După apariţia, în 1989, a cărţii mele Dracula, Prince of Many Faces, neamul Florescu a ştiut că se înrudeşte cu ramura Drăculeştilor din familia domnitoare a Basarabilor, şi asta prin căsătoria făcută de fratele lui Dracula, Vlad Călugărul. Mă voi ocupa de această legătură de rudenie la momentul potrivit, dar mai întâi doresc să subliniez că cercetări recente legate de subiectul acestei cărţi, întreprinse de coautorul meu, profesorul Matei Cazacu, au dus la o concluzie şi mai surprinzătoare, şi anume la aceea că Florea a avut, foarte probabil, o soră pe nume Ana (devenită ulterior călugǎriţa Calinichia), care s-a căsătorit cu unul dintre primii voievozi ai Ţării Româneşti, Radu I (a domnit între 1377-1383/85), astfel încât sângele familiei Florescu curge prin venele familiei princiare româneşti a Basarabilor.
Şi de ce ar fi aceasta o concluzie surprinzătoare, aţi putea întreba? Să vă explic. Radu I a fost tatăl lui Mircea cel Bătrân, voievodul care a condus statul valah în perioada de maximă expansiune a sa. La rândul său, Mircea a fost tatăl lui Vlad Dracul şi bunicul faimosului sau infamului Dracula. Prin urmare, este oare posibil ca prin venele aceluia care şi-a tras duşmanii în ţeapă să curgă şi câteva picături din sângele Floreştilor? Iată o concluzie cu adevărat surprinzătoare şi o ipoteză destul de neliniştitoare.
În absenţa unor documente şi a unor genealogii dovedite, pe ce se bazează această ipoteză? Să urmăm sfatul lui George D. Florescu, binecunoscutul genealogist şi istoric al familiei, şi să urmărim evoluţia proprietăţilor, un domeniu de cercetare neglijat de-a lungul timpului până şi de către cei mai serioşi istorici. Florea a fost una dintre cele mai vechi familii deţinătoare de pământuri, într-o regiune unde dreptul de proprietate era transmis, din generaţie în generaţie, fiilor aparţinând clanului sau familiei. Se ştie că Florea şi sora lui, Calinichia, au stăpânit întinderi mari de pământ în vecinătatea Tismanei (la nord de Severin), locul celebrei mănăstiri ridicate de Radu I şi terminate de Mircea cel Bătrân. Deşi nu cunoaştem nimic cu privire la originile Anei/Calinichia, în schimb ştim că, la momentul în care aceasta a devenit a doua soţie a lui Radu I, pământurile de la Tismana erau deţinute pe jumătate de către prinţul din neamul Basarabilor, în esenţă un străin care nu poseda alte proprietăţi în Oltenia – averile familiei avându-şi originea în Transilvania (Fǎgǎraş). În 1377, când voievodul Radu I a început construcţia Mănăstirii Tismana, Florea şi sora lui, Calinichia, au fost probabil, şi ei, ctitori ai faimosului lăcaş. Cu toate că nu s-au păstrat documente în acest sens, putem presupune că dreptul de a ctitori mănăstiri în vremurile medievale nu era garantat străinilor de proprietate, ceea ce Basarabii erau în fapt. Mănăstirea Tismana era o fortăreaţă monastică puternică, cu turnuri şi metereze, şi avea totodată statut de oraş şi capitală a ţinutului Mehedinţi.
