Andrei Ruse s-a nascut la 16 decembrie 1985, in Bucuresti. Incepand din 2008, lucreaza ca redactor la Editura Tritonic. Este initiator si administrator al mai multor comunitati online din domeniul cultural, printre care Rocultura, Film de Blog, fiind implicat de-a lungul timpului in proiecte precum Hyperliteratura sau serile de poezie "effecte secundare". Dupa numeroase lecturi publice, a debutat pe plan literar in 2007 cu volumul de poezie Black Job (Ed. Vinea) si detine un portofoliu de peste 40 de videopoeme si spoturi, care au fost premiate si proiectate in cluburi din Bucuresti si Constanta. "Care ar fi primul lucru pe care l-ai face daca ai sti ca vei muri?" Sonia afla la doar 26 de ani ca nu mai are de trait mai mult de cateva luni, fiind diagnosticata cu cancer la stomac. Brusc, viata ei ia o intorsatura dramatica. In doar cateva zile isi schimba intregul sistem de valori si concepte despre tot ceea ce o inconjoara, incercand sa se adapteze unor reguli noi si, poate cel mai important, sa gaseasca un sens propriei existente. In lupta contra cronometru, se aventureaza in tot felul de experimente, se pune in fata unor situatii tot mai ciudate, toate pentru a incerca sa gaseasca un raspuns sau un sentiment apropiat de cel al implinirii. Lucrurile se schimba insa cand il intalneste pe Mihai, diagnosticat cu HIV cu cativa ani in urma, un barbat care a trecut in mai multe randuri prin crize interioare asemanatoare cu ale Soniei si nu a avut niciodata puterea sa o ia de la capat. Osciland intre tragic si comic, cei doi incep o relatie fara nici un fel de speranta de viitor, una neconditionata de cerintele si intrebarile oamenilor comuni.
cutia milei
N-am stiut niciodata cat de infricosata eram de liniste. poate pentru ca niciodata nu fusesem destul de atenta la ea. baia era aproape goala si singurele lucruri pe care le puteam auzi erau sunetul apei curgand prin tevile din pereti si sangele zvacnindu-mi in jurul tamplelor. iti poti da seama de evolutia societatii umane numai daca te gandesti la cate mii de conducte si canale exista intr-un oras doar pentru a ne duce excrementele intr-un loc unde sa nu le putem mirosi. aveam impresia ca peretii capata un fel de puls datorita lor. si ca ma urmarisera toata noaptea cat vomitasem.
mi-am tinut un prosop in mana dreapta pentru a-mi sterge fata transpirata si plina de lichidele care-mi curgeau din gura si din nas. ma simteam scarboasa. statusem cateva ore bune sprijinita de capacul veceului si ma gandisem la toate lucrurile marunte din viata mea. ca-ntr-o reclama la coca cola. primul machiaj, prima serbare, primul ciclu, primul drum cu un personal, singura, spre busteni, primul drum cu gasca in vama, toate tampeniile de doi bani care, adunate, insemnau cumva soni.
lucrurile par altfel dupa cateva ore petrecute in liniste, mai ales intr-o baie mai mult goala in care n-ai stat de ceva timp mai mult de cinci minute. gaseam aici amanunte pe care nu le observasem pana atunci sau aveam cel putin impresia asta despre diferite umbre sau colturi.
gresia era rece si o simteam pe tot corpul. eram dezbracata. pielea imi ardea groaznic si nu suportam nici un fel de material pe mine, in afara de acel prospop pe care-l tineam tot mai strans si din care muscam atunci cand viermele nenorocit se ondula in stomacul meu. iar asta era doar inceputul citostaticelor.
dupa cateva ore in care nu esti decat tu si utilitatile din jur, precum apa sau lumina si uneori chiar masinile rebu, daca le pot spune utilitati, ca un termen general, masinile lor care mai trec noaptea pentru a ne lua mormanele de gunoaie sau resturi din fata blocurilor si pe care le poti auzi bine daca nu dormi atunci, aproape ca iti poti da seama pentru ce traiesti. exista acea liniste a orasului, amestecata slab cu jazzul si poezia new yorkului anilor 50, acea liniste care iti permite sa insiri teorii si conceptii asemenea recitarilor grave ale lui ginsberg sau kerouac.
