La şaisprezece ani, abandonase şcoala şi începuse să-şi câştige viaţa ca boxer. Numele său „artistic“ era Kid Crochet. Câştigase câteva lupte, dar cum Dino demonstra un pronunţat interes pentru fete, având destul de mult succes ca amorez local, şi îi păsa prea mult de asta, ca să-şi lase frumosul chip la mâna hazardului unei lovituri de pumn. Nu degeaba avea să-şi rupă mai multe degete, care îi vor rămâne uşor deformate pentru tot restul vieţii. În căutarea unei alte surse de venituri mai sigure, va alege lumea pariurilor de curse de cai. Iar ulterior, va fi contrabandist cu alcool în timpul prohibiţiei sau crupier într-un cazino din Miami Beach. Unii dintre mafioţii mai insignifianţi pe care Dino îi va cunoaşte în tinereţea sa, la fel cum i se va întâmpla şi lui Frank Sinatra, vor ajunge să se bucure mai târziu de o remarcabilă situaţie în sânul marii familii a mafiei din Statele Unite.
Cunoscut, de asemenea, sub numele de Cosa Nostra, fenomenul sicilian denumit „mafie“ a fost la origine un grup care se ocupa cu protecţia şi aplicarea autonomă a legii la jumătatea secolului al XIX-lea, apărută din cauza indiferenţei autorităţilor. Membrii săi îşi luaseră numele de mafiosi, adică „oameni de onoare“. Odată cu valurile de imigranţi de la sfârşitul secolului, structura, tradiţiile şi metodele de acţiune s-au transferat în Statele Unite, unde s-au dezvoltat, ca bază a crimei organizate din ţară. Dino a învăţat de la mafioţi o formă aparte de a trăi, de a se comporta, de a relaţiona. Aceştia aveau un cod al loialităţii şi respectului, nu se comparau cu gunoaiele mârşave şi laşe care îi vor provoca repede greaţă în show business.
Dar, fără îndoială, că dacă era ceva ce-i plăcea cu adevărat lui Dino, acel ceva era să cânte. Să cânte la fel ca idolul său, Bing Crosby. Să cânte acele balade care aprindeau femeile şi, astfel, să nu fie nevoit să se străduiască să găsească cuvintele potrivite pentru a le băga în pat. Crosby adusese cu sine o revoluţie în muzica „uşoară“. Mulţumită perfecţionării microfonului, care îţi permitea să cânţi fără a forţa vocea, aproape şoptind (de aici şi denumirea acestui tip de interpreţi: crooner sau „şoptitor“), acest tânăr din Tacoma, Washington, născut în 1903, reuşise să creeze un nou stil muzical, moştenitor direct al unei subtile combinaţii între opera cea mai populară (importată prin emigranţii italieni) şi noul jazz & blues al populaţiei negre, ritm aflat în plină dezvoltare. Astfel, cu o voce caldă, susţinută de notele grave, apropiată de cea a unui bariton, Crosby ajunsese un baladist important în anii 1920 şi un reper fundamental în anii 1930.
Vastul său repertoriu, care găzduia teme de jazz, country, muzică tradiţională şi creaţii noi, a devenit foarte repede un punct de referinţă de neocolit pentru orice nou aspirant la titlul de interpret, cum era şi cazul lui Dino. În vara lui 1934, în timp ce Hitler era proclamat Der Führer în Germania, tânărul Crocetti cânta pentru prima dată în faţa a o sută de persoane, într-un local din Craig Beach. A încercat să-l imite cât a putut mai bine pe marele Bing, dar nu a putut să nu-şi pună amprenta personală, un stil care reflecta propriul mod de a înţelege viaţa, relaxat, pasionat, optimist.
Fără să-şi fi propus, primul său contract serios a sosit fără întârziere, precum şi prima schimbare de nume. Era epoca marilor orchestre şi a soliştilor. Şi, în timp ce un Frank Sinatra spân şi încă necunoscut începea să-şi facă un nume, acompaniat de orchestra lui Harry James, Dino Crocetti debuta alături de un muzician local, Ernie McKay. Acesta a fost cel care l-a convins că un nume cunoscut l-ar scuti de jumătate de efort. În acele zile, Nino Martini era idolul tinerelor, noul Rodolfo Valentino, un excelent ideal după care să năzuiască. Aşa că, atunci când McKay l-a prezentat în societate pe noul său cântăreţ, l-a prezentat ca Dino Martini.
