Fiind balcanici, bogaţi aşadar de la natură, suntem predispuşi la concesii, deşi acestea au tot mai puţin ce căuta în ecuaţie atunci când vorbim despre performanţă în general, inclusiv cea artistică. De aceea, orice demers cultural şi artistic generator de performanţă apare în lumea noastră mai mult pe seama unor individualităţi şi foarte rar în dreptul unor ansambluri artistice mai mari.
În ultima vreme însă, mentalităţile – de voie, de nevoie – tind să se schimbe, lent ce-i drept şi la noi. Astfel, după o serie nemaintâlnită de ani buni, de săli arhipline la stagiunea Orchestrelor şi Corurilor Radio, un alt eveniment s-a anunţat publicului prin intermediul unei campanii intense şi convingătoare, cu un mesaj distinct, provocator şi afişat nu pe toate gardurile murdărind şi mai mult oraşul, ci în locurile special amenajate, de unde publicul potenţial le putea admira la adevărata lor valoare.
Din nou, Opera Naţională Bucureşti a dorit să-şi afirme vocaţia de instituţie creatoare de evenimente culturale de anvergură, care chiar dacă îşi propun o largă adresabilitate, nu fac rabat de la calitate, ba chiar din contră, îşi propun o procedură de producţie artistică menită să aducă opera bucureşteană în poziţia de instituţie de cultură de rang european. Sub aceste premize a apărut astfel prima producţie de operă acreditată de noua echipă managerială a Operei Naţionale din Bucureşti, cu o provocare care a plasat capodopera verdiană Rigoletto într-o atmosferă „marca Chicago 1920”, în care avatarurile prohibiţiei au netezit drumul spre o funestă celebritate marilor gangsteri precum cea a legendarului Al Capone, readus de regizorul Stephen Barlow în hainele Ducelui de Mantova.
Dar să o luăm cu începutul, care în cazul noului Rigoletto a însemnat – după preliminariile concepţiei regizorale – perioada de casting internaţional şi orchestrarea unei campanii de promovare a ideii noului spectacol, care nu ştim cum, dar au întors parţial faţa de la compromisul „de criză” care umbreşte viaţa culturală a întregii ţări. Lista de invitaţi, respectiv scenografia: Yannis Thavoris, lighting design: Warren Letton şi coregrafia: Victoria Newlyn au completat alături de dirijorul Cristian Sandu şi de maestrul de cor Stelian Olaru echipa de realizatori a unui spectacol care constituie – fără nici o indoială – un prag profesional şi mai înalt, atins nu doar de o sumă de individualităţi (protagoniştii fiind în cea mai mare parte solişti invitaţi) ci de toate echipele profesionale ale Operei Naţionale Bucureşti, de la cele artistice, din care orchestra şi corul merită din nou toate aplauzele, la cele tehnico-artistice, care au putut să recreeze o viziune scenografică şi de iluminare coerentă, inteligibilă, dinamică, modernă şi în consensul viziunii regizorale.
După vizionarea spotului video, a video-reportajului de presă, a fotografiilor, a programului de spectacol şi a celui de sală, aşteptările erau aşa cum trebuie să fie, la mare înălţime. În foaier – eu am fost la cea de-a cincea reprezentaţie – senzaţia de public nou, genul celor care îşi fac fotografii cu „acest loc minunat, dar până acum nevizitat” dovedeşte din nou că impactul reţelelor de socializare reprezintă o posibilă cheie a succesului artelor spectacolului în viitor.
Cei mai avizaţi, mai mult sau mai puţin critici, aveau – cum e şi firesc – un alt tip de aşteptare, dat de faptul că orice schimbare de paradigmă, mai ales în cazul unei montări originale cum este cazul actualului Rigoletto, reprezintă un dans pe sârmă, privit dintotdeauna chiar dinaintea primului gong ca un incitant act de curaj de către unii, sau ca pe încă un pumn de praf în ochii unui public tot mai ignorant, act de crasă incompetenţă managerial-artistică de către alţii.
Personal, cred că fără acte de curaj, în general, am fi rămas încremeniţi în veşnicul somn al raţiunii, cel fără de vise şi de poveşti, de aceea m-am bucurat să aud că încă de la primele acorduri orchestrei „îi e tot mai bine”, că primul tablou îmi dă o senzaţie reconfortantă de deja-vù – Unora le place jazz-ul – şi că muzica lui Verdi şi personajele libretului lui Piave care au văzut lumina rampei sub bolta aurită a Teatrului La Fenice în 1851 pot căpăta o viaţă nouă în 2014, undeva pe malurile Dâmboviţei, tot într-o atmosferă de „care pe care”, dar cu pistoalele mai la vedere, aşa cum stătea bine „ducilor” din America începutului de secol XX.
Dacă pariul pus de Rigoletto este acela de a ţine publicul cu sufletul la gură şi de a-l fermeca cu aceleaşi poveşti, dar mereu spuse altfel, atunci vorbim despre un pariu câştigat în favoarea unui public nou, pentru care poate că summum-ul în materie de spectacol erau filmele 3D văzute la mall şi care acum au plecat tot mai convinşi că asta nu e totul.
Spectacolul nu este nicidecum perfect. Chiar dacă din punct de vedere „procedural” a fost conceput după o reţetă care aduce cu producţiile marilor teatre de operă, actualul Rigoletto reprezintă vremurile şi locul în care a fost montat, în care atenţia noastră, a tuturor, e tot mai mult acaparată de paza flancurilor şi mai ales a spatelui. Din acest punct de vedere, plasarea acţiunii în mediul celui mai iute de pistol al anilor ’20 din „îndepărtata Americă”, este mai mult decât potrivită.
Acest spectacol impresionează plăcut, prin modul în care este creat câmpul de acţiune al personajelor, prin asumarea corectă, dar nu mai mult, a scenotehnicii, prin evidenţierea dramei Gildei, sau prin anumite scene aport de creaţie regizorală precum cea a „exemplificării” răpirii Gildei sau scena finală. Tot aşa, după gust – ca la operă nu? – pot exista senzaţii de neîmplinire faţă de condiţia lui Rigoletto însuşi, alminteri cu o prestaţie vocală excelentă din partea lui Martin Fülöp, a cărui cocoaşă a fost tratată doar ca un simplu accesoriu de costumaţie total ignorat în jocul şi ţinuta scenică, deşi ar fi putut fi un prilej de savuroasă compoziţie, menită să accentueze caracterul contorsionat şi complexat al personajului, sau a modului în care Al Capone – Ducele, răspunde sau nu la testul credibilităţii vizavi de propria frumuseţe care, conform libretului (supratitrat în română, aşadar perfect inteligibil) i-a salvat viaţa.
Peste toate acestea însă, Rigoletto, noul spectacol al Operei Naţionale Bucureşti IMPRESIONEAZĂ şi mai mult decât atât INCITĂ!
Nici că se poate propagandă mai bună vizavi de dorinţa spectacolului de operă de a deveni parte din viaţa culturală a tot mai mulţi bucureşteni. Marele câştig al acestei producţii este, cred, în plan imediat „Uite că se poate !”. Alături, se simte deja în aer un „Is yet to come…”, o urmare care va face tot mai puţine concesii lui „lasă că se poate şi aşa”.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