iar cand ti se intampla ceva tragic, iti poti, intr-un fel, asuma aceste definitii, chiar daca pana atunci te-ai ferit cat ai putut de judecati categorice. pe 24 martie 2008, la aproape 4 si jumatate dimineata, am notat intr-o agenda, ingrosat: oamenii traiesc pentru lucruri simple.
agenda era noua, o primisem chiar la inceputul anului de la banca, insa nu apucasem s-o folosesc vreodata, pentru ca in agende scriam de obicei chestii strict legate de serviciu si mai aveam, oricum, si altele cu o gramada de foi goale pentru asta. era o agenda simpla, subtire, cu o coperta neagra, destul de groasa, despre care aveam impresia ca mi se potrivea perfect. mi-am dat seama apoi ca acela urma sa fie jurnalul ultimelor mele luni. sau jurnalul ultimelor mele ganduri, n-am stiut cum sa-i spun pentru ca nu tinusem nici macar un oracol in clasele primare, ca sa am cat de cat habar despre ce tampenii se scriu intr-un nenorocit de jurnal.
am rupt primele pagini, cu calendare, harti, firme si alte prostii, iar pe cea de-a saptea, care devenise ulterior prima, am scris mare SONI, cu subtitlul 1982-2008. pe urmatoarea am pus sus, ca un fel de titlu, 24.03.08, 4:23 am, asa, ca americanu'. urma afirmatia mea magnifica si in acelasi timp jenant de cliseistica, pe care o notasem exact in mijlocul paginii. ma deranja cumva asta, dar am continuat, repetand-o intr-un pasaj, alaturi de o serie de explicatii.
oamenii traiesc pentru lucruri simple. oamenii traiesc pentru o salata de peste, bine condimentata, intr-un restaurant luxos din centru. traiesc pentru mofturi, desi nu recunosc niciodata asta. traiesc pentru a asculta o muzica buna intr-un club fitos, pentru cateva beri care sa duca la o ameteala usoara si sa-i tina ocupati pana se retrag toate masinile si tramvaiele, ca sa aiba scuza de a lua un taxi, desi asta si-au dorit de la bun inceput. este vorba de o secunda de gratie. secunda de liniste care vine dupa terminarea salatei si sorbitul unei bauturi oarecare, atunci cand gura este destul de umeda cat sa nu-ti fie sete, stomacul este destul de plin cat sa poti considera ca esti satul, desi mai ai pana la acea limita. zambesti, involuntar, iti aprinzi o tigara si te uiti spre o cladire la intamplare sau la vreun tablou sau ornament din restaurantul respectiv. ai impresia ca intelegi ceva, dar nu e nimic in plus sau in minus fata de momentul in care stomacul iti ghiortaia si ai comandat mancarea.
e aceeasi stare pe care o ai in taxi, pe un bulevard gol, undeva dupa 1 noaptea, cand luminile stalpilor formeaza un fel de linii din puncte, paralele. se nimereste o piesa buna la radio, alaturi de cateva apeluri facute prin statie, timp in care tu privesti din nou zambitor spre panourile publicitare imense cu "n" oferte din "n" domenii. ai capul tot mai usor, rezemat de spatar, si intelegi tot; tot ce se misca in lumea asta si mai ales tot ce se misca in tine.
o secunda si o poti lua de la capat a doua zi, muncind inca 8-10 ore, incercand apoi sa ajungi din nou la aceasta nirvana. poate e vorba chiar de momentul cand iti inchizi laptopul de pe birou, iti strangi dosarele si stii ca ai terminat socotelile pe acea zi la serviciu. sau momentul in care vii de la carrefour, iti asezi cele 5-6 - daca nu chiar 10 - pungi pe masa din bucatarie si incepi apoi sa deschizi toate rafturile pentru a vedea unde-ti pui tampeniile pe care le-ai luat.
clipa in care iti dai seama ca un parfum ti se potriveste. pentru asta traiesc oamenii. dimineata cand toate hainele iti vin bine, fara sa te fi aranjat prea mult si, trezindu-te intamplator mult mai devreme decat trebuia, ai timp sa fumezi o tigara-doua in liniste, admirand tavanul si gandindu-te la ce modificari sa mai faci prin casa. gresie noua in baie, un raft in bucatarie numai pentru fructe, o lampa pentru noptiera din dormitor, un sifonier cu usi glisante in perete si asa mai departe. tigara de dupa sex sau o iarba tare, stand tolanit pe spate si minunandu-te de propriile tale degete, de articulatiile lor, de oase, de incheieturi sau amprente.
