Relatare despre Harap Alb este o adaptare a celebrului basm, a carui actiune este transpusa in conditii istorice aproape reale, la sfarsitul secolului al XVI-lea si inceputul secolului al XVII-lea. Eroii imprumuta trasaturile unor personaje cunoscute ale epocii - imparati, regi, comandanti de osti, condotieri, scriitori si umanisti, din Europa si din Asia. Actiunea se desfasoara intr-un teritoriu fabulos, la frontiera dintre Europa si Asia, o regiune care amesteca imaginile ambelor continente si ofera cititorului numeroase surprize. Faimoaselor personaje de basm - Setila, Flamanzila, Ochila, Gerila, Pasari-Lati-Lungila - autorul le adauga un povestitor, un povestas, un cronicar, un scrib, Vorbila, autorul din umbra al pieselor de teatru despre care se stie ca nu-i apartin lui Shakespeare. Incercarile la care este supus Harap Alb de catre crudul sau stapan, Spanul, isi pierd aura de fantastic, dar devin cu atat mai infricosatoare. Foile de salata ursului, de pilda, se arata a fi in realitate frunze de canabis, aduse din Lumea Noua de un conchistador maur, ursuz si neprimitor, si pazite cu strasnicie de cateva sute de incasi, care il insotisera impreuna cu comoara mult prea cautata a regatului lor distrus de spanioli. Numeroase alte surprize de acest fel vor fi descoperite de cititor.
Autorul a publicat mai multe romane, carti pentru copii si publicistica, intre care: Iubire interzisa, Fa-ti patul si dormi!, Pasarea noptii. Povesti cu Daniel, Revolutia in oglinda, Martorul, Calatorie fantastica in vreme de eclipsa, Virusul Mileniului, Daniel si Dracula, Iubire in decembrie 89, Magicianul in Padurea Uitarii, Orbi in tranzitie.
Incepuse sa ploua inca inaintea zorilor, marunt, des, monoton, cu inversunare parca, o panza rece de apa care se revarsa fara incetare, atat de intunecata ca nu se mai vedeau nici dealurile, nici rauletul intortocheat printre ele ca intr-un aluat incolacit inainte de dospire, nici padurile, nici marginea targului alaturi de care se inghesuisera corturile carpite ale taberei noastre. Pamantul cleios clefaia sub talpi, rotile carelor si ale celor catorva tunuri fara ghiulele, pe care le caram cu noi mai degraba ca sa speriem lumea si sa ne dam armata cum se cade, se afundasera cateva palme. Bucatarii injurau ca le ploua in cazanele in care fierturi vascoase bolboroseau cu basici ce plesneau cu plescait usor. Soldatii se strangeau ciorchine unii intr-altii, zgribuliti si uzi pana la piele, doar-doar s-or mai incalzi. Cand blestemau vremea, le ieseau aburi din gura.
Nu mai pomenisem asemenea august friguros! Si nici macar nu ajunsesem la Santa Marie. Ghiceai numai ca a rasarit soarele, cand ti se lipea fruntea de fasii laptoase de ceata, dar dupa cateva ceasuri puteai spune la fel de bine ca inganarea noptii cu ziua intepenise in loc printr-o vrajitorie. Pesemne era o vrajitorie, spuneau soldatii ai batrani, ca prea ploua cu nesimtire de exact cinci zile, nu avuseseram un ragaz decat c-o zi-n urma, dupa-amiaza, cat sa se zvante oleaca hainele putind a lemn putred, dar nici atunci nu se aratase geana de soare printre aburii mocirlosi. Altii indrazneau sa-i contrazica, ca e mai degraba o pedeapsa pentru pacatele lumii, ca se adunasera atat de multe ca nici un ucaz domnesc nu mai are puterea sa le stavilesca, unde intorci capul auzi numai de inselatorii, hotii, curvasarie si crime, cum sa ne mai rabde Dumnezeu? D-asta ne bate cu seceta, inundatii si molime cum nu a auzit neam de neamul nostru.
