Nicolae Mavrocordat s-a născut la Constantinopol, în ziua de marţi, 3 mai, a anului 1680. A fost al cincilea copil al lui Alexandru Mavrocordat şi al Sultanei Chrysoscoleu. Asemenea tatălui său, Alexandru Mavrocordat (Exaporitul), Nicolae a fost un eminent poliglot: pe lângă greaca populară, el a învăţat greaca veche, latina, italiana, franceza, turca, araba şi persana; mai târziu, în 1721, s-a apucat să înveţe ebraica. Este foarte probabil ca, mai apoi, să fi dobândit o cunoaştere practică a limbii române, în răstimpul petrecut în Principatele Dunărene.
În adolescenţă, Nicolae a manifestat un talent aparte pentru scris: a compus în 1697 un dialog în maniera lui Lucian, în greaca veche, limbă pe care a folosit-o cu predilecţie atât în corespondenţa sa, cât şi în operele literare ulterioare.
Activitatea de scriitor a lui Nicolae Mavrocordat este foarte puţin cunoscută. Contemporanii săi din Republica Literelor n-au avut ştiinţă de aceasta decât prin intermediul unei singure opere, care, într-adevăr, a fost retipărită de mai multe ori, la cererea prinţului: este vorba despre Tratatul despre îndatoriri, pe care Nicolae s-a apucat să-l compună în timpul exilului forţat de la Hermannstadt (Sibiu), în 1716. Tot atunci, probabil, a început să scrie romanul intitulat Răgazurile lui Filotheos.
Lucrarea Răgazurile lui Filotheos n-a fost cunoscută, în timpul secolului al XVIII-lea, decât sub formă manuscrisă. Prin urmare, a avut parte de o răspândire redusă. Totuşi, acest text a fost obiectul unei distribuiri privilegiate – în cercuri alese –, fapt care i-a asigurat o anumită notorietate. Această punere selectivă în circulaţie este atestată, astăzi, de dispersia geografică a exemplarelor inventariate. Până în acest moment, au putut fi reperate douăsprezece cópii manuscrise ale textului, dintre care una nu este, de fapt, decât un fragment de câteva rânduri.
Intriga acestei opere romaneşti se poate rezuma pe scurt: Filotheos şi prietenii săi abordează nişte străini îmbrăcaţi după moda persană, pe Hipodromul din Constantinopol; un criptocreştin, cu numele de Iacob, îi invită să-şi continue discuţia în grădina sa. Puţin mai târziu, ofiţerii otomani îl arestează pe Cornelios, falsul persan. Filotheos şi Iacob se duc atunci să-l întâlnească pe un erudit tovarăş în Galata sau Pera; au loc alte discuţii despre diverse subiecte literare sau de actualitate. Filotheos şi Iacob se duc a doua zi la închisoare, unde un deţinut otoman prezintă pe scurt biografia câtorva prizonieri. În fine, ultima discuţie se petrece în grădina lui Iacob, unde sunt tratate din nou diverse subiecte.
Originalităţii formei romaneşti îi corespunde noutatea subiectelor tratate – noutate ieşită din comun în Orient –, precum şi modernitatea spiritului în care ele sunt expuse. O nouă epistemologie îşi face apariţia aici pe deplin formată, marcând trecerea de la înţelepciunea tradiţională la „filosofie”. Fără a pune în discuţie principiul îndătinat al Revelaţiei, Mavrocordat proclamă suveranitatea Raţiunii ca fundament necesar al cunoaşterii umane. Dominaţia Raţiunii este aşa de mare încât ea îi impune cognoscibilului o ordine raţională care îl face să fie totuna cu inteligibilul. Apetitul pentru dominaţie se conjugă cu acela pentru cunoaştere; culminarea acestui proces dialectic constă în judecata critică a Raţiunii; aceasta face din sine unicul său principiu de autoritate. După o cercetare uneori sumară, alteori contextuală, autorul expune, prin intermediul naratorilor săi, opinii categorice despre filosofiile antice (platonism, aristotelism, stoicism şi epicurism), teroriile politice antice şi moderne (elogiul absolutismului, denigrarea machiavellismului), manifestările religiozităţii (elogiul religiei naturale şi al creştinismului, discreditarea anomaliilor Raţiunii: chietism, superstiţie, fanatism religios), ştiinţele moderne teoretice şi aplicate şi, în fine, despre chestiunile literare care frământau atunci Occidentul (cearta dintre antici şi moderni, moralitatea teatrului, critica istorică). Dacă adăugăm la toate acestea critica tăioasă a orientalismului aşa cum era conceput de către Occident, obţinem o mărturie destul de cuprinzătoare despre domeniile în care se exersează curiozitatea ştiinţifică şi sociologică a autorului.