si pe langa toate, cum spunea hobbes, oamenii sunt mai ales egoisti. dar n-am continuat in agenda. am luat o pauza si mi-am aprins un winston. dac-ar fi stiut oancea ca urma sa meditez asupra cursurilor sale la 4 dimineata, rezemata de veceu, n-as fi avut probabil niciodata restante la el. dar asa e, oamenii actioneaza spre binele altora numai daca ei cred ca binele acesta al altora este si binele lor. halal altruism, deoarece de pe urma lui se asteapta compensatii si, daca nu compensatii, atunci un posibil ajutor primit inapoi, o indatorare sau cel putin recunostinta.
iar oamenii actioneaza numai atunci cand ei nu sunt satisfacuti de ceva si o fac pentru a-si rezolva problema asta. la fel cum si eu scriam sau doar vorbeam despre moarte pentru ca muream. nu m-ai fi vazut pana atunci interesandu-ma macar de vreun regim alimentar sanatos sau aberand despre sensuri si intrebari existentiale.
o meditatie deasupra capacului de veceu insa, poate parea fascinanta. pentru ca atunci cand stai cu capul rezemat de acesta, inseamna ca esti praf. de beat, de drogat, indigestie, ulcer sau chiar niste efecte nenorocite de la citostatice, nu conteaza. esti praf si vrei sa schimbi ceva. esti ambitios, cu cateva bale atarnand la gura si aproape paralizat, dar dornic de a o lua de la capat. am deschis iar agenda.
24.03.08, 4:52
de ce dracului ma chinui? de ce dracului atata aparatura complicata si atatea tratamente complexe pentru corpul meu mic, insignifiant de mic si pentru viermele si mai mic din stomacul meu? mi-e rusine. si mi-e scarba.
bonusuri? riscul unui infarct din cauza substantelor folosite la citostatice. si slabitul.
recomandari? struguri si ananas pentru ca elimina toxinele.
efecte? greturi, amorteli ale muschilor, caderea parului si-asa mai departe.
solutii? psiholog, psihiatru, peruci si sperante.
dumnezeu? dumnezeu ne uraste pe toti. vizita lunara? spitalul fundeni.
statistici ale amanuntelor picante? topul celor mai cautate cuvinte pe google, de pe laptopul meu: cancer, tratament cancer, cancer forum si cancer sfaturi. cuvintele cele mai des folosite: cacat sau futu-i.
planuri? urmatoarele cinci minute.
cel mai bun actor? cel mai bun prieten care se preface ca totu-i ok. sau ca va fi.
pentru toate celelalte exista probabil mastercard.
am reusit cumva sa aud soneria. am aruncat agenda intr-un sertar, m-am ridicat si m-am intors in baie. m-am privit in oglinda. aveam cateva dare de saliva uscata pe barbie. ochii imi erau storsi si din nas, dincolo de un lichid incolor, incepuse sa-mi curga un fir de sange foarte cald.
mi-am dat repede cu putina apa rece pe fata.
- vin imediat! am racnit apoi, ca vizitatorul matinal sa ma poata auzi si sa astepte.
mi-am tras dintr-un sertar un tricou larg ramas de la paul. desi am strans puternic din dinti atunci cand l-am pus pe mine, am zis mersi ca era mare, venindu-mi aproape de genunchi si nemaifiind nevoita sa-mi iau si o pereche de pantaloni. am deschis usa brusc, iar apoi am vazut-o pe dana, chioara de somn, rezemata de scari, asteptandu-ma si fumand o tigara.
- am gasit un film misto pe net... si-a motivat ea destul de vesela prezenta.
- un film?
- aha. cu jack nicholson si morgan freeman.
- si?
- i-am vazut trailerul pe imdb si l-am luat. ce ai face daca ai stii data cand vei muri? m-am uitat pe cateva secvente si pare misto. doi batranei traindu-si ultimele zile ale vietii, dupa o lista in care si-au notat tot felul de tampenii pe care sa le faca inainte sa dea coltul. the bucket list, asa-i spune.
- e aproape 6 dimineata!