Eu, unul, ma cam indoiam ca lucrurile stateau atat de prost, pacatele astea fusesera la fel de cand lumea. Secetele sunt ca o pecete, exista locuri care nu le-au cunoscut niciodata, iar molime au mai fost si inca atat de cumplite, ca atunci chiar fusese pedeapsa de la Dumnezeu. Dar oamenii au uitat, iar acum ne-am cam inmultit si aflam mai multe, fiindca sunt unii care au gasit sa-si faca o meserie din a-i informa pe altii.
Asta discutasem candva cu aiuritul de Shakespeare, cand ne certam asupra unor versuri, el insistand mereu ca ale lui erau mai cu miez si ca trebuia sa le pastram in piesa la care lucraseram amandoi ca bezmeticii doua saptamani. Asa era, erau mai bune catrenele lui, dar nu se cadea sa-i dau mereu dreptate, era nevoie sa-l aduc si cu picioarele pe pamant, altfel ne lasa pe mine si pe Marlowe sa ducem tot greul, iar el sa se impauneze cu succesul. Nu spun ca nu-l merita, era genial, dar prea gura-mare. Pana atunci scriseseram impreuna vreo patru-cinci piese de teatru si, cam despre toate, lumea stia ca sunt numai ale lui. Era prea de tot, desi la o adica tot ce ne interesa era sa capatam si noi cativa banuti, ceea ce se intampla, l-as mania pe Cel de Sus sa spun altminteri. Dar intr-o seara de betie, inainte sa plece sa-si inece amarul in poala unei femeiusti care-l astepta noapte de noapte, fara alt client, Marlowe mi-a plans pe umar, injurandu-l cumplit pe Shakespeare ca ne ia toata gloria si mi-a spus ca nu-l mai intereseaza nici macar Tragica istorie a doctorului Faust, la care trudiseram amandoi ca descreieratii vreme de doi ani, si ca o sa-i dea lui Will si piesa asta sa se-mpauneze cu ea. Era prea de tot si m-am impotrivit. M-am surprins ca ma rodea aceeasi ranchiuna.
Si de aici, poate, mi se trag multe. Pentru ca in aceeasi seara de mai, mult mai tarziu, eram mai multi intr-o taverna la Deptford, s-a iscat o cearta in legatura cu plata bauturii si, in incaierarea care a urmat, Ingram Friser l-a injunghiat pe Christopher Marlowe si au incercat sa dea vina pe mine, cel mai manjit cu sange. Nu mai conta ca ma vazusera cum il luasem in brate, vrand sa-l salvez, era destul ca ma auzisera injurand si banuiau ca aveam un dinte contra lui, mai ales ca stiau ca spionasem impreuna cu el pentru regina in Anglia si la Viena - si asta mai ales nu mi-o puteau ierta - sau poate aveau sa-mi plateasca si mie niste polite de care habar n-aveam. Atunci am scapat cu fuga, dandu-i unui pescar slinos tot ce adunasem din piesele jucate la Londra sa ma treaca in graba Canalul Manecii spre continent, in cea mai intunecoasa noapte cu putinta. Daca m-as intoarce vreodata in Anglia, mi-ar putrezi oasele in Turn.
Ziceam ca discutasem cu Shakespeare, ii tot dadea inainte ca sufletul omului e-o povara si ca cineva trebuie sa ne deschida ochii si ca e mare tristete ca omul nu intelege pildele pieselor lui, iar cand le intelege se supara, de parca el ar fi nascocit totul. De fapt, nici nu sunt sigur ca discutiile astea avusesera loc inainte de lupta cu Spanul, sau vor fi fost mai tarziu, dar aproape ca nu mai are importanta, nu fac aici o dare de seama exacta, ci doar vorbesc despre fapte care s-au petrecut in secolul acesta framantat in care mi-a fost dat sa traiesc. Si altu-i rostul acestei relatari.
