Editura Litera continuă să publice cărţi faimoase în colecţia Clasici contemporani. Anul trecut a apărut prima parte din „Luptea mea”, de Karl Ove Knausgard. Şi un roman de Richard Flanagan – „O cale îngustă spre Nordul îndepărtat”, amândouă cărţi de mare succes. Editura continuă la începutul acestui an cu promovarea celor doi scriitori.
Richard Flanagan – Să baţi din palme cu o singură mână. Traducere de Petru Iamandi
Într-o noapte geroasă din 1954, o femeie coboară treptele barăcii unde spera să înceapă o nouă viaţă şi dispare în iarna australiană, lăsând în memoria Sonjei, fiica ei de trei ani, doar ecoul unui cântec de leagăn. Treizeci şi cinci de ani mai târziu, Sonja se întoarce în locurile copilăriei, vrând să înţeleagă motivele acestui abandon. Îşi întâlneşte tatăl, a cărui cumplită furie a alungat-o de acasă, şi trebuie să înfrunte demonii trecutului ce i-a bântuit părinţii: ororile ocupaţiei naziste din Slovenia, ţara ei de origine.
Să baţi din palme cu o singură mână zugrăveşte barbaria unei lumi vechi şi asprimea unei ţări noi, unde destine fără speranţă caută să se răscumpere prin iubire.
„De la începutul de o stranie frumuseţe la finalul impresionant, iată o poveste sfâşietoare, ţesută cu măiestrie.” – Literary Review
„Flanagan insuflă acestei poveşti australiene o sensibilitate est-europeană à la Milan Kundera... Să baţi din palme cu o singură mână este un roman menit să devină clasic.” – Sunday Herald Sun
Karl Ove Knausgard – Lupta mea. Cartea a doua: Un bărbat îndrăgostit. Traducere de Simina Răchiţeanu
Nominalizare la Independent Foreign Fiction Prize 2014
Roman autobiografic de o forţă literară neobişnuită, cartea a doua a seriei „Lupta mea” a dat naştere unei polemici virulente şi a primit încă de la apariţie numeroase premii. După ce a abordat în primul volum tema doliului, Knausgard descrie cu aceeaşi vigoare şi exactitate îndrăgostirea, uniunea şi separarea, toate etapele sentimentului de iubire. Experienţa de a fi tată dă peste cap totul în jurul lui şi se reflectă în încercările cotidiene ale vieţii de familie, în vacanţele care sfârşesc prost, în disputele cu vecinii, în tensiunile apărute cu ocazia aniversărilor copiilor... în acţiunea de a plimba un cărucior prin Stockholm când singurul lucru pe care doreşte să-l facă este să scrie. Viaţa scriitorului-narator se desfăşoară sub ochii sideraţi ai cititorului cu toată furia şi sinceritatea ei frustă: un om cu o dorinţă de neoprit de a scrie, pentru care arta este o nevoie fizică, un om care oscilează permanent între energia vitală şi impulsurile morbide. O capodoperă.
„Lupta mea este o capodoperă inexplicabilă, de o forţă magnetică şi hipnotizantă chiar şi în momentele când pare plictisitoare.” – Le Nouvel Observateur.
„Această carte dovedeşte că se poate atinge universalul şi marea literatură pornind de la viaţa de zi cu zi. În spatele autobiografiei se află reflecţia scriitorului asupra identităţii masculine. Şocant!” – L'Express
„Cele şase volume ale romanului autobiografic al lui Karl Ove Knausgard reprezintă unul dintre cele mai fascinante proiecte literare ale momentului, impunând aprecierea scriitorului norvegian drept un Proust scandinav.” – Stephen Romei, Spectator
Karl Ove Knausgard s-a născut în 1968 la Oslo, a studiat literatura la Bergen, şi-a publicat primul roman în 1998, pentru care a primit un premiu al criticii. Acum trăieşte în Suedia. Cariera lui s-a schimbat total odată cu a treia carte, „Lupta mea”, un roman autobiografic de peste 3.000 de pagini, divizat în şase volume şi publicat între 2009 şi 2011. În Norvegia, Karl Ove Knausgard este un adevărat fenomen – a vândut o jumătate de milion de exemplare unei populaţii de cinci milioane, adică 10 la sută din populaţie i-a cumpărat şi citit autobiografia!