Prima ediţie a cărţii Răgazurile lui Filotheos a fost publicată de Grigorios Konstantas, în anul 1800.
(Textul grecesc al cărţii a fost stabilit, tradus în franceză şi comentat de Jacques Bouchard şi a apărut pentru prima dată într-o ediţie critică în anul 1989: Nicolas Mavrocordatos, Les Loisirs de Philothée, cuvânt înainte de C.Th. Dimaras, Atena – Μοntréal, Association pour l’Étude des Lumières en Grèce – Les Presses de l’Université de Montréal.)
*
* *
Despre nebunie
Superstiţia se ascunde la otomani sub masca nebuniei şi îşi bate joc de cei naivi. Iar dacă cineva care face, ba în serios, ba în glumă, elogiul nebuniei s-ar întâmpla să se afle în tovărăşia unor astfel de oameni, el ar descrie această stare în culorile cele mai aprinse. În vreme ce, pe alte meleaguri ale acestui pământ, slăbiciunea minţii ia cel mai adesea chipul raţiunii şi reuşeşte cu chiu cu vai să-şi procure cele necesare traiului de zi cu zi, la otomani nebunia este preţuită într-atât de mult, încât de multe ori raţiunea însăşi se pune la adăpost deghizându-se sub veşmintele prostiei şi ale neghiobiei. Într-adevăr, au existat situaţii în care unii magistraţi de-ai lor au mimat nebunia şi, astfel, au reuşit să scape de pericolul care îi ameninţa din partea rivalilor. Alţii merg chiar mai departe şi, sub imboldul superstiţiei, cred că nebunia este semnul incontestabil al sfinţeniei şi că ea are darul de a prezice viitorul, lăsându-se poate convinşi de cele spuse de Timaios la Platon – „drept indiciu grăitor că divinitatea i-a dăruit slabei minţi omeneşti prevestirea stă faptul că, atâta vreme cât omul este stăpân pe mintea lui, el nu este în stare de inspirată şi veridică prevestire, ci fie numai în timpul somnului, când puterea lui de înţelegere se află înlănţuită, fie în răstimpul vreunei boli, fie atunci când delirează, cuprins fiind de entuziasm divin” – şi de cele scrise în Phaidros, şi anume că „avem parte de bunurile cele mai de preţ ca urmare a nebunei primite în dar de la zei”. Aşadar, chiar dintre demnitari unii i-au preţuit şi i-au onorat pe aceia care – fie cu adevărat, fie în mod prefăcut – cădeau pradă entuziasmului divin şi se purtau ca aproape ieşiţi din minţi. Se prea poate să ne amuzăm în sinea noastră pe seama unor astfel de indivizi, atunci când îi zărim ba umblând goi, ba înveşmântaţi în straie somptuoase, ba umblând pe jos, mânjiţi de noroi, ba alteori fâţâindu-se mândri, călare sau în trăsură, alături de demnitari; sau atunci când îi vedem prefăcându-se în locuri publice că le este foame, însă acasă duc un trai îmbelşugat şi copios, beau vin fără să se ascundă, până la beţie, şi vorbesc vrute şi nevrute, dedându-se la tot soiul de excese. La acestea se mai adaugă o altă mare plăcere, şi anume să-i urmăreşti şi pe oamenii atinşi de boală într-alt fel; cu câtă ardoare li se închină nesăbuiţilor care şi-au pierdut minţile, cu câtă bucurie le ies în cale, dându-se în lături dinaintea lor şi oferindu-le un loc de cinste. Nu numai că flecăresc cu un entuziasm prefăcut şi îşi pleacă urechea atenţi la persoanele care sar în mod caraghios de la un subiect la altul şi debitează fără oprire vorbe absurde şi dezlânate, ci chiar îi admiră pe aceia care îşi povestesc visele sau fac orice altceva, le observă îndeaproape mişcările, gesturile şi strigătele lipsite de