Începând din acel moment, Basarabii cei lipsiţi de pământuri, dornici să-şi creeze un domeniu teritorial în Ţara Românească, au pornit să clădească mănăstiri precum Tismana şi Cozia în Oltenia, pe pământul deţinut de Florea şi de urmaşii săi – primul dintre aceştia fiind Vlǎcsan/Vâlcsan (Vâlsan), iar mai apoi fiul său Vintilă. Amândoi au fost îngropaţi la Mănăstirea Tismana, însă pietrele lor de mormânt au dispărut. Multă vreme după ce a pierdut posesia mănăstirii, Drăghici, fiul lui Vintilă, a păstrat pentru sine satul Tismana, pe care l-a cedat mănăstirii abia la jumătate de secol după moartea tatălui său. Nu se cunoaşte cu exactitate anul morţii lui Florea. Şi nici cât de întinse erau proprietăţile sale, cât de mare era conacul sau castelul în care locuia şi câţi copii a avut acest întemeietor al Severinului. Un singur urmaş al său a supravieţuit, un fiu pe nume Vlǎcsan, care înseamnă, în limba slavă, „lupul”, fapt de natură să ne indice că s-a născut în regiunea slavizată a Severinului. Este interesant de amintit că Farcaş, numele unui alt probabil străbun al lui Florea, consemnat într-un document al Cavalerilor Sfântului Ioan, însemna tot „lupul”, dar în limba maghiară. Este dovada că Vlǎcsan era, aproape sigur, un „Om-lup”, adică îşi acoperea faţa cu o blană de lup în bătălii, asemenea multor altor războinici ai vremii.
Vlǎcsan şi-a pierdut, probabil, de foarte tânăr tatăl. A fost prezent ca mare demnitar la Curtea domnească din Ţara Românească, sub mai mulţi voievozi, iar în final sub Vlad Dracul, care a domnit între 1436-1447, tatăl faimosului Dracula (a cărui poveste de viaţă este în fapt mai fascinantă decât ecranizarea hollywoodiană a romanului lui Bram Stoker).
În calitate de demnitarla Curtea domnească,Vlǎcsan apare ca martor: „Vlǎcsan, fiul lui Florea” („Florev”, în slavonă). Nu a deţinut niciun titlu ori funcţie şi oamenii i se adresau cu apelativul jupan, adică domn (senior), ceea ce însemna că era mare proprietar de pământ. Funcţiile sau titlurile de demnitari, dregătoriile, au apărut încă de la începuturi la curţile domneşti şi s-au multiplicat de-a lungul timpului, voievodul având nevoie de boieri care să-l ajute la gestionarea treburilor ţării. Cu vremea, s-a dezvoltat un fel de ierarhie avându-l în frunte pe banul Craiovei, care ocupa înalta funcţie de „vicerege”. Fapt semnificativ, jupanul, chiar dacă nu deţinea o funcţie anume,sau tocmai din aceastǎ cauzǎ, era considerat reprezentant al marii aristocraţii, cel puţin la începuturi.
Nici Florea şi nici Vlǎcsan nu şi-au dorit să servească la curtea voievodului Mircea. Amândoi au simţit că domnitorul trădase interesele Severinului, implicându-se în cruciadele împotriva turcilor conduse de Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei şi viitor Sfânt Împărat Roman.În cele din urmǎ,Mircea aacceptat să-i plătească un tribut Sultanuluişi să devină „prieten al prietenilor şi duşman al duşmanilor” turcilor. În schimb, i s-au oferit pacea şi libertatea comerţului cu Imperiul Otoman. Pentru boierii olteni, din rândurile cărora făceau parte şi Floreştii, a fost o victorie.
* * *
Păstrarea noului statut de vasal al Ţării Româneşti a fost, fără îndoială, dificilă în faţa agresivităţii sultanului Mehmet I, ajuns pe tronul Imperiului Otoman în anul 1413. El a adoptat tradiţia musulmană ghazi, care cerea ca în fiecare primăvară sultanul să lanseze o campanie militară împotriva necredincioşilor occidentali, multe dintre ele vizând Transilvania. Până în 1421, Mehmet a reuşit să cucerească două fortăreţe importante de pe malul Dunării, construite de voievodul Mircea la Giurgiu şi Turnu Măgurele, unde turcii şi-au stabilit garnizoane puternice, putând efectua incursiuni dese în Transilvania. În plus, au ridicat fortăreţe şi pe malul drept al marelui fluviu Dunărea, la Vidin, Nicopole şi Silistra, încercuind astfel pământurile româneşti ca într-o menghină. Drept răspuns, ungurii au reocupat provinciile transilvănene Almaş şi Făgăraş, pe care le cedaseră anterior prinţilor valahi.