Însă acel nume nu va avea viaţă lungă. Odată declanşat al Doilea Război Mondial, cu cât mai american suna un nume, cu atât era mai bine, de aceea, atunci când Dino va face următorul pas, intrând în orchestra lui Sammy Watkins, îşi va curăţa numele de reminiscenţele italiene, pentru a rămâne, în final, Dean Martin. Era anul 1941 şi noul artist, în vârstă de douăzeci şi patru de ani, părea nu doar că găsise drumul corect către statutul de vedetă, ci că, de asemenea, îşi împlinise şi viaţa personală. În luna octombrie a acelui an, se căsătorea cu Betty McDonald.
Se cunoscuseră la începutul lui 1941, în timpul unui concert al lui Dean, când Betty, la rândul ei, călătorea prin diferite oraşe ale ţării însoţită de o rudă, ca urmare a dorinţei tatălui ei de a încerca să trezească în tânără vreo preocupare pentru studii universitare sau pentru muncă. Într-o noapte, după spectacolul orchestrei lui Sammy Watkins, Betty şi Dean se întâlniră, din întâmplare, la bar. Pătrunzătorii ochi irlandezi ai tinerei l-au pus în gardă pe latin, care a reacţionat cu abilitate. Au băut câteva pahare, au dansat şi au petrecut restul nopţii ca şi cum nu aveau să se mai vadă vreodată. Dar, în realitate, s-au scurs doar puţine săptămâni înainte ca perechea să se decidă să se căsătorească. Opt luni mai târziu, se năştea primul dintre cei patru copii pe care îi vor avea împreună.
Convins că era pregătit să răzbească prin forţe proprii, Dean s-a hotărât să abandoneze orchestra lui Watkins, libertate care l-a costat cedarea unui procent de 10% din veniturile sale viitoare. Dată fiind popularitatea pe care o câştigase, nu i-a fost dificil să obţină contracte în cluburile la modă din New York, precum Riobamba sau Arlequin. Iar la asemenea nivel, erau atât de multe asemănări între el şi Frank Sinatra, încât proprietarii acelor localuri se luptau pentru a-l avea pe unul sau pe altul pe afiş. Totuşi, stilul celor doi era foarte diferit. În timp ce Sinatra îşi folosea vocea pentru a seduce fetele cu fiecare baladă, Dean făcea un adevărat spectacol din evoluţia sa, de la atitudine până la modul de a privi. În plus, mai important era faptul că nu cânta direct femeilor. Obiectivul lui era să creeze atmosferă, să-i seducă, în aceeaşi măsură, şi pe ei, şi pe ele. Astfel, Dean nu era cântăreţul care le făcea să se îndrăgostească, ci cântăreţul care îi ajuta pe bărbaţii care le însoţeau să facă asta. De aceea, contrar majorităţii amorezilor din cinematografie şi din muzică, Dean Martin nu reprezenta un rival pentru bărbaţi, ci, mai degrabă, un „camarad“ de la care puteau să înveţe unele tehnici, ceea ce a făcut ca spectacolele lui să nu fie doar subiect de interes feminin.
Deşi, de bună seamă, fetele nu lipseau de la uşa cabinei sale. Iar soţia lui ştia bine asta. Dar acesta nu era unicul fapt pe care nu-l putea suporta la Dean. Erau, de asemenea, lungile lui absenţe, când era în turneu, dar şi când nu era. Lipsa de comunicare, subitele lui atacuri de tandreţe, urmate de lungi perioade de completă indiferenţă. Pentru toate astea, Betty l-a părăsit pe Dean de multe ori sau, mai bine zis, l-a alungat de acasă, pentru a căuta din nou împăcarea la puţin timp după aceea. Până la urmă, s-a obişnuit cu ideea că nu se va schimba câtuşi de puţin. Nu avea intenţia să o facă. Trebuia să-l accepte sau să-l părăsească definitiv. Este ceva ce aveau să înveţe toate femeile care vor face parte din viaţa lui.