Cartea este mai degrabă autobiografie, dar editorii au insistat să-i spună roman, pentru a fi siguri că rudele incriminate nu se vor năpusti cu procese interminabile. Knausgard şi-a atras oricum mânia şi revolta familiei – pentru că în volumele sale descrie, între multe altele, alcoolismul tatălui şi bunicii, dar şi cum şi-a înşelat de nenumărate ori soţia. 14 membri ai familiei au vorbit despre „literatura lui Iuda”.
Toate aceste şase volume au fost scrise dintr-un foc, cel puţin 20 de pagini pe zi (uneori 50). Knausgard a fost conştient că orice întrerupere sau scădere a ritmului infernal va fi dăunătoare proiectului său. Iar acum, după tumultul iscat în întreaga lume, dar înainte de orice în propria ţară, admite în interviuri că a creat un monstru, o carte pe care urăşte că a scris-o şi pe care urăşte s-o recietască.
Iată un scurt fragment din volumul pe cale de apariţie:
29 iulie 2008
VARA A FOST LUNGĂ şi încă nu s‑a sfârşit. Pe 26 iunie am terminat prima parte a romanului, iar de atunci, de mai mult de o lună, le‑am luat pe Vanja şi pe Heidi de la grădiniţă şi le-am dus acasă, cu tot ceea ce presupune o viaţă de zi cu zi devenită astfel mai aglomerată. Niciodată n-am înţeles rostul vacanţei, niciodată n-am simţit nevoia de aşa ceva, întotdeauna mi‑am dorit doar să muncesc mai mult. Însă, dacă trebuie, trebuie. Prima săptămână plănuiserăm, de fapt, să o petrecem la casa de vacanţă pe care Linda ne‑a pus să o cumpărăm toamna trecută şi care urma să fie în acelaşi timp loc pentru scris şi refugiu de weekend, însă după trei zile am renunţat şi ne‑am întors cu maşina în oraş. Să aduni trei copii mici şi doi adulţi pe o suprafaţă nu prea mare, cu oameni de jur împrejur şi fără altă ocupaţie decât plivitul grădinii şi tunsul ierbii nu e neapărat o idee bună, în special dacă starea de spirit predominantă este de la bun început dezbinarea. Ne‑am certat şi am ridicat tonul de mai multe ori, probabil spre amuzamentul vecinilor, iar senzaţia de claustrofobie pe care mi‑o dădeau cele câteva sute de grădini meticulos cultivate, populate de oameni bătrâni pe jumătate dezbrăcaţi, mă făcea irascibil. Astfel de stări de spirit sunt repede receptate şi preluate de copii, în special de Vanja, ea reacţionează aproape instantaneu la schimbări ale tonului şi ale intensităţii vocii şi, dacă lucrurile scapă de sub control, începe să facă ceea ce ştie că ne displace cel mai mult iar dacă durează suficient de mult, ne face să ne pierdem cumpătul. Deja frustraţi la maximum, ne e aproape imposibil să ne mai apărăm, şi o nţinem aşa, în ţipete, strigăte şi nefericire. În săptămâna următoare am închiriat o maşină şi ne‑am dus pe insula Tjörn, nu departe de Göteborg, unde prietena Lindei, Mikaela, care este naşa Vanjei, ne invitase la cabana de vară a iubitului ei. O întrebasem dacă ştia cum e să stai cu trei copii şi dacă era intr‑adevăr sigură că vrea să venim, dar era sigură, aşa spusese, putea găti cu copiii, se gândise, putea să‑i ia şi pe ei la scăldat şi la pescuit de crabi, ca să avem şi noi puţin timp pentru noi. Am acceptat oferta şi am plecat cu maşina până la reşedinţa de vară de pe Tjörn, la marginea acestui straniu peisaj ce părea aproape la fel cu sudul Norvegiei, am parcat şi am tăbărât înăuntru cu toţi copiii, plus bagajele. Ideea fusese să stăm acolo toată săptămâna, însă trei zile mai târziu ne‑am încărcat lucrurile în maşină şi am luat‑o din nou către sud, spre uşurarea evidentă a Mikaelei şi a lui Erik.