Totuşi, pentru a fi corecţi până la capăt cu încercările relativ timide ale lui Mehmet I de a păstra principiile Războiului Sfânt promovate de predecesorul său Baiazid I, trebuie să menţionez că Murad II (1421-1451) s-a arătat dispus să cruţe acele ţări care acceptaseră să-i plătească tribut şi cu care încheiase tratate, precum Ţara Românească şi, mai târziu, Serbia. Din punctul de vedere al otomanilor, aceste ţări erau teritorii supuse unor tratate care le obligau să asigure sprijin militar, potrivit sloganului, cât se poate de limpede exprimat, „prieteni ai prietenilor noştri, duşmani ai duşmanilor noştri”. Conceptul de neutralitate, cumva asemănător cu atitudinea iniţială a lui George Bush faţă de războiul din Irak, nu exista.
O legătură mult mai trainică s-a stabilit între Vlǎcsan şi Alexandru Vodă Aldea (a domnit între 1431-1436), unul dintre numeroşii fii ai lui Mircea cel Bǎtrân, care s-a văzut obligat să colaboreze pentru un timp cu armata otomană. Sprijinul pe care acesta a dorit să îl acorde turcilor nu a însemnat mare lucru şi a constat, în principal, în găsirea de locuri de trecere în Transilvania pentru achingiii(„incendiatorii”) turci, de-a lungul unor defileuri înguste, pe malurile râurilor ce străbăteau Alpii Transilvaniei. Acolo erau locuri cunoscute doar ciobanilor, unde un om călare abia dacă se putea strecura printre torente şi prăpăstii. În orice caz, succesiunea lui Aldea la tron a fost puternic susţinută de Vlǎcsan, astfel încât domnitorul s-a putut întoarce în siguranţă în oraşul transilvănean Braşov, unde s-a refugiat temporar, evitând o situaţie dificilă.
În 1432, Vlǎcsan l-a însoţit pe Aldea la Adrianopol, unde voievodul a prestat un jurământ de credinţă faţă de sultanul Murad II. Acesta l-a întâmpinat cu căldură. Totuşi, i-a cerut, ca dovadă de loialitate, să îitrimitădouăzeci de tineri fii de boieri, conştient că aceasta era cea mai bună metodă care îi garanta fidelitatea prinţului şi sprijinul nobilimii locale. Murad II avea o viziune foarte personală în privinţa modului în care trebuiau trataţi ostaticii de neam. Nu se exercitau ameninţări asupra lor, ci erau educaţi şi antrenaţi conform principiilor turceşti. Drept rezultat, erau atraşi să slujească la curtea otomană, unii dintre ei în nou createle trupe de ieniceri, în timp ce alţii erau lăsaţi să îşi păstreze credinţa creştină. Cei care reuşeau să câştige încrederea sultanului deveneau prinţi sau guvernatori ai ţinuturilor cucerite de turci. Se pare că fiul lui Vlăcsan, Vintilă, s-a numărat printre acei învăţăcei (se ştie că Vintilă a ajuns să vorbească fluent limba turcă).
În conformitate cu obligaţiile prevăzute în tratat, Alexandru Aldea l-a însoţit pe sultan în campania dusă în Transilvania, atacând oraşul Braşov, unde mai mulţi membri ai familiei Florea îşi găsiseră refugiu în trecut. Oraşul, apărat iniţial de cavalerii teutoni din castelul Bran, fusese ulterior fortificat cu ziduri solide şi turnuri defensive. Până şi bisericile catolice din împrejurimi fuseseră înzestrate cu ziduri suficient de impresionante pentru ca cetăţenii din satele învecinate să-şi caute adăpost între ele. Însă în zonele deschise, turcii – cu ajutorul trupelor lui Aldea – au ieşit victorioşi din confruntări.