În timpul uneia dintre aceste despărţiri temporare, Dean s-a dus să locuiască în casa lui Lou Perry, care încerca să-l ajute pe fostul antrenor de box, Sonny King, să devină cântăreţ şi pe care Dean îl cunoştea atât datorită pasiunii sale pentru box, cât şi prin relaţia sa cu mafioţii locali. În schimbul a 35% din veniturile sale, Perry va accepta să-l reprezinte pe Dean şi să-l găzduiască în casa lui, cei trei căzând de acord, în final, asupra dormitului, în fiecare noapte, în unicul pat din apartament. Şi, astfel, în limita procentului de 45% pe care îl avea deja angajat (adunându-l pe cel al lui Perry cu cel de 10% al lui Watkins), Dean garantă 20% altui manager, Dick Richards, şi 25% popularului actor Lou Costello, care îi căutau şi ei spectacole. În plus, tocmai semnase un contract cu compania de discuri MCA, care îşi rezervase procentul de 10%. Socotelile lui Dean ieşeau profitabile… dar împotriva lui. Din fiecare dolar pe care îl câştiga, nici măcar o centimă nu îi ajungea în buzunare, dar evident că totul era spre bine, dacă asta îl ajuta să izbândească. Problema avea să apară când Dean va ceda alte 10% din câştigurile sale lui Jerry Sears, director muzical al unei emisiuni de radio unde fusese angajat.
Ţinând cont că nu avea nici măcar un dolar în bancă, cei interesaţi au descoperit fără întârziere că Dean nu avea nici posibilitatea, nici intenţia de a face faţă celor 110 procente angajate. L-au acuzat de înşelăciune, s-au judecat şi Dean a rămas în libertate, neavând totuşi cum să înapoieze datoria. Chiar şi aşa, relaţia sa cu Lou Perry nu a avut de suferit, acesta devenind, de data aceasta, unicul său manager. Pe de altă parte, şi căsnicia lui cu Betty părea că are şanse de salvare. Treptat, se cristalizau proiectele pe care le schiţaseră de mai bine de un an, de la emisiunile radiofonice, la primele înregistrări ca solist (în iulie 1946, pentru Diamond Records). Acea stabilitate financiară a permis cuplului să adauge încă doi fii celor doi pe care îi aveau deja. Şi, când se părea că nimic nu poate merge mai bine, apăru Jerry Lewis.
Dean Martin nu a încetat niciodată să repete că cele mai importante două momente din cariera sa au fost când s-a asociat cu Jerry Lewis şi când s-a despărţit de Jerry Lewis. Dino ştia despre ce anume vorbeşte. Stătea acum acolo, singur, într-o cabină din hotelul Sands, şi nu ştia dacă va mai păşi pe scenă, în timp ce Jerry se împăuna ca şef şi stăpân al fiecărui proiect în care se aventura. După separare, Dean încercase, fără succes, să triumfe în unele săli de spectacole, dar în cel mai bun caz răspunsul fusese indiferenţa publicului. Fără Jerry, numărul lui părea incomplet, era doar un baladist în plus. Toţi îl doreau cu înfocare pe comicul care dansa stângaci în mijlocul melodiilor sau care se ciondănea cu cântăreţul între ele. Jack Entratter, preşedintele corporaţiei proprietare a hotelului Sands în perioada de aur a Las Vegasului, era managerul Copacabanei din New York când Martin & Lewis începuseră să-şi facă un nume, aşa că nu a întârziat să-i întindă lui Dean o mână de ajutor, când află de problemele sale artistice şi economice după despărţirea de Lewis.