Ploua fara incetare si sedeam cu totii de aproape o saptamana sub un cer mirosind a pucioasa si a usturoi, asteptand nu stiu ce, unii spuneau ca trebuie sa soseasca mercenarii tocmiti de contele Olahus, altii ca urma sa ni se alature o armata venita de prin Flandra ori Germania, cu care sa pornim cu adevarat ultima cruciada si ca insusi Papa de la Roma va trimite un inalt emisar sa ne binecuvanteze, altii, in sfarsit, ii tot dadeau cu gura ca trebuia sa fim acolo sa speriem hoarda pagana a Spanului, care se adapostise in padurile din zare si care, altminteri, s-ar napusti asupra Europei. Nici un capitan nu era in stare sa spuna care ne erau cu adevarat planurile, iar capii oastei nu puteau fi intrebati, pentru ca nu iesisera din targul care ii primise cu curtenie ostila si ii adapostise in hanul cu mansarda unde adastasera mai demult alti trimisi ai Papei, iar acum era si adapost pentru curvele orasului. Imi inchipuiam ca numai la planuri de lupta nu le mai statea mintea sefilor oastei, dupa ce strabatusera tara doua luni si jumatate fara sa vada mai de aproape picior de muiere.
Soldatii de rand nu prea intelegeau de ce trebuia sa asteptam un dusman care nu se mai arata, dar nimeni nu indraznea sa conteste pe fata strategia sefului de osti, caruia ii mersese faima ca e printre cei mai iscusiti din aceasta parte a Europei, motiv pentru care pana si regele nostru il invitase cu mari onoruri, isi trimisese sfetnicul de taina sa-l intampine, il omenise ca pe o stirpe domneasca si-l lasase sa hotarasca cum sa-i conduca pe bravii lui osteni.
Mai cred ca nimeni nu indraznea sa spuna vreo vorba de cand putinilor cartitori li se smulsesera limbile in fata armatei, spre invatare de minte, inainte sa fie lasati sa plece in care zare voiau, sa cerseasca pe la porti. Nu se mai pomenise asemenea pedeapsa doar pentru ca aveai parere diferita de a celui din frunte, dar marile imperii s-au cladit mereu pe violenta si gandesc ca oarece disciplina e absolut necesara, mai ales cand te-ai oferit sa faci parte dintr-o armata, nu te-a obligat nimeni. Asa ca oamenii aveau altele de comentat.
Unii isi aminteau de muncile campului lasate de izbeliste in nadejdea banilor fagaduiti de domnul tarii. Venisera cu furci, coase, topoare, arcuri si cu ce mai avusesera pe post de arme, habar n-aveau ce urma sa inceapa, nu mai fusesera la vreun razboi, tot ce stiau aflasera de la parintii lor, care mai luptasera cu turcii, cu multi ani in urma, sau din povesti. Adica isi inchipuiau ca era destul sa se napusteasca asupra dusmanului, sa zbiere mai tare ca el, sa-l infricoseze, atat de grozav incat pasarile cerului sa se prabuseasca la pamant moarte de spaima, si pe urma sa-l puna pe fuga sau, si mai bine, sa-l casapeasca, sa nu mai apuce sa se intoarca.
In jur de jumatate din multimea aceea, mii de suflete, erau soldati-soldati. Ceilalti, o amestecatura. Toate soiurile de oameni: mercenari cruzi, borfasi care cautau sa scape nepedepsiti de judecatorii atator targuri ca le uitasera numarul, vagabonzi dornici de capatuiala, cersetori zdrentarosi, talhari care se asteptau sa se aleaga cu o parte cat mai mare din prada victoriei. Toti acestia ajunsesera sa se intrebe daca nu-i mai lesne si mai convenabil sa dea navala peste targ, sa-l treaca prin foc si sabie, sa spintece barbatii, sa batjocoreasca muierile coapte si fetele mari si sa-si imparta stofele, alamurile, aurul, argintaria, butiile cu vin, caii si banii ascunsi prin sertare, in scrinuri, in casete ferecate ori sub maldare de panzeturi acoperite cu manunchiuri de levantica uscata. Targul urmau sa-l transforme in cenusa dupa aceea, dar nici nu merita altceva, fiindca duhnea de la o posta de toate scursurile aruncate pe jgheaburile din mijlocul ulitelor doar ici si colo pietruite cu bolovani de rau. Daca n-ar fi fost spaima de capul ostii, poate s-ar fi incumetat sa-si puna in aplicare scarbavnicul plan.
Imi trasesem pelerina pe cap, grea de apa de ploaie, ma gandeam daca sa dau ori nu o raita sa vad care mai era starea de spirit, sau sa ma intorc in cort si sa-mi continuu relatarea despre razboiul ultimului an, cand am perceput miscare.