Oamenii care nu au copii rareori înţeleg ce presupune asta, indiferent cât de maturi şi de inteligenţi ar fi în rest – în orice caz, aşa a fost pentru mine înainte să am copii. Mikaela şi Erik sunt oameni axaţi pe carieră, de când o cunosc, Mikaela a avut numai funcţii de conducere în domeniul cultural, în timp ce Erik este directorul unei fundaţii internaţionale cu sediul în Suedia.
După Tjörn, urma să meargă la o întâlnire în Panama, înainte ca amândoi să‑şi petreacă apoi concediul în Provence, căci asta este viaţa lor: locuri despre care eu doar am citit pe ei îi aşteaptă cu braţele deschise. Şi în această viaţă am pătruns noi cu scutecele şi cu şerveţelele noastre umede, cu John care se caţără peste tot, cu Heidi şi Vanja care se bat şi urlă, râd şi plâng, care niciodată nu mănâncă la masă, care niciodată nu fac ce spunem noi – în orice caz, nu atunci când suntem cu alţii şi chiar ne dorim să se comporte frumos, fiindcă îşi dau seama: cu cât mai mare este miza pentru noi, cu atât mai indisciplinaţi devin ei, şi, chiar dacă reşedinţa aceea de vară era mare şi încăpătoare, nu era suficient de mare şi de încăpătoare pentru ca ei să accepte să treacă neobservaţi. Erik se prefăcea că nu se teme de nimic, voia să pară generos şi prietenos cu copiii, dar era constant contrazis de limbajul corpului, de braţele lipite de trup, de felul cum tot timpul mergea şi punea lucrurile înapoi la locul lor şi de privirea parcă aţintită în depărtări. Era apropiat de lucrurile şi de locul pe care le cunoscuse toată viaţa, însă distant faţă de cei care îl populau în acele zile, se uita la ei aşa cum te‑ai uita la o cârtiţă sau la un porc spinos. L‑am înţeles şi l‑am plăcut. Dar, în acelaşi timp, eu venisem acolo cu toate astea după mine, şi orice întâlnire adevărată era imposibilă. Erik îşi făcuse studiile la Cambridge şi la Oxford şi lucrase mai mulţi ani ca broker în cartierul financiar din Londra, însă, la o plimbare pe care el şi Vanja au făcut‑o pe un deal de lângă mare, a lăsat‑o să se caţere singură la câţiva metri în faţă, în timp ce el stătea nemişcat şi admira priveliştea, fără a lua în calcul faptul că ea avea doar patru ani şi că nu putea aprecia singură riscurile, prin urmare, cu Heidi în braţe, a trebuit să fug intr‑acolo şi să preiau controlul asupra situaţiei. Atunci când, o jumătate de oră mai târziu, ne‑am aşezat într-o cafenea, eu cu picioarele ţepene după sprintul de pe munte, şi l‑am rugat să‑i dea lui John bucăţele dintr‑o chiflă pe care o pusesem lângă el, fiindcă eu trebuia să le urmăresc pe Heidi şi Vanja şi în acelaşi timp să le aduc ceva de mâncare, el a dat din cap, avea să se ocupe, totuşi nu a împăturit ziarul din care citea, nici măcar nu şi‑a ridicat privirea, şi nu a observat cum John, la o jumătate de metru de el, devenea din ce în ce mai agitat şi, intr‑un final, a început să ţipe până ce s‑a înroşit la faţă, de frustrare că bucăţica pe care o voia se afla sub nasul lui, dar n‑o putea ajunge. Am văzut‑o pe Linda, care stătea la celălalt capăt al mesei, că s‑a enervat rău, însă şi‑a muşcat limba, n‑a făcut nici o remarcă, a aşteptat până când am ieşit, m‑a luat deoparte şi atunci mi‑a spus că ar trebui să mergem acasă. Imediat. Obişnuit cu capriciile ei, i‑am spus că ar trebui să tacă din gură şi să nu ia astfel de decizii când e aşa de nervoasă. Asta a făcut‑o, desigur, să fie şi mai nervoasă, şi lucrurile au continuat aşa până când, în dimineaţa următoare, ne‑am suit în maşină şi am luat‑o din loc.