- si tu oricum nu dormi. ai altceva mai bun de facut?
mai mult casca decat vorbea. am lasat balta orice intentie de a continua sa scriu in blestemata mea de agenda, i-am lasat danei usa deschisa ca sa intre, apoi m-am dus iar langa capacul de veceu. aveam doar o stare de greata si-atat, nu puteam sa mai dau nimic afara.
cand m-am intors in camera, daduse deja drumul la film. un film prost, de altfel, demult nu ma mai plictisisem asa groaznic. pierdusem mai bine de o ora si ceva pentru o prostie hollywoodiana. doi bosorogi, unul bogat si unul sarac, in lupta contra cronometru, fara nici un pic de realism. se cunoscusera in spital, unde aflasera amandoi de cancer si, dupa ce au intocmit o lista a ultimelor lucruri pe care-si doreau sa le faca si le-au si facut, s-a terminat intr-un stil tipic american. si-au rezolvat toate problemele, si-au refacut relatiile cu cei din jur si-asa mai departe, intr-un happy end la fel de patetic ca sfarsitul tuturor filmelor de succes din ultimii ani.
o ora si jumatate din viata mea pierduta. si probabil nu numai a mea, sa nu fiu egoista. cheltuim timpul pe toate prostiile. da, nu il pierdem, il cheltuim. pe stiri, pe seriale care dupa 5 ani se demodeaza si realizezi ca n-au insemnat nimic, pe meciuri sau doar comentarii sportive, pe cumparaturi, pe mancare. doamne, cat timp pierdem, de parca am trai 1000 de ani. si mai ales pe lucruri care nu inseamna nimic. cu un viitor incert, de aproape sase luni, viata mea arata ca un card din care nu mai ramasesera decat cateva milioane de dat pe concluziile finale. m-am intristat pentru ca mi-am dat seama cat de greu urma sa fie. cu toate.
- stii, dana, am facut un calcul.
- pentru?
- fii atenta: opt ore, asta intr-un caz fericit, la birou. doua ore pe drum, dus-intors, fir-ar primaru? al dracu sa fie, asta iarasi intr-un caz fericit. vin cam zece ore. plus doua ore mesele. plus imbracatul si aranjatul, dusul de dimineata si-asa mai departe inca o ora, si iar intr-un caz fericit. din 24 de ore pierd deci vreo 13-14 pe prostii. dorm vreo sase-sapte, deci raman cu doua sau trei ore strict ale mele. si sa zicem ca nu ies in oras. stau acasa si ma relaxez cel putin o ora la televizor sau pe net, daca-mi mai arde de net. mai raman cu doua ore, iar una dintre ele o pierd visand pe pereti, fumand cateva tigari, facand ordine prin casa si tot asa. mai am o ora! un cacat de ora, atat am trait pe zi in ultimii ani. e o aproximatie.
- si nu o poti lua in seama de la nastere. incepi de la cel putin 7 ani.
- nici macar, ci din momentul in care ai o oarecare libertate. si prima e aceea de a gestiona timpul. as zice 12 ani sau chiar 14. dar raman la 12 ca e mai corect.
- 26 minus 12... 14, a continuat dana.
- 14 immultit cu unu, tot 14. 14 inmultit cu 365... stai sa iau calculatorul. asa, am 5110 ore in cap. 5110 de-mpartit la 24... 212,9... deci 213 zile. impartit la 30, vin 7 luni. am trait sapte luni. ca n-a fost serviciul, a fost scoala plus timpul in care invatam si, oricum, nu invatam ce dracului vroiam, invatam ce considerau ei ca era necesar. sapte luni...
- futu-i...
- cum dracului, ma dana, sa am 26 de ani si sa fi trait sapte luni de fapt? iar cand mai am in fata atat de putin, sa pierd doua ore pentru o prostie de film? asta ca i-ai vazut tu trailerul pe imdb, pe youtube, pe ce naibii l-oi fi vazut?
- ar trebui sa ma simt vinovata ca filmul a fost prost?