noimă, iar apoi susţin că acestea sunt preziceri ale celor care stau să vină, nepierzând nicio ocazie de a le spune şi altora cele văzute şi auzite. Dar întrucât această boală este molipsitoare, frecventarea zilnică a unor astfel de oameni îndeobşte denaturează cu totul firea multora, astfel încât nici măcar cei mai mintoşi nu scapă până la urmă neatinşi de boală; uneori, administraţia publică este vătămată grav de o aşa rătăcire, iar din cauza unor observaţii rostite cu neghiobie sau a vanelor speranţe pe care mulţi demnitari le nutresc şi, câteodată, prin aluziile tare naive făcute cu privire la evenimentele funeste iminente, unii au plătit cu propria viaţă. Dimpotrivă, nici nesocotirea celor exaltaţi nu este lipsită de primejdie, întrucât aceştia sunt uşor de mâniat şi se simt ei înşişi atinşi de afrontul aparent adus prietenilor şi admiratorilor lor, ca unii care nu încetează să pretindă că puritatea sufletului nu este deloc umbrită de purtarea libertină. Căci, spun ei, oamenii desăvârşiţi nu se supun legii.
Îndată ce am terminat de vorbit, italianul a spus:
– Dar iată ce mi se mai pare mie a fi uimitor: într-un fel sunt descrişi otomanii în viziunea europenilor de aici şi într-alt fel sunt ei în realitate. Şi pentru a lăsa deoparte, deocamdată, unele lucruri pe care nu le-am cercetat amănunţit, întrucât nu m-am confruntat încă direct cu ele, am numai cuvinte de laudă în privinţa cordialităţii, a amabilităţii şi a curtoaziei unora dintre ei şi mai cu seamă ale demnitarilor cu care de curând am avut oarecum de-a face. Într-adevăr, este foarte greu de judecat dacă acela care se amestecă în treburile publice reuşeşte să dobândească o pricepere adâncă a datoriei sale, mai cu seamă atunci când este vorba despre blândeţe şi asprime.
Despre blândeţe şi asprime
Într-adevăr, aşa cum modul de viaţă al celor care guvernează cetatea se distinge de acela al simplilor cetăţeni în privinţa reşedinţei, a veşmintelor şi, în genere, a educaţiei lor, tot aşa trebuie să le fie diferite şi moravurile, şi legăturile cu ceilalţi. În plus, niciun om cu judecată nu ar putea nega faptul că josnicia şi vulgaritatea nu i se potrivesc deloc unui bărbat care a luat în mâinile sale treburile publice. Căci sfioşenia este aceea care – asociată cu iubire şi teamă – ţine în frâu, cu mare greutate, nărăvaşa fire umană şi aplecarea ei, cu orice prilej, spre nesupunere. Iată de ce mulţi împăraţi admiraţi pentru cugetul lor înţelept şi-au sprijinit pe teamă cea mai mare parte a propriei siguranţe, deşi ei au preţuit foarte mult şi iubirea şi s-au arătat dornici să o strecoare şi pe aceasta, prin orice mijloc, în sufletele supuşilor lor, amestecând-o cu teama care fusese de la bun început sădită acolo. Pe de o parte, iubirea depinde de liberul arbitru al fiecărui supus şi durează atâta timp cât acesta şi-o doreşte; adesea, ea dispare dintr-o pricină neînsemnată. Pe de altă parte, cârmuitorul inspiră teama folosindu-se de ea ba ca de un frâu, ba ca de o strămurare şi lasă când mai strâns, când mai liber din mână treburile statului, aşa cum o dictează circumstanţele şi aşa cum o cere situaţia politică. Chiar şi în cărţile sfinte sunt prezentate exemple ilustre nu doar de milostivire şi de blândeţe (de care Dumnezeu se foloseşte atât direct, cât şi prin intermediul profeţilor şi al regilor), ci