Ne-a trezit din amorteala obosita nechezat de cal care se apropia ca dus de vant. Pana sa ne dezmeticim bine, prin ceata ploii se deslusira destul de aproape sirurile de barbari calari in galop peste fanetele grele de apa, intr-un urlet inspaimantator. Nu cred ca ai nostri ar fi fost vreodata in stare sa zbiere mai abitir. Parca pluteau o data cu norii cenusii, ei cenusii, pe cap cu coifuri ascutite de fier care luceau mai puternic decat sabiile scurte si incovoiate invartite in maini ca paraitoarele. Erau atat de multe randuri, ca nici nu mai banuiai pedestrasii din spatele lor si abia tarziu, cand lupta incepuse, mi-am dat seama ca nici macar nu existau pedestrasi, pentru ca toata armata barbara era calare, pe caii lor mici si iuti, altfel nu aveau cum sa ajunga atat de repede din stepele indepartate ale Asiei.
In tabara noastra se porni vuiet, ordinele se incalecau, oamenii se repezira la arme, pe loc uitara de toate, agitau prosteste furcile cu dintii ca niste piroane pentru ca-i ascutisera de plictiseala in fiecare zi, plutea peste toti o spaima pe care o puteai pipai, ai care aveau platosa se straduiau s-o imbrace, cavaleria se avanta sa-i intampine si sa-i respinga pe barbari, parca intr-o clipita avu loc ciocnirea, cu un tunet asurzitor, strigate, zbierete, indemnuri, urlete de groaza, gemete, vaicareli, scrasnete de fiare, pocnete de flinte, nechezat de cai injunghiati, ordinele veneau din toate partile deodata, nu le mai asculta nimeni, fiecare lupta cu cel din fata lui, sa-l dea jos de pe cal, sa-l spintece, sa scape cu viata, panza ploii se amesteca iute cu valuri de sange, maini retezate, capete taiate, mate revarsate in noroi, aburii de sange cald se invalatuceau cu duhorile trupurilor sfartecate, era de netrait, parca era mai bine de cei care o sfarsisera in primele clipe. Nu mai vazusem o lupta atat de cruda si luasem parte la multe! Ai nostri erau coplesiti pur si simplu. Barbarii pareau mai multi doar pentru ca se miscau mai repede, aveau sabii mai taioase si stiau sa le manuiasca cu mai mare indemanare. Fetele lor nu exprimau decat indarjire si dispret pentru viata, privirile lor erau insetate de sange, gurile lor scoteau niste ragete infioratoare, era un chin si sa te uiti doar la ei. Cine le statea in cale ii privea ultima oara.
Sa fi durat totul o ora, poate doua. Ploaia n-a incetat nici o clipa, spala trupurile de sange si de mizerii si le lasa curate, de parca ar fi fost expuse pe campul de observatie al vreunei fabuloase universitati de medicina. N-a fost greu sa-mi dau seama cine invinsese. Taranii veniti cu gandul la banii fagaduiti de domnul tarii, ramasi prin minune in viata, se refugiara in padurea din apropiere, atat de deasa ca n-o putea razbate cal alaturi de cal. Mercenarii au luptat cat au luptat si, cand au vazut ca sunt coplesiti, au dat bir cu fugitii, strapunsi in spate de sagetile barbarilor abia acum folosite. Printre ranitii care gemeau, se tarau multi care se prefaceau, cu gandul sa scape. M-am aflat printre ei, doar usor ranit. O spun fara nici o rusine.
Au murit gramezi de-o parte si de cealalta, dar pana la urma barbarii ne-au dovedit, au dat navala-n oras, au ucis tot ce le-a iesit in cale si au dat foc, fara sa ia cu ei, cum as fi fost inclinat sa cred, stofele, aurul, argintaria sau banetul. Lasau in urma cadavre spintecate, schelete de case parjolite, depozite cu butoaie de praf de pusca aruncate in aer. Focul s-a intetit in ciuda ploii care se inversuna, a cuprins casele de lemn, s-a intins in tot orasul, zidurile de paianta s-au prabusit cu ploaie de licurici, mi s-a spus, eu inca eram intins pe campul de lupta si n-am vazut, eu doar relatez ce mi-au indrugat altii, n-am cum sti de nu sunt verzi si uscate. Au crutat doar o parte dintre femei, pe cele foarte tinere, aproape fetiscane, le-au legat fedeles si le-au urcat in sa. De spaima ca vor fi omorate, nu scoteau un sunet, doar cei mai catraniti la suflet spuneau ca ochii le-ar fi stralucit de bucuria celor la care se asteptau. Au mai luat caii scapati prin oras si nechezand innebuniti de dogoarea focului, de seile carora au legat un numar coplesitor de burdufuri cu vin. Inainte sa paraseasca locul, au trecut la pas peste campul de lupta plin de hoituri care incepeau sa duhneasca. N-au spintecat muribunzii care gemeau, sa le sfarseasca chinurile, nici nu i-au privit macar, observau doar cu multumire prapadul.
