Bucurestiul e prea putin epic. Chiar daca in ultima vreme interesul pentru el s-a redesteptat, Orasul este prezent mai ales in eseistica. Adica in incercarea de a-l defini, de a-i descifra mentalitatile, atitudinile, specificul. Cosmopolit, fragmentat, incoerent, cu contraste de-a dreptul aberante - atat in secolul XX, cat si in secolul XXI -, acest megapolis este greu de cuprins intr-o poveste sau intr-o constructie epica. De cele mai multe ori, el este fundalul derularii unor existente venite din afara lui sau este prezent ca topos al lumii marginalizate, de fapt al acelei lumi de tranzitie - nici tarani, nici oraseni, nici plugari, nici muncitori - care, prin melanjul de credinte, obiceiuri, cutume, este pitoreasca si deci mai usor de descris.
Marele roman Craii de Curtea Veche (in fapt, o naratiune, dupa cum inclin sa-i dau dreptate lui G. Calinescu) proiecteaza sfarsitul lumii romantice a secolului al XIX-lea intr-un oras "imaginat" tocmai spre a potenta aceasta decadere levantina, in care nimic nu e grav, dramatic, ci totul este, sau poate fi, fi luat mult mai lejer, mai neserios, mai superficial. Se confrunta lumea crepusculara misterioasa, a noptii, cu aparitiile sale ciudate venite din hrubele (la propriu si la figurat) ale orasului cu lumea zilei, a actiunilor negustoresti.
Fascinatia noptii si a misterului - a relicvelor, pentru ca si ei sunt niste relicve, le zice Gorica Pirgu - nu este resimtita decat de spiritele superioare (Pasadia, Pantazi, Ilinca din neamul Arnotenilor), in timp ce spiritele diurne sunt flecare, pragmatice, adica demne de dispret (Gore Pirgu, dar si pandantul sau feminin - Mima Arnoteanu).
De aceea, orasul nici nu capata consistenta, ramane difuz si imprecis (ca orice lucru incarcat de lumina pala a noptii), pentru ca la rasaritul soarelui sa dispara, sa se destrame aproape complet. Pasadia diurn isi face intuneric in camera pentru a putea lucra, naratorul se scufunda in lumea viselor, Mima sta in semiintunericul casei lalai si murdare, drumurile spre refacere (financiara sau sexuala) ale lui Gore sunt doar povestite sau enuntate la intalnirile de taina din noapte. Si Pena Corcodusa apare ca o stafie a noptii; ziua, se stie doar vag ca ar trebalui pe langa o biserica sau ar spala mortii. Nimic sigur!
Naratiunea lui Mateiu Caragiale relateaza, in fapt, despre apusul unei lumi in secolul care abia incepea, iar ceea ce avea sa urmeze, pentru oras este imprecis ca proiectie si neinteresant literariceste vorbind. Chiar si citadinii interbelici au orasul doar ca decor, uneori abia schitat; alteori, ca in Calea Victoriei a lui Cezar Petrescu, Bucurestiul este strivit sub teza "orasului care distruge". La Calinescu, primeaza interesul pentru detaliu (in special detaliul architectural, ca in cazul Casei de pe Antim a lui Costache Giurgiuveanu), iar la Camil Petrescu, doamna T. (venita din provincie!) parca se proiecteaza mai cald (simpatia autorului fiind evident inclinata catre ea) decat bucuresteanul Fred Vasilescu.
Parca mai bine desenata apare urbea in cele cateva scene bucurestene ale lui Rebreanu din Rascoala - lumea caselor de inchiriat (o lume intr-adevar aparte a Bucurestiului!) in care aterizeaza Titu Herdelea, lumea parlamentara, dar si a redactiilor este si ea vie si necontaminata de prejudecatile care stau la baza privirii orasului.
Deocamdata, nimeni nu a reusit sa descifreze mecanismul acestui oras din punct de vedere epic. Vazut pe portiuni (lumea mahalalelor, lumea presei, lumea literara, boema, elita, provincialul), el nu coaguleaza nici o idee, cu exceptia tezelor indeobste cunoscute despre oras. Cei mai talentati autori au venit (si vin in continuare) la Bucuresti spre a se valoriza social, dar purtand in desaga literara nostalgia temelor de acasa.
Orasul ca subiect este doar contrapunctul estetic, moral, existential la ceea ce au lasat in urma. In privinta bucurestenilor get-beget, ei sunt foarte putini. Socotind ca apartii unui loc daca mai ai macar o generatie inaintea ta, nu cred ca am putea aduna cateva sute de mii de bucuresteni. Cei mai multi sunt la prima generatie, iar cei mai inversunati clevetitori ai orasului sunt cei care-l tranziteaza - o zi, doua, cativa ani, poate chiar si o viata. Iata, asadar, si o alta explicatie a afluxului moderat de bucuresteni la plecarea definitiva dintre noi a lui Gica Petrescu: el era bucurestean, canta viata Bucurestiului, nostalgiile starnite de cantecele lui erau posibile numai intr-un bucurestean, traitor nu la bloc si nici in palatele fara-romice ale noilor capitalisti romani, ci acel bucurestean ancorat in proprietatea lui de douasute de metri patrati pe care si-a ridicat casa, si-a plantat gradinita de flori si si-a pus bolta de vita-de-vie sub umbra careia sa stea duminica, atunci cand, obligatoriu, toata familia vine la masa.
Ce-a inceput Ceausescu a definitivat timpul. Acea lume nu mai e, apartine de-acum, iremediabil, apusului secol XX.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