deopotrivă de ameninţare şi de neîndurătoare pedepsire, menite a ţine în frâu sminteala care se îndreaptă spre prăpastia netrebniciei. Însă ceea ce predomină sunt blândeţea şi omenia. Şi aşa cum, în anumite boli cu slabe şanse de vindecare, medicilor le este permis uneori a se folosi şi de foc, şi de fier – dar dacă ei nesocotesc leacurile mai blânde şi mai uşoare şi propun frecvent întrebuinţarea fierului şi a focului, căpătând astfel faima de călăi, atunci ei ar fi izgoniţi din cetate –, tot aşa le este permis câteodată şi autorităţilor însărcinate cu administraţia generală să-i tempereze pe cei mai sfruntaţi prin încruntarea sprâncenelor, prin adoptarea unui ton mai dur sau prin aplicarea unei pedepse. În schimb, adoptarea unei atitudini despotice de către aceia care refuză – atât prin felul lor de a vorbi, cât şi prin acela de a tăcea – orice discuţie agreabilă cu supuşii sau cu egalii lor stârneşte multă invidie şi aprinde în sufletele celor încercaţi de o asemenea amărăciune o duşmănie nemărginită. Că de aici au izbucnit multe conflicte interne este un fapt evident pentru oricine a citit cu atenţie istoria. Totuşi, mulţi curteni regali, deşi îşi doresc să se arate străluciţi şi viteji atât în administrarea treburilor publice, cât şi în faptele de război (nu ştiu cum se descurcă în această privinţă), nu preţuiesc deloc adevărata regulă de aur a moderaţiei; imitându-i chipurile pe cei admiraţi odinioară de romani şi de greci pentru ţinuta lor sobră şi pentru purtarea lor smerită, ei arborează de ochii lumii o anumită modestie, iar prin solemnitatea atitudinii lor, prin zgârcenia la vorbă, prin tărăgănarea unui răspuns afirmativ sau negativ dat acelora care îşi cer drepturile, îi istovesc cu totul pe oamenii cu care au de-a face, împingându-i pe mulţi la disperare. Şi în vreme ce, bineînţeles, consideră ca fiind înfiorătoare cruzimea naţiunilor lipsite de orice formă de cultură şi nobleţe, prea puţin pun la socoteală faptul că pentru bărbaţii viteji e mai bine să mori frumos decât să trăieşti urât. Căci a năpăstui un suflet nobil şi mândru prin vorbe muşcătoare, care îl ating până în străfunduri, sau printr-o lungă tăcere dispreţuitoare nu diferă de chinuirea trupului prin fel de fel de torturi sau de prelungirea supliciului unei pedepse prin amânări cumplite, folosindu-te de o vergea de plumb spre a-i face rău celui aflat în suferinţă. Dar întrucât vor să se împopoţoneze cu o virtute după modelul celei antice, aceşti oameni ar trebui să le redea imaginilor strălucirea originalului în întreg stilul lor de viaţă: să dispreţuiască banii, să facă mult bine, să poarte numai războaie drepte, să nu încalce, nici măcar faţă de adversar, îndatoririle care sunt în armonie cu legile omeneşti şi cu cele divine, să nu se folosească în mod exagerat de stratagemele pe care mulţi dintre eroii de odinioară par să le fi dispreţuit, ci, ca urmare a unui prisos de generozitate după victorie – la care cel mai adesea ar trebui să conducă o vitejie neştirbită de nimic –, să se arate foarte moderaţi faţă de cei învinşi, care deja se află la mila lor.
Fragment din Răgazurile lui Filotheos de Nicolae Mavrocordat. Traducere din greacă de Claudiu Sfirschi-Lăudat. Cartea este în curs de apariţie la Editura Omonia
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