Trecuse o zi de la lupta, vreme in care zacusem intr-o balta de noroi insangerat, ma temeam sa nu reapara pe nepusa masa barbarii, continuand sa strang la piept, invelite in piele si varate sub suman, manuscrisele tuturor luptelor la care luasem parte. Singura mea avere. Barbarii mergeau la pas. Atunci le-am vazut capetenia, oprindu-se cateva clipe, cu o mana streasina la sprancene, straduindu-se sa distinga ceva prin panza ploii, mandru de isprava armatei sale. De o parte si de alta, cativa osteni barbosi tineau in maini faclii aprinse, ca si cum ar fi vrut sa-i lumineze drumul. Le-a vorbit capitanilor de langa el, era prea departe de mine sa inteleg. Am fost uluit de subtirimea glasului sau, parea un glas de adolescent sau, mai degraba, un glas de scapete, era imposibil sa nu te pufneasca rasul. Probabil ca pe multi ii scurtase pe loc de cap numai pentru ca indraznisera sa zambeasca. Dar am fost si mai uluit ca ne vorbea limba si doar mai tarziu m-am gandit ca n-avea nici un rost sa vorbeasca unor barbari pre limba noastra, o fi fost doar o parere iscata din fiebintelile ranilor neingrijite la vreme. Sau alaturi de el sa fi fost de-ai nostri, fara doar si poate tradatori care se gasesc pe toate drumurile si de care inca se mai folosea inainte sa le ia gatul. M-am uitat la el cu multa atentie, sa-i retin trasaturile. Aveam sa descopar ca el era Spanul.
Nimeni pana la mine nu-l vazuse la fata si mai ales nu apucase sa se mai si intoarca sa povesteasca altora, nu-l stiam decat din desenele tremurate ale carturarilor care insotisera calatori nestiuti pe urmele lui Marco Polo si din povestirile inflorite ale negustorilor de matasuri care se contraziceau intre ei atat de mult, ca tarile descrise pareau nascociri ale unor minti bolnave, cu uriasi neobositi, animale grozave, fructe si flori pe care nimeni nu le mai vazuse, obiceiuri inspaimantatoare si graiuri imposibil de invatat. Incepuse sa ma obsedeze. Era fara doar si poate Spanul, caruia i se dusese de mult vestea ca e cel mai nemilos comandant, un general rau si viclean, care a apucat sa omoare cu mana lui mai multi oameni decat se pot numara. Nimeni dintre cei care l-au avut in fata n-a ajuns sa povesteasca mai departe despre privirea lui ce ardea ca focul si te impietrea, nici despre teasta lipsita de par, nici despre pielea albicioasa, plina de pete mari rosiatice, care te faceau sa gandesti ca sufera de o boala rara, cumplita si fara leac.
Sedeam cu obrazul pe jumatate varat in noroi si capul usor intors in sus, intr-o pozitie nefireasca de mortaciune, n-avea cum sa ma observe, dar el oricum nu-si cobora privirea nici macar mai jos de capul calului. Pe pieptu-i urias purta o platosa de aur, peste care petrecuse o camasa de zale si, atarnata de umar, o tolba pentru arc si sageti si pe amandoua mi se parea ca disting reliefate cu maiestrie siluete de oameni care vanau mistreti, cerbi si grifoni. Iarasi, fara indoiala, fierbintelile provocate de rani, de unde sa stie niste barbari ce sunt aceia grifoni si mai ales sa fie in stare sa-i cizeleze in metal, desi auzisem sau citisem in niste manuscrise rare despre popoare salbatice ca si acesta, scitii, traitoare prin stepele din miezul asiatic, inrudite cu scitii nostri, care stiau sa mestereasca metalul chiar daca umblau cu cortul si hergheliile de colo-colo.