- a fost ideea ta. ma gandeam cat timp au pierdut ceilalti pentru filmul asta. scenaristii, cameramanii, regizorii, pfuaa... toata armata aia care s-a ocupat ca filmul asta sa poata fi luat intr-un final de pe net. pe net ar trebui sa fie doar filme bune. nu bune, ale dracului de bune.
a fost un moment de tacere. un moment de reculegere, mai degraba. mi-am amintit ca paul juca pe laptop o prostie de joc de strategie, care ii nota la fiecare salvare cat timp statuse efectiv in joc. ajunsese la vreo doua zile si, cand a observat singur asta, nu s-a mai jucat in viata lui pe calculator. am patit-o si eu apoi, in sims. aveam grija de omuletii mei, ii educam, ii spalam, ii trimiteam la scoala, apoi la serviciu, ca intr-un final sa moara. bine, totul era mai complex, ca si in viata, dar am avut un soc. orele-astea se-aduna. sau poate eram doar eu paranoica si stresata.
- hai la magazinul ala de pe mosilor, am exclamat, iesind din reveriile mele.
- a?
- ala de servicii funerare, cosciugaria aia.
- tu chiar vorbesti serios?
- da, chiar vorbesc serios, mereu aveam un sentiment ciudat cand treceam pe langa un magazin d-asta. acum vreau sa vad cum e. vreau sa ma uit la cosciuge, sa vedem din ce sunt facute si cum, cat costa etc.
n-am asteptat raspunsul danei, m-am ridicat si m-am dus direct la dus. apoi m-am imbracat in ceva lejer, intr-un tricou simplu, o pereche de blugi putin mai largi si mi-am luat geaca pe deasupra. mobilul, cheile, tigarile, geanta si am iesit pe usa.
dana ma astepta deja in hol.
- luam taxiul, ca n-am chef sa stau cu orele. bine, de parca nu tot atat as face, dar n-am chef sa stau inghesuita, ma arde pielea de mor.
- cati bani mai ai?
- am. imi ajung pentru cateva luni. nu cer cu-mprumut ca n-am de unde sa mai dau inapoi si-o sa mor cu datorii. si-asa ma-njura destula lume. am aproape o mie de euro. sau chiar o mie, nu am stat sa-i numar pe toti ca n-am reusit sa-i adun. plus o mie de la maica-mea, ca asa mi-a promis, plus ultimul salariu, deci inca 600. pentru sase luni si mai fac rost daca-mi trebuie.
- cum?
- ee...
- de unde faci mai rost?
- am eu afacerile mele, sa vezi cate reduceri o sa fac.
am gasit un taxi chiar in intersectia de la dna ghica. eu m-am asezat in fata. nu facusem asta niciodata, de obicei stateam amandoua in spate, numai ca atunci aveam chef de discutii. taximetristul era un tip la vreo patruzeci si ceva, solid, putin neras si avea chiar cateva fire albe pierdute prin barba lui scurta. era incruntat si serios. s-a aplecat sa dea drumul la aparatul de taxare si m-a atins pe mana. chiar si cu geaca pe mine, nu mai simtisem de ceva timp mana unui barbat, fie si din greseala, in treacat.
- unde mergeti?
- la intersectia carol cu mosilor. e un magazin de servicii funerare acolo, nu?
- nu stiu, o fi daca ziceti dumneavoastra, eu nu le stiu p-astea... v-a murit cineva?
- inca nu, i-am raspuns zambindu-i.
- pai si ce faceti acolo? m-a intrebat, in timp ce a pornit tare spre teiul doamnei.
- ne interesam doar.
- aha... aveti pe cineva bolnav, nu?
- eu.
- dumneavoastra? da' ce-ati patit?
- pai... nici nu stiu cum sa va zic. am aflat ca am cancer.
- doamne fereste!
- e, asta e acum, m-am obisnuit cu ideea, nu e de ieri alaltaieri. si ma duc sa vad si eu... ma-ntelegeti...
taximetristul ramasese mut. se uita la mine cu mila si, chiar daca imi venea sa rad din nu stiu ce motive, incercam sa fiu trista ca sa-l impresionez si mai mult.
- doamna, glumiti cu mine?
- ba deloc. am foile de la spital in geanta daca vreti sa vi le arat.
- nu, doamna, nu-i nevoie, va cred, cum sa... dar cum doamne iarta-ma ?
- cum? pur si simplu. din nimic.
- asa, ati aflat la control sau...?
- exact asa, am continuat, pe un ton tot mai sec.
- de la televizor e, va zic eu. am vazut cateva documentare si-asta face cancer. nu stie lumea, dar asta si tigarile e, fir-ar mama lor.