Cerul senin, albastru, şi peisajul meschin şi bătut de vânt, dar frumos, împreună cu bucuria copiilor şi cu faptul că ne aflam intr‑o maşină, şi nu intr‑un compartiment de tren sau la bordul unui avion, care pentru noi fuseseră mijloacele principale de transport în ultimii ani, au mai relaxat atmosfera, dar n‑a durat mult până am luat‑o de la capăt, căci trebuia să mâncăm, iar restaurantul pe care l‑am găsit şi lângă care am oprit s‑a dovedit a fi al unui club de iahting –, însă, mi‑a spus ospătarul, dacă treceam podul, intram în oraş, iar acolo, după vreo cinci sute de metri, era un alt restaurant, aşa că douăzeci de minute mai târziu ne aflam pe un pod înalt şi îngust, dar intens circulat, împingând două cărucioare, flămânzi şi înconjuraţi doar de un peisaj industrial. Linda era furioasă, privirea i se întunecase, tot timpul nimeream în asemenea situaţii, a spus ea printre dinţi, absolut nimeni nu mai păţea aşa ceva, nu eram în stare de nimic, acum ar fi trebuit să mâncăm toată familia, am fi putut să ne simţim bine, dar noi mergeam prin vânt, năuciţi de maşini care vâjâiau şi de gaze de eşapament pe blestematul ăsta de pod. Mai văzusem vreodată familii cu trei copii, afară, intr‑o asemenea situaţie? Strada pe care mergeam s‑a terminat în faţa unei uşi de metal cu logoul unei firme de securitate. Pentru a intra în oraş, care, de altfel, părea trist şi dezolat, a trebuit să facem un ocol de cel puţin cincisprezece minute prin peisajul industrial. Aş fi părăsit-o, fiindcă întotdeauna se plângea, întotdeauna voia altceva, dar nu făcea niciodată nimic ca să-l obţină, doar se plângea şi iar se plângea, niciodată nu lua lucrurile aşa cum erau, iar când realitatea nu corespundea aşteptărilor, pe mine dădea vina, în probleme mărunte sau importante. Bun, ne‑am fi despărţit, însă chestiunile de logistică ne aduceau întotdeauna din nou împreună, aveam o maşină şi două cărucioare, aşa că nu ne-a rămas decât să ne prefacem că ceea ce fusese spus nu fusese totuşi spus, să împingem cărucioarele murdare şi şubrede peste pod şi în sus până la frumosul club de iahting, să le săltăm în maşină şi să punem copiilor centura ca să mergem până la cel mai apropiat McDonald’s, care s‑a dovedit a fi intr‑o benzinărie chiar la ieşirea din centrul oraşului Göteborg, unde eu am stat afară pe o bancă şi mi‑am mâncat cârnatul, în timp ce Vanja şi Linda stăteau în maşină şi‑i mâncau pe ai lor. John şi Heidi dormeau. Excursia plănuită la parcul de distracţii Liseberg am anulat‑o, n‑ar fi făcut decât să înrăutăţească lucrurile dată fiind starea de spirit care domnea acum printre noi, în schimb, câteva ore mai târziu, ne‑am oprit, dintr‑un impuls de moment, la un „Tărâm al basmelor” ieftin şi improvizat, unde totul era de cea mai proastă calitate, şi i‑am dus întâi pe copii la un mic „circ”, care consta dintr‑un câine ce sărea prin nişte cercuri aşezate la înălţimea unui genunchi, dintr-o doamnă forţoasă, cu înfăţişare masculină, venită probabil de undeva din Europa de Est, care, îmbrăcată în bikini, arunca aceleaşi cercuri sus în aer şi le rotea în jurul şoldurilor – trucuri pe care se pricepea să le facă orice fată din şcoala mea primară – şi dintr-un bărbat blond de vârsta mea, cu iminei, turban şi colăcei de grăsime atârnând deasupra şalvarilor, care şi‑a umplut gura cu benzină şi de patru ori a scuipat flăcări înspre tavanul jos. John şi Heidi se holbau de ai fi zis că le ies ochii din cap. Vanja rămăsese cu gândul la ghereta pe lângă care trecuserăm unde puteai câştiga jucării de pluş, aşa că trăgea încontinuu de mine şi mă întreba când avea să se termine spectacolul. Din când în când mă uitam la Linda. Stătea cu Heidi în braţe şi avea lacrimi în ochi. Când am ieşit din sală şi am început să coborâm înspre maşinuţe, impingandu‑ne fiecare căruciorul pe lângă o piscină mare cu un tobogan lung, în spatele căruia trona un troll enorm, înalt de vreo treizeci de metri, am întrebat‑o de ce se emoţionase.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