M-am scuturat imperceptibil din visarea pe care mi-o starnisera umbrele de grifoni de pe platosa de aur si l-am privit cat puteam de atent pe temutul general. Era voinic, numai muschi, in mod sigur puternic, in stare sa-i inlature cu usurinta pe cei care ar fi indraznit sa i se impotriveasca. Isi scosese coiful de bronz sau de fier pe care-l tinea intr-o mana si avea teasta invelita intr-o scufita rosie de plus. Parea o femeie afurisita, cu o taietura in loc de buze, un nas coroiat si ascutit, ochii mici si scaparand a primejdie. Petele mari, rosietice, de pe fata albicioasa imi sporeau spaima. Nu-i pasa nici de ploaia care ii biciuia fata, nici de duhoarea din jur, urmarea un gand pe care n-aveam cum sa-l inteleg. In picioare avea trase pana aproape de genunchi cizme din piele groasa, peste care innodase, n-as putea spune de ce, un fir auriu. Parea mai inalt cu un cap decat toti capitanii din jurul lui, ai caror cai framantau nerabdatori noroiul cu picioarele vanjoase, dar incredibil de subtiri.
A cerut o faclie, a inaltat-o cat a putut, de parca ar fi vrut sa vada mai bine prapadul, si a facut un semn cu bratul celalalt. Barbarii si-au scos tichiile de pe cap, in semn de respect. Generalul a mai facut un semn. N-am inteles nimic, dar indata barbarii s-au mistuit pur si simplu in zarea de unde aparusera.
In seara aceea, cand armata Spanului a disparut in perdeaua de apa fina, ploaia a incetat, a doua zi a iesit soarele, ranile mi s-au uscat, oricum nu erau prea grave. Daca le oblojeam cum trebuia, nici macar n-ar fi ramas urme prea insemnate. M-am tarat pana in oras si am vazut ce lasasera in urma.
Vestea infrangerii s-a raspandit mai repede decat credeam. In mai putin de o zi, au navalit hotii, pungasii, cersetorii, talharii, nu numai cei care fusesera in armata noastra invinsa si scapasera ca prin minune, adica fugisera din calea raului, cum fac adesea, ci toti cei raspanditi prin imprejurimi, toata pleava lumii venise sa scurme in ruinele arzande si fumegande, degeaba se impotriveau putinii care scapasera din macel ascunsi prin beciuri sau sub podurile raului, ii spintecau mai repede decat o facusera barbarii, ca sa nu mai fie martori ai jafului, a fost nevoie sa vina o alta armata a domnului tarii ca sa-i alunge, dar mai intai sa spanzure cativa, sa fie invatatura de minte celorlalti. Pana atunci insa vor mai trece zile...
Am stiut ca din targul acela nu va mai ramane nimic si vor trece ani buni pana sa-l refaca oamenii. Eram sigur c-or sa se incapataneze sa-l faca din nou si, peste ani, cand cineva va deschide manuscrisul acesta si va catadicsi sa desluseasca slovele, targul va fi din nou in picioare, infloritor si fara urmele distrugerilor si ma vor suspecta ca basnesc, doar ca sa ma arat mai interesant. Dar in momentele acelea n-avea rost sa mai raman, misiunea mea se incheiase.
Mi-am oblojit ranile cu frunze de patlagina si alte buruieni tamaduitoare care cresteau din belsug, nebagate de nimeni in seama si despre virtutile carora ma invatase medicul Joseph Calvinus din Geneva, ruda indepartata si oropsita, am inteles, a austerului reformator. Am fost in stare apoi sa ma duc pe picioarele mele sa-i intalnesc pe cei cinci voinici, sleahta mea de hoaste batrane fara de care nu cred ca viata ar avea vreun rost. Se aciuasera, cum banuiam, in primul sat din apropierea orasului ars, dar habar n-aveau ce se intamplase in lume.
De fapt, nici nu-i interesa.
* Din volumul Relatare despre Harap Alb de Stelian Turlea, in curs de aparitie la Editura Fundatiei Pro
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
