste, montata la Teatrul National de Ion Cojar, in urma cu circa trei stagiuni, si Parcheaza masina la Harvard!, montata la Teatrul Evreiesc de Stat de Horea Popescu, in stagiunea trecuta. Dramaturg din familia realistilor-psihologisti, un fel de combinatie intre Arthur Miller si Tennessee Williams (ca sa ramanem in spatiul nord-american), Horowitz imagineaza de asta data o situatie suprarealista: cum ar fi daca guvernul Germaniei ar solicita intoarcerea in tara a tuturor evreilor care au fost sau ar fi putut fi expulzati sub regimul nazist? De aici se dezlantuie un ametitor carusel al acceptarilor entuziaste (de o parte si de alta) si al respingerilor violente (tot de o parte si de alta), al "reintegrarilor" fericite si al renuntarilor dezamagite, al resentimentelor si razbunarilor, caci exista - de o parte si de alta - multe rani nevindecate. Si care nu se pot vindeca prin decizii politice, indiferent cat de "corecte". Mica echipa de realizatori - regizoarea Alexandra Badea, scenografa Ana-Iulia Popov si actorii Carmen Florescu, Razvan Oprea si Adrian Anghel - au "atacat" piesa cu o siguranta surprinzatoare pentru putina lor experienta, punand in lectura ei un patos si o implicare emotionala ce se transmit pe loc auditoriului, cucerindu-l. Dat fiind numarul urias de personaje (peste 40!) din text si succesiunea extrem de alerta a scenelor, impresioneaza mai cu seama tinerii actori, care, din cateva elemente de costum, creeaza "la vedere" tipuri, caractere, eroi, schimband "mastile" cu o viteza ametitoare si cu o dexteritate invidiabila chiar de colegi mai harsiti in meserie. Un spectacol de vazut neaparat!
A doua montare, cea de la Green Hours, il are ca autor scenic pe Erwin Simsensohn si se cheama Nascut vinovat. Numele autorului dramatic, Ari Roth, nu-mi spune nimic; este, daca am inteles bine, britanic si, dupa factura textului, inclin sa cred ca vine din publicistica. De altfel, piesa spune (inclusiv la persoana I) povestea unui reporter - evreu, casatorit cu o nemtoaica al carei tata a fost ofiter al Reich-ului hitlerist - care incearca sa reconstituie, din declaratii inregistrate, starea actuala a sentimentului de vinovatie pe care il (mai) incearca germanii in legatura cu Holocaustul. Si aici, numeroasele personaje sunt jucate de numai cativa actori: Viorel Cojanu, Toma Danila, Andreea Gramosteanu, Ioan Andrei Ionescu, Raluca Oprea, Iulian Postelnicu (toti, abia absolventi ori inca studenti), carora li se alatura spre final regizorul insusi, cu o "prestatie" actoriceasca absolut meritorie, nu par incomodati de spatiul foarte zgarcit din salita clubului, jucand dezinvolt si totodata concentrat deruta, indignarea, indiferenta, furia, durerea unor oameni ai caror parinti sau bunici au maltratat si nimicit alti oameni doar pentru ca aceia se nascusera evrei. Si carora, astazi inca, li se reproseaza acest rusinos episod din istoria poporului lor, desi ei insisi nu au alta vina decat ca s-au nascut germani... Aceasta dialectica justitiara de uriasa ironie razbate viguros in spectacol, "acordandu-i" lui Erwin Simsensohn, alaturi de eficacitatea dovedita in lucrul cu actorii, o diploma de profesionist pe deplin meritata.
S-a nimerit sa-mi aduc aminte de ambele spectacole, scriind, intr-o zi cand eram foarte satula de tot ce vedeam in jur; amintirea aceasta mi-a facut ziua suportabila. La urma urmei, iata o posibila definitie a artei.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