Debutul lui Dean Martin la Sands ar fi putut să rămână de domeniul anecdotic, dacă nu ar fi existat un apel telefonic. Apel pe care i l-a dat un alt artist care trecea printr-o perioadă dificilă, scenaristul Ed Simmons, care scrisese deja ceva pentru Martin & Lewis, în populara lor emisiune televizată, The Colgate Comedy Hour. Simmons i-a spus lui Dean că îl urmărise în ultimul timp şi era de părere că, dacă acesta voia să aibă din nou succes, ar fi trebuit să ofere publicului ceva total diferit, nu un Martin fără Lewis, ci un Dean Martin nou, proaspăt şi original. Aşa s-a făcut că au creat amândoi personajul şi mitul Dean „beţivanul“. Cântăreţul îi ceru să scrie unele glume mergând pe linia marelui comic Joe E. Lewis, o adevărată instituţie naţională, care făcuse din beţiv un personaj drag spectatorilor. Dean îl admira realmente. Şi dacă Simmons urma să-i confecţioneze imaginea potrivită, pianistul Ken Lane era cel destinat să-i devină ajutorul perfect pe scenă. Complice la glume şi improvizator desăvârşit, Lane tocmai îl înlocuise pe pianistul care-l acompaniase pe Dean, rămas de pe vremea în care acesta evolua alături de Jerry. Schimbarea nici că putea să fie mai oportună.
În acea noapte de martie a anului 1957, aşezat pe canapeaua din cabină, cu halatul său alb şi strălucitorii pantofi negri, Dean Martin fuma nervos câte un Chesterfield, unul după altul, în compania amicilor săi de încredere. Bineînţeles, cu el se afla şi prietenul său cel mai apropiat, însoţitor la fiecare turneu şi consilier muzical, Mack Gray. Fusese, vreme de douăzeci de ani, asistentul actorului George Raft, un artist cu recunoscute relaţii în mafie, pe care Dean îl admira pentru incredibilul său mod de a înţelege viaţa. Prin intermediul lui Gray, cântăreţul putea să se apropie de idolul său şi să-i cunoască mai bine principiile. Spre exemplu, Raft nu lucra niciodată în filme care nu-i plăceau cu adevărat, nici nu rămânea la vreo petrecere când nu-i mai făcea plăcere; nu ştia ce înseamnă compromisul. Când nu muncea, lăsa să treacă orele bând cocteiluri la soare, lângă piscină, în halat, în timp ce privea cum dansatoarele umblau de colo-colo şi făceau baie, toate aspirante la titlul de actriţă, şi cântăreţele visătoare, invitate în casa lui cu singura condiţie de a umbla goale tot timpul. Mare parte din această imagine a lui Raft se va vedea în acea noapte pe scena de la Copa.
În cabină se aflau alături de el şi Ken Lane, şi Jay Gerard, stilistul său. Gerard îi pregătise smochingul negru, căptuşit cu satin roşu. Însă, în ultimul moment, Dino s-a hotărât să o rupă total cu trecutul său artistic. I-a dat înapoi smochingul şi şi-a pus elegantul costum gri, lucios, cu cravata în ton, conceput special pentru el de Sy Devore, unul dintre croitorii cei mai bine cotaţi din Los Angeles. Era o chestie de stil, ca şi decizia de a nu purta de două ori aceeaşi pereche de şosete. Aşezat la masa de machiaj, aproape spartană faţă de cele ale altor artişti, Dino îşi dădu pe păr cu un pic de briantină, iar după aceea îşi spălă bine mâinile şi se stropi conştiincios cu loţiunea sa obişnuită. Apoi termină J&B-ul şi ţigara, care îl însoţiseră de câteva clipe, şi se pregăti să parcurgă culoarul ce ducea către scenă.
Emoţiile nu reflectau teamă sau incertitudine, ci tulburare. Dino Crocetti voia să ştie ce efect va produce asupra publicului noul Dean Martin. Avea ceva nou să le ofere, ceva care nu văzuseră până atunci, ceva ce pregătise conştiincios, deşi ideea era să-i facă să creadă că totul era improvizat. Avea ceva nou cu care trebuia să-i cucerească. „Doamnelor şi domnilor: Hotel Sands are onoarea să vă prezinte vedeta spectacolului nostru, direct de la bar: Dean Martin!“
Fragment din Rat Pack - Frank Sinatra şi prietenii lui în anii de glorie ai lui Kennedy şi ai Mafiei, de Javier Marquez. Traducere de Mihaela Săcuiu. În curs de apariţie la Editura RAO
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