- pai de la televizor mi-a zis si mie ca e, si deja incercam sa ma abtin cat pot de mult sa nu rad in hohote. dana la fel, am observat-o in oglinda, avea mana pe fata si nu puteai diferentia daca rade sau plange.
- de la televizor, nu?
- daca va zic. mai ales de la otv.
- aoleu!
- pai da, ca aia emit prost de tot, au niste aparatura d-aia veche, vai mama ei. si cum eu ma uitam in fiecare seara, am patit-o, vedeti?
dana se chircise toata in spate si tremura de ras. din cand in cand mai scotea niste chicoteli, apoi isi lasa doar gura acoperita de mana ca sa i se vada ochii inlacrimati.
- vai, da' nu plangeti doamna, doriti un servetel?
- nu, multumesc, doar ca... mi-e greu acum sa reaud povestea, i-a raspuns dana silabisit.
- doamne pazeste! a exclamat taximetristul, inchinandu-se in fata bisericii de la obor. dar cum, nu faceti tratamente d-alea?
- ba fac, d-aia nu mai am nici par.
- aoleo! asa credeam ca va tundeti dumneavoastra.
- nu, nu, eu aveam parul lung de tot, dar n-am nici o poza sa va arat.
- doamne pazeste! si s-a inchinat din nou, de data asta fara sa fie vreo biserica de care sa stiu prin preajma.
- asta e viata, ce sa-i facem? am concluzionat eu in acelasi stil al taximetristului.
- da, mama ei, da' cum se intampla... am auzit-o si p-asta. si de la otv ziceti, nu?
- de la otv, de la acasa, mi-a dat doctorul o lista. le stia bine, ca mai sunt cazuri.
- si cu tratamentele-astea nimic?
- nimic-nimic, m-am dus prea tarziu. mai am cateva luni si acum ma gandeam sa vad cum ma-ngrop si eu... ca omul.
- doamne, da' ce-a ajuns lumea asta...
- macar e bine ca mai aflam si noi. ce, eu daca stiam dinainte ma mai uitam la diaconescu, la d-astea?
- da, dar chiar asa, sa moara oameni si altii sa faca bani asa? chiar pan-aici? nu e nene, nu mai e viata cu nesatuii astia. si-atat, doar de la televizor, asa?
- pai ce-mi trebuia mai mult?
- doamne-ajuta, ce-am ajuns...
- trageti aici pe dreapta, chiar la stop, l-am intrerupt amuzata si bucuroasa in acelasi timp ca am prins liber si am ajuns repede.
- unde doriti dumneavoastra, domnisoara.
- cat face? si am dat sa ma caut de bani prin buzunarul de la geaca, ca si cum as fi uitat unde i-am pus.
- noua lei... da' nu mi-i dati doamna, va rog.
- e, da cum? e munca dumneavoastra.
- nu doamna, lasati, mai simt si eu ca fac o fapta buna, ca prea ne-am inrait asa. acum si cu povestea dumitale, ce sa mai zic? da-i incolo de bani, nu astia e problema.
- va multumesc frumos, i-am replicat incercand din nou sa fiu trista. m-am aplecat apoi si l-am sarutat pe oraz. aproape ca-l bufnea plansul.
l-am salutat impreuna cu dana si am coborat amandoua, putin inainte de serviciile funerare. (...)
n-am mai stat pe ganduri, am impins usa masiva si am intrat. deasupra ei era un clopotel, astfel ca prezenta noastra a fost sesizata imediat. ce idee tampita sa ai clopotel la un magazin de servicii funerare, parca ma simteam si mai prost prin atentia capatata, dar din fericire nu a fost chiar asa. trebuie sa recunosc ca era o atmosfera infricosatoare. aveau "di tati", cum ar spune moldovenii. aveau foarte, foarte multe cosciuge, in tot felul de culori inchise, cu tot felul de perne, manere, capace, apoi lumanari, dintre care cateva aprinse, lumanari rosii groase sau albe, galbene, chiar si verzi. in spate, pe un perete, erau coroanele funerare, care aratau groaznic. probabil aratau bine, comparate cu alte coroane, pentru mine insa erau doar groaznice.
Din volumul cu acelasi titlu, in pregatire la Editura Tritonic
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