În 1433, Aldea se pare că şi-a schimbat atitudinea, începând să-i facă avansuri lui Sigismund de Luxemburg, care fusese ales în acel an împărat al Sfântului Imperiu Roman. S-a decis să se îmbarce într-o călătorie primejdioasă spre Germania, Austria şi Elveţia, pentru a participa la Conciliul catolic din Basel, din 1433, şi a-l întâlni pe împărat. Asta cu toate că nu se bucura de o reputaţie prea bună în lumea creştină, unde era cunoscut drept Turcorum frater (fratele turcilor), fapt care l-a îndemnat să meargă încărcat de daruri. Foarte probabil ca Vlǎcsan, în calitatea sa de membru important la Curtea domnească, să îl fi însoţit. Momentul era prielnic pentru declanşarea unei noi cruciade. Şase ani mai târziu, în 1439, la Sinodul de la Florenţa, Bisericile ortodoxă şi catolică au decis să-şi unească forţele în faţa pericolului iminent care ameninţa lumea creştină.
* * *
În jurul anului 1418, un alt fiu al voievodului Mircea, s-a prezentat la curtea împăratului. Mama acestui cel mai tânăr şi poate cel mai înzestrat dintre copiii voievodului era o prinţesă maghiară pe nume Mara. Tânărul îşi petrecuse o bună parte din copilărie şi din adolescenţă la curtea maghiară de la Buda şi în câteva oraşe nemţeşti ale imperiului. Este probabil că fusese educat la curtea împăratului şi că se convertise la catolicism. Mai mult decât atât, este posibil să-şi fi început cariera politică în vremea când Sigismund era încă rege al Ungariei. În calitatea sa de paj, primise o educaţie aleasă, rezervată exclusiv membrilor viitoarei familii imperiale. Era cunoscător al mai multor limbi străine şi vorbea maghiara, latina, germana şi, posibil, italiana, toate fiind indispensabile la o Curte atât de cosmopolită. Istoricul Bizanţului, Mihail Duca, susţine că Vlad a fost trimis de împărat într-o misiune diplomatică la Constantinopol, la vârsta de numai douăzeci şi unu de ani, când nutrea visul de a se căsători cu o prinţesă bizantină. Este, de asemenea, posibil să fi participat la Conciliul de la Basel din 1433, unde fusese prezent şi fratele său vitreg, Aldea, voievodul Ţării Româneşti.
Se poate ca, fiind conştient de certurile dintre fraţii săi vitregi valahi, Vlad să fi început să se gândească la o metodă de a-i succeda tatălui său la tron cu sprijinul lui Sigismund, al regelui polonez Vladislav şi chiar al împăratului bizantin Ioan VIII Paleologul. A încercat să obţină susţinerea unui număr de potentaţi din Europa de Est, dar fără a pierde niciun moment încrederea de care se bucura din partea principalului său protector, Sigismund, Sfântul Împărat Roman provenit din Casa de Luxemburg. Pe de altă parte însă, avansurile sale mult prea zeloase nu l-au împiedicat să-şi continue politica pro-turcă. În anul următor, a avut loc un nou atac otoman asupra Transilvaniei. Arhivele de la Braşov conţin o mulţime de scrisori adresate de cetăţenii înspăimântaţi primarului şi Consiliului orăşenesc, prevenindu-i asupra iminenţei unui asalt turcesc. Oraşul era totuşi bine pregătit să facă faţă, în aşteptarea sosirii lui Iancu de Hunedoara – noul voievod al Transilvaniei. În 1433, cu ocazia vizitei sale la Basel şi a întâlnirii cu reprezentantul imperiului, Aldea primise unele încurajări cu privire la încheiererea unei alianţe întârziate cu puterile occidentale, înţelegere care însă nu s-a concretizat.
Fragment din „Sânge din sângele lui Dracula. Saga boierilor Florescu” de Radu R. Florescu şi Matei Cazacu. În pregătire la Editura Corint, colecţia Istorie cu blazon. Traducere din limba engleză de Carmen Ion. Prefaţă şi postfaţă de Matei Cazacu